Într-o pădure îl aştepta fata fugită. El o urcă pe cal după dînsul şi fugea mereu.
Noaptea inundase pămîntul cu aerul ei cel negru şi răcoare.
– Mă arde-n spate! zise fata.
Făt-Frumos se uită înapoi. Dintr-o volbură naltă, verde se vedeau nemişcaţi doi ochi de jeratec, a căror raze roşii ca focul ars pătrundeau în rărunchii fetei.
– Aruncă peria, zise fata.
Făt-Frumos o ascultă. Şi deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure neagră, deasă, mare, înfiorată de un lung freamăt de frunze şi de un urlet flămînd de lupi.
– Înainte! strigă Făt-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmărit de un blestem prin negura nopţii. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o faţă limpede prin mijlocul unor vise turburi şi seci.
Făt-Frumos zbura... zbura necontenit.
– Mă arde-n spate! zise fata c-un gemăt apăsat, ca şi cînd s-ar fi silit mult ca să nu spuie încă. Făt-Frumos se uită şi văzu o bufniţă mare şi sură, din care nu străluceau decît ochii roşii, ca două
fulgere lănţuite de un nor.
– Aruncă cutea, zise fata.
Făt-Frumos o aruncă.
Şi deodată se ridică din pămînt un colţ sur, drept, neclintit, un uriaş împietrit ca spaima, cu capul atingînd de nori.
Făt-Frumos vîjia prin aer aşa de iute, încît i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul cerului într-un adînc nevăzut.
– Mă arde, zise fata.
Baba găurise stînca într-un loc şi trecea prin ea prefăcută într-o funie de fum, a cărei capăt dinainte ardea ca un cărbune.
– Aruncă năframa, zise fata.
Făt-Frumos o ascultă.
Şi deodată văzură în urmă-le un luciu întins, limpede, adînc, în a cărui oglindă bălaie se scălda în fund luna de argint şi stelele de foc.
Făt-Frumos auzi o vrajă lungă prin aer şi se uită prin nori. Cale de două ceasuri – pierdută în naltul cerului – plutea încet, încet prin albastrul tăriei Miazănoaptea bătrînă, cu aripele de aramă.
Cînd baba înota smintită pe la jumătatea lacului alb, Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori şi lovi Miazănoaptea în aripi. Ea cazu ca plumbul la pămînt şi croncăni jalnic de douăsprezece ori.
Luna s-ascunse într-un nor şi baba, cuprinsă de somnul ei de fier, se afundă în adîncul cel vrăjit şi necunoscut al lacului. Iar în mijlocul lui se ridică o iarbă lungă şi neagră. Era sufletul cel osîndit al babei.
– Am scăpat, zise fata.
– Am scăpat, zise calul cel cu şapte inimi. Stăpîne, adăogi calul, tu ai izbit Miazănoaptea, de a căzut la pămînt cu două ceasuri înainte de vreme, şi eu simt sub picioarele mele răscolindu-se năsipul.
Scheletele înmormîntate de volburele năsipului arzător al pustiilor au să se scoale spre a se sui în lună la benchetele lor. E primejdios ca să umbli acuma. Aerul cel înveninat şi rece al sufletelor lor moarte v-ar puté omorî. Ci mai bine voi culcaţi-vă, şi eu pîn-atuncea m-oi întoarce la mama, ca să
mai sug înc-o dată laptele cel de văpaie albă a ţîţelor ei, pentru ca să mă fac iar frumos şi strălucit.
Făt-Frumos îl ascultă. Se dete jos de pe cal şi-şi aşternu mantaua pe năsipul încă fierbinte.
Dar ciudat... ochii fetei se-nfundase în cap, oasele şi încheieturile feţei îi ieşise afară, pieliţa din oacheşă se făcuse vînată, mîna grea ca plumbul şi rece ca un sloi de gheaţă.
– Ce ţi-i? o întrebă Făt-Frumos.
– Nimica, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins; şi se culcă în năsip, tremurînd ca apucată. Făt-Frumos dădu drumu calului, apoi se culcă pe mantaua ce şi-o aşternuse. El adormi; cu toate acestea,-i părea că nu adormise. Peliţele de pe lumina ochiului i se roşise ca focul, şi prin el părea că
vede cum luna se cobora încet, mărindu-se spre pămînt, pînă ce părea ca o cetate sfîntă şi argintie, spînzurată din cer, ce tremura strălucită... cu palate nalte, albe... cu mii de ferestre trandafirii; şi din
lună se scobora la pămînt un drum împărătesc, acoperit cu prund de argint şi bătut cu pulbere de raze.
Iară din întinsele pustii se răscoleau din năsip schelete nalte... cu capete seci de oase... învălite în lungi mantale albe, ţesute rar din fire de argint, încît prin mantale se zăreau oasele albite de secăciune. Pe frunţile lor purtau coroane făcute din fire de raze şi din spini auriţi şi lungi… şi încălicaţi pe schelete de cai, mergeau încet-încet… în lungi şiruri… dungi mişcătoare de umbre argintii şi urcau drumul lunei, şi se pierdeau în palatele înmărmurite ale cetăţii din lună, prin a căror fereşti se auzea o muzică lunatecă... o muzică de vis.
Atunci i se păru că şi fata de lîngă el se ridică încet... că trupul ei se risipea în aer, de nu rămîneau decît oasele, că, inundată de o manta argintie, apuca şi ea calea luminoasă ce ducea în lună. Se ducea în turburea împărăţie a umbrelor, de unde venise pe pămînt, momită de vrăjile babei.
Apoi peliţa ochilor lui se înverzi... se înnegri şi nu mai văzu nimica.
Cînd deschise ochii, soarele era sus de tot. Fata lipsea şi aievea. Dar în pustiul arid nechezea calul frumos, strălucit, îmbătat de lumina aurită a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntîia oară.
Făt-Frumos se avîntă pe el, şi-n răstimpul cîtorva gînduri fericite ajunse la castelul încolţit al Genarului.
De astă dată, Genarul vîna departe cale de şapte zile.
El o luă pe fată pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gîtul cu braţele ei şi-şi ascunsese capul în sînul lui, pe cînd poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor năsipul pustiei. Mergeau aşa de iute, încît i se părea că pustiul şi valurile mărei fug, iar ei stau pe loc. Şi numai încet se auzea motanul mieunînd din cîte şapte capetele.
Pierdut în păduri, Genarul îşi aude calul nechezînd.
