umbră. El intră în casă... fata Genarului plîngea. Dar cînd îl văzu, faţa ei se-nsenină cum se-nsenină

o undă de o rază. El îi povesti cum înviase; atunci ea-i zise: “De răpit, nu mă poţi răpi pînă ce nu-i avé un cal asemene cu acela ce-l are tatăl meu, pentru c-acela are două inimi; dar eu am să-l întreb în astă sară de unde-şi are calul, ca să poţi şi tu să capeţi unul ca acela. Pînă atunci însă, pentru ca să

nu te afle tată-meu, eu te voi preface într-o floare. El şezu pe un scaun, iar ea şopti o vrajă dulce, şi, cum îl sărută pe frunte, el se prefăcu într-o floare roşie închisă ca vişina coaptă. Ea-l puse între florile din fereastă şi cînta de veselie, de răsuna castelul tatălui ei.

Atunci intră şi Genarul.

– Veselă fata mea? Şi de ce eşti veselă? întrebă el.

– Pentru că nu mai este Făt-Frumos ca să mă răpească, răspunse ea rîzînd.

Se puseră la cină.

– Tată, întrebă fata, de unde ai calul d-tale, cu care îmbli la vînat?

– La ce-ţi trebuie s-o ştii ? zise el încruntînd sprîncenele.

– Ştii pré bine, răspunse fata, că nu vreau ca s-o ştiu decît numai ia-aşa, ca s-o ştiu, pentru c-acu nu mai e Făt-Frumos să mă răpească.

– Ştii tu că nu mă împotrivesc ţie niciodată, zise Genarul.

Departe de-aicea, lîngă mare, şede o babă care are şepte iepe. Ea ţine oameni cari să i le păzească un an (cu toate că anul ei nu e decît de trei zile), şi dacă cineva i le păzeşte bine, ea-l pune să-şi aleagă

drept răsplată un mînz, iar de nu, îl omoară şi-i pune capul într-un păr.

Chiar însă dacă păzeşte cineva bine iepele, totuşi ea-l vicleneşte pe om, căci scoate inimele din caii toţi şi le pune într-unul singur, încît cel ce-a păzit alege mai întotdeauna un cal fără inimă, care-i mai rău decît unul de rînd… Eşti mulţumită, fata mea?

– Mulţămită, răspunse ea zîmbind.

Totodată, însă, Genarul îi aruncă în faţă o batistă roşie, uşoară, mirositoare. Fata se uită mult în ochii tatălui său, ca un om care se deşteaptă dintr-un vis, de care nu-şi poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tată-său. Însă floarea din fereastră veghea pintre frunzele ei ca o stea roşie prin încreţiturile unui nor.

A doua zi Genarul plecă iarăşi des-dimineaţă la vînătoare.

Fata sărută murmurînd floarea roşie şi Făt-Frumos născu ca din nimica înaintea ei.

– Ei, ştii ceva? o întrebă el.

– Nu ştiu nimica, zise ea tristă şi punînd dosul mînei pe fruntea ei, am uitat tot.

– Însă eu am auzit tot, zise el. Rămîi cu bine, fata mea; în curînd ne vom vedea iar.

El încălecă pe un cal şi dispăru în pustiuri.

În arşiţa cea dogorîtoare a zilei… văzu aproape de pădure un ţînţar zvîrcolindu-se în nisipul cel fierbinte.

– Făt-Frumos, zise ţînţarul, ia-mă de mă du pînă-n pădure, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul ţînţarilor.

Făt-Frumos îl duse pînă în pădurea prin care era să treacă.

Ieşind din pădure, trecu iar prin pustiu de-a lungul mărei şi văzu un rac atît de ars de soare, încît nu mai avea nici putere să se mai întoarcă-napoi…

– Făt-Frumos, zise el, aruncă-mă-n mare, că ţi-oi prinde şi eu bine. Sunt împăratul racilor.

Făt-Frumos îl aruncă în mare şi-şi urmă calea.

Cînd, înspre sară, ajunse la un bordei urît şi acoperit cu gunoi de cal. Împrejur gard nu era, ci numai nişte lungi ţăruşe ascuţite, din care şeşe aveau fiecare-n vîrf cîte un cap, iar al şeptelea fără, se clătina mereu în vînt şi zicea: cap! cap! cap! cap!

Pe prispă o babă bătrînă şi zbîrcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenuşa în poalele unei roabe tinere şi frumoase, care-i căuta în cap.

– Bine v-am găsit, zise Făt-Frumos.

– Bine-ai venit, flăcăule, zise baba sculîndu-se. Ce-ai venit? ce cauţi? Vrei să-mi paşti iepele poate?

– Da.

– Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poţi să porneşti cu ele la păscut... Fată hăi! Ia dă tu flăcăului demîncatul ce i-am făcut eu şi porneşte-l.

Alături cu bordeiul era sub pămînt o pivniţă. El intră în ea, şi acolo văzu şapte iepe negre strălucite

– şapte nopţi, care de cînd erau nu zărise încă lumina soarelui. Ele nechezau şi băteau din picioare.

Nemîncat toată ziua, el cină ce-i dăduse baba ş-apoi, încălecînd pe una din iepe, mînă pe celelalte în aerul întunecos şi răcoare al nopţii. Dar încet, încet simţi cum se strecoară un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjiniră şi el căzu ca mort în iarba pajiştei. El se trezi pe cînd mijea de ziuă. Cînd colo, iepele nicăieri. El îşi credea capul pus în ţeapă, cînd vede ieşind dintr-o pădure-n depărtare cele şapte iepe alungate de un roi nemărginit de ţînţari şi un glas subţire-i zise:

– Mi-ai făcut un bine, ţi l-am făcut şi eu.

Cînd se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos şi să bată fata, care nu era de vină.

– Ce ai, mamă? întrebă Făt-Frumos.

– Nimica, zise ea, mi-a venit şi mie toane. Asupra ta n-am nimica... sunt foarte mulţumită. Apoi intrînd în grajd, începu să bată caii, ţipînd: Ascundeţi-vă mai bine, bată-v-ar mama lui Dumnezeu, ca să nu vă mai găsească, ucigă-l crucea şi mănînce-l moartea!

A doua zi porni cu caii, dar iar căzu jos şi dormi pînă ce mijea de ziuă. Desperat, era să ieie lumea-n cap, cînd deodată vede răsărind din fundul mării cei şapte cai, muşcaţi de-o mulţime de raci:

—Mi-ai făcut un bine, zise un glas, ţi l-am făcut şi eu.

Era împăratul racilor.

El mînă caii-nspre casă şi vede iar o privelişte ca-n ziua trecută.

Însă în cursul zilei roaba babii s-apropie de el şi-i zise încet strîngîndu-l de mînă:

– Eu ştiu că tu eşti Făt-Frumos. Să nu mai mănînci din bucatele ce-ţi fierbe baba, pentru că-s făcute cu somnoroasă... Ţi-oi face eu altfel de bucate.

Fata, într-ascuns, îi făcu merinde, şi-nspre sară, cînd era să plece cu caii, îşi simţi ca prin minune capul treaz.

Spre miezul nopţii se-ntoarse acasă, mînă caii în grajd, îi încuie şi intră în odaie. Pe vatra cuptorului, în cenuşă mai licurea cîţiva cărbuni. Baba sta întinsă pe laiţă şi înţepenită ca moartă. El gîndi c-a murit ş-o scutură. Ea era ca trunchiul şi nu se mişca de loc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor.

– Uite, zise el, ţi-a murit baba.