Genarul, pierdut în sălbatecele sale vînători, se depărtase cale de-o zi. Făt-Frumos luă fata în braţe şi punînd-o pe cal, zburau amîndoi prin pustiiul lungului mărei ca două abie văzute închegări ale văzduhului.
Dar Genarul, om nalt şi puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. Motanul din castel mieuna dintr-un cap, iar calul Genarului necheza cu vocea lui de bronz.
– Ce e? îl întrebă Genarul pe calul năzdrăvan. Ţi s-a urît cu binele ?
– Nu mi s-a urît mie cu binele, ci de tine-i rău. Făt-Frumos ţi-a furat fata.
– Trebuie să ne grăbim mult ca să-i ajungem?
– Să ne grăbim şi nu pré, pentru că-i putem ajunge.
Genarul încălică şi zbură ca spaima cea bătrînă în urma fugiţilor. În curînd îi şi ajunse. Să se bată cu el, Făt-Frumos nu putea, pentru că Genarul era creştin şi puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu.
– Făt-Frumos, zise Genarul, mult eşti frumos şi mi-e milă de tine. De astă dată nu-ţi fac nimica, dar de altă dată... ţine minte!
Şi, luîndu-şi fata alături cu el, pieri în vînt, ca şi cînd nu mai fusese.
Dar Făt-Frumos era voinic şi ştia drumul înapoi. El se reîntoarse şi găsi pe fată iar singură, însă mai palidă şi mai plînsă ea părea şi mai frumoasă. Genarul era dus iar la vînătoare cale de două zile. Făt-Frumos luă alţi cai din chiar grajdul Genarului.
Astă dată plecară noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunei peste adîncile valuri ale mărei, fugeau prin noaptea pustie şi rece ca două visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi şi îndoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se păru că nu mai pot merge, asemene celor ce vor să fugă în vis şi cu toate aceste nu pot. Apoi un nor de colb îi cuprinse, căci Genarul venea în fuga calului, de rupea pămîntul.
Faţa lui era înfricoşată, privirea cruntă. Fără de-a zice o vorbă, el apucă pe Făt-Frumos şi-l azvîrli în nourii cei negri şi plini de furtună ai cerului. Apoi dispăru cu fată cu tot.
Făt-Frumos, ars de fulgere, nu căzu din el decît o mînă de cenuşă în nisipul cel fierbinte şi sec al pustiului. Dar din cenuşa lui se făcu un izvor limpede, ce curgea pe un nisip de diamant, pe lîngă el arbori nalţi, verzi, stufoşi răspîndeau o umbră răcorită şi mirositoare. Dacă cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi înţeles că jelea într-o lungă doină pe Ileana, împărăteasa cea bălaie a lui Făt-Frumos. Dar cine să înţeleagă glasul izvorului într-un pustiu, unde pînă-atunci nu călcase picior de om?
Dar pe vremea aceea Domnul îmbla încă pe pămînt. Într-o zi se vedeau doi oameni călătorind prin pustiu. Hainele şi faţa unuia strălucea ca alba lumină a soarelui; celălalt, mai umilit, nu părea decît umbra celui luminat. Erau Domnul şi sf. Petrea. Picioarele lor înfierbîntate de nisipul pustiului călcară atuncea în răcoarele şi limpedele pîrău ce curgea din izvor. Pin cursul apei cu gleznele lor sfîşiau valurile pînă la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bău din apă şi-şi spălă faţa sa cea sfîntă şi luminată şi mînele sale făcătoare de minuni. Apoi şezură amîndoi în umbră – Domnul cugetînd la tatăl său din cer, şi sf. Petrea ascultînd pe cugete doina izvorului plîngător. Cînd se sculară spre a merge mai departe, zise Sf. Petrea: “Doamne, fă ca acest izvor să fie ce-a fost mai înainte”.
“Amin!” zise Domnul, ridicînd mîna sa cea sfîntă, după care apoi se depărtară înspre mare, fără a mai privi înapoi.
Ca prin farmec peri izvorul şi copacii şi Făt-Frumos, trezit ca dintr-un somn lung, se uită împrejur.
Atunci văzu chipul cel luminat al Domnului, ce mergea pe valurile mărei, care se plecau înaintea lui, întocmai ca pe uscat; şi pe sf. Petrea, care, mergînd în urma lui şi învins de firea lui cea omenească, se uita înapoia sa şi-i făcea lui Făt-Frumos din cap. Făt-Frumos îi urmări cu ochii pînă ce chipul Sf.
Petrea se risipi în depărtare şi nu se vedea decît chipul strălucit al Domnului aruncînd o dungă de lumină pe luciul apei, astfel încît dacă soarele n-ar fi fost în amiazi, ar fi crezut că soarele apune! El înţelesese minunea învierii sale şi îngenunchie înspre apusul acelui soare dumnezeiesc.
Dar apoi îşi aduse aminte că făgăduise a răpi pe fata Genarului, şi ceea ce făgăduieşte voinicul anevoie o lasă nefăcută.
Deci se porni şi înspre sară ajunse la castelul Genarului, ce strălucea în întunericul serei ca o uriaşă
umbră. El intră în casă... fata Genarului plîngea. Dar cînd îl văzu, faţa ei se-nsenină cum se-nsenină
o undă de o rază. El îi povesti cum înviase; atunci ea-i zise: “De răpit, nu mă poţi răpi pînă ce nu-i avé un cal asemene cu acela ce-l are tatăl meu, pentru c-acela are două inimi; dar eu am să-l întreb în astă sară de unde-şi are calul, ca să poţi şi tu să capeţi unul ca acela. Pînă atunci însă, pentru ca să
nu te afle tată-meu, eu te voi preface într-o floare. El şezu pe un scaun, iar ea şopti o vrajă dulce, şi, cum îl sărută pe frunte, el se prefăcu într-o floare roşie închisă ca vişina coaptă. Ea-l puse între florile din fereastă şi cînta de veselie, de răsuna castelul tatălui ei.
Atunci intră şi Genarul.
– Veselă fata mea? Şi de ce eşti veselă? întrebă el.
– Pentru că nu mai este Făt-Frumos ca să mă răpească, răspunse ea rîzînd.
Se puseră la cină.
– Tată, întrebă fata, de unde ai calul d-tale, cu care îmbli la vînat?
– La ce-ţi trebuie s-o ştii ? zise el încruntînd sprîncenele.
– Ştii pré bine, răspunse fata, că nu vreau ca s-o ştiu decît numai ia-aşa, ca s-o ştiu, pentru c-acu nu mai e Făt-Frumos să mă răpească.
– Ştii tu că nu mă împotrivesc ţie niciodată, zise Genarul.
Departe de-aicea, lîngă mare, şede o babă care are şepte iepe. Ea ţine oameni cari să i le păzească un an (cu toate că anul ei nu e decît de trei zile), şi dacă cineva i le păzeşte bine, ea-l pune să-şi aleagă
drept răsplată un mînz, iar de nu, îl omoară şi-i pune capul într-un păr.
Chiar însă dacă păzeşte cineva bine iepele, totuşi ea-l vicleneşte pe om, căci scoate inimele din caii toţi şi le pune într-unul singur, încît cel ce-a păzit alege mai întotdeauna un cal fără inimă, care-i mai rău decît unul de rînd… Eşti mulţumită, fata mea?
– Mulţămită, răspunse ea zîmbind.
Totodată, însă, Genarul îi aruncă în faţă o batistă roşie, uşoară, mirositoare. Fata se uită mult în ochii tatălui său, ca un om care se deşteaptă dintr-un vis, de care nu-şi poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tată-său. Însă floarea din fereastră veghea pintre frunzele ei ca o stea roşie prin încreţiturile unui nor.
A doua zi Genarul plecă iarăşi des-dimineaţă la vînătoare.
Fata sărută murmurînd floarea roşie şi Făt-Frumos născu ca din nimica înaintea ei.
– Ei, ştii ceva? o întrebă el.
– Nu ştiu nimica, zise ea tristă şi punînd dosul mînei pe fruntea ei, am uitat tot.
