Levinas atrage în mod special atenţia asupra dihotomiilor sine-celălalt,politică-etică, totalitate-infinit, încercând să arate că ultimul termen îl faceposibil, îl „întemeiază" pe primul, fără a-l include. Totuşi, în cazul relaţiei dintresine şi celălalt, el nu are în vedere altruismul, ci o etică a responsabilităţiiinfinite, care presupune (şi în acelaşi timp „construieşte") existenţa unui subiectabsolut. Altfel, proiectul eticii sale nu are susţinere.
Putem înţelege mai uşor ideile susţinute de Leora Batnitzky dacă avemîn vedere modul în care Levinas se raportează la Heidegger şi Husserl privitor latema subiectului. Husserl considera eul ca putând fi gândit, în esenţa sa, separatde eul istoric şi de cel inserat în cadrul determinărilor contextuale ( ca „fiinţă-înlume"). În schimb, din punctul de vedere heideggerian, subiectul îşi câştigă
identitatea numai ca fiinţă-în-lume. Deşi părintele fenomenologiei îl urmează peDescartes în adoptarea metodei necesare înaintea descrierii eului ( care trebuie
„descoperit" de sub crusta caracteristicilor dobândite prin situarea sa încontextul social-istoric), el pune foarte mult accentul pe aspectul transcendental,cel care face din ego unul absolut şi unic.
Vizavi de această problemă, Heidegger repune în drepturi eulcontextual, istoric, prins în ţesătura relaţiilor cu lumea, care îi dau posibilitateasă-şi construiască identitatea personală. Însă, în acelaşi timp, i se neagă
subiectului identitatea în sensul identităţii absolute, adică exact ceea ce Husserlîşi propunea să „corecteze" la teoria carteziană.
Leora Batnitzky susţine că ar fi o greşeală164 să se creadă că noţiunea desine la Levinas este mai aproape de aceea a lui Heidegger decât de a lui Husserl,atâta timp cât Levinas îl vede pe celălalt ca infinit şi, pe de altă parte, facedistincţia între sinele marcat de „conatus" (instinct de conservare) şi celprofund, al neliniştii. Astfel, el este mult mai aproape de Husserl, chiar dacă
sinele nu este pentru Levinas un ego definit în primul rând prin funcţia sa cognitivă. Mai degrabă, filosoful francez argumentează în favoarea ideii că
autenticul sine poate fi sesizat fenomenologic prin impactul pe care îl are asuprasa întâlnirea chipului; nu gândirea reprezintă esenţa sa, ci întrebarea - care îi dă
caracterul de unicitate. Încercarea lui Levinas de a face din etică filosofia primă
depinde de teoria sa despre sine, care diferă de cel heideggerian prin faptul că
transcende relaţiile sociale şi istorice, dar şi de cel husserlian prin faptul că nueste cognitiv.
Unicitatea sinelui levinasian provine din unicitatea responsabilităţii deneînstrăinat, care îl bulversează şi „macină" pe subiect. Totodată, această
responsabilitate presupune un sine absolut. Prin întoarcerea la Husserl, Leora 1 64 Ibidem, p. 12: "One might think that, based on his vîew of the primacy of ethîcs, Levînas's notion of the self would be closer to Heîdegger's than to Husserl's. But Levînas maîntaîns, contra Heidegger, that identîty îs not wholly relatîonal but rather separable. 1n thîs, he retums to Husserl's notîon of a truly separable self, though thîs self for Levînas îs not an ego în terms of cognitive functîon".
73
