explică şi faptul că Levinas vorbeşte despre unitate şi unicitate a eului, darbineînţeles, aceasta are cu totul altă semnificaţie decât la marii gânditori cum arfi Descartes, Husserl, Heidegger158. Unitatea eului constă, pentru el, într-o
,,dualitate netotalizabilă" şi diacronie.
Sinele „fără concept, inegal în identitate, se semnifică la persoana întâi,trasând tocmai planul Rostirii, producându-se în Rostire ca un eu însumi absolutdiferit de oricare alt eu" 159• A fi în sine înseamnă pentru Levinas a fi pe punctul de a te substitui celuilalt, de a fi responsabil pentru toţi înainte de alegere şi angajament. Această fraternitate ar fi „temelia universului"; prin ea fiinţa dobândeşte semnificaţie.
„Unul-pentru-altul" înseamnă supunere, primul „eveniment" al întâlniriidintre libertăţi diferite. Porunca feţei aproapelui este aceea a păcii şi de aceea sepoate vorbi de o supunere fără ca aceasta să însemne sclavie. Celălalt esteexpresie care ne introduce deja în societate. Expresia - raport direct prinexcelenţă - reprezintă o „fenomenologie" a infinitului, a ceea ce este cuadevărat exterior.
Edith Wyschogrod susţine160 că sinele pre-originar despre care vorbeşteLevinas poate fi caracterizat, într-adevăr, printr-o deschidere către celălalt, darnu prin iubire, întrucât aceasta ţine de un a posteriori al întâlnirii semenului,apare în urma unei oglindiri în care învăţăm să ne privim pe noi înşine şi peceilalţi ca reflexii reciproce. Punctul de plecare al interpretării lui Wyschogrodîl reprezintă încercarea de a pune la probă ideea levinasiană a unui sine alresponsabilităţii, confruntând-o cu rezultatele cercetării biologului chilianHumberto R. Maturana. Acesta, împreună cu Francisco Varela, a fondat şcoala
„Autopoiesis", având ca principală preocupare studiul sistemelor de viaţă
autonome şi dinamice. Ei au observat că schimbările în sistemul de viaţă (şi înreţelele neuronale) al unei persoane sunt rezultatul sistemului său de activităţi.
Evenimentele externe apar ca perturbări ale sistemului, iar universul desemnificaţii al unei persoane depinde de reţeaua de activităţi. Din acest punct de 1 58 M. Heidegger (în Principiul identităţii, 1991, Bucureşti: Crater, pp. 10-11) afirmă că
„unitatea identităţii constituie o trăsătură de bază în fiinţa realităţii existente" şi că
principiul identităţii este valabil ca lege a gândirii „numai în măsura în care el este şi o lege a fiinţei; aceasta sună: fiecărei realităţi existente ca atare îi aparţine identitatea, unitatea cu ea însăşi".
159 E. Levinas, Altfel decât afi sau dincolo de esenţă, p. 240.
1 60 În articolul „Levinas's Other and the Culture of the Copy", în Yale French Studies, No. 104, Encounters witlÎ Levinas, 2004, p. 143: "In Levinas's account, the passive preoriginary self of ipseity is a living system, one for which not Iove but a preoriginary openness to the other who cannot be conceptualized is the condition of ethics"; "'Love', he [Humberto Maturana, n.n.] contends, 'is not blind because it does not negate, Iove accepts, and, therefore, is visionary' (Cognition, 49/29). However, for Levinas, the ethical relation cannot be one of a Iove that is visionary in that vision reduces otherness to the same. What is more, for Maturana, the ethical relation is one of mirroring in that we learn to see ourselves and others as reciproca! reflections" (p. 141).
71
