sunt convocat ca fiind de neînlocuit. Eu exist prin altul şi pentru altul, dar rară
alienare: inspirat" 153. Responsabilitatea infinită este răspunsul adecvat
„înălţimii" celuilalt, unei superiorităţi ce se impune în mod absolut. A aveaideea de infinit înseamnă a-l primi pe celălalt, fără ca el să fie construcţiagândirii 154. Aşadar, ea nu se referă la Dumnezeu şi nici la conceptul ştiinţific deinfinit, ci primeşte o semnificaţie relaţională: altul, care provoacă în conştiinţă
mişcarea etică şi care „dereglează" astfel procesul de coincidere a aceluiaşi,reprezintă un preaplin inadecvat intenţionalităţii. ,,Datorită acestui preaplininasimilabil am numit relaţia care leagă Eul de Altul ideea de infinit155".
Fără a fi un raport de intenţionalitate în care infinitul ar fi „obiect" alactului de vizare, dar nici o intenţionalitate mutilată, amputată de puterea sa,relaţia cu infinitul „aruncă" în întrebare şi alarmează eul, nelăsându-i timp să seîntoarcă şi să se închidă în sine. Într-o anumită măsură, ea este condiţie aoricărei reflecţii şi raportări. Reflecţia pură nu poate avea primul cuvânt: cum arputea surveni înaintea spontaneităţii de te afla în faţa chipului celuilalt? Pe dealtă parte, reflecţia pură 156 nu poate avea nici ultimul cuvânt, pentru că earămâne esenţialmente naivă. Critica ultimă nu se poate face într-o intenţiesecundă care ar fi un nou act naiv; sinele responsabilităţii, al dreptăţii şiculpabilităţii pentru celălalt erodează naivitatea dogmatică a bunei conştiinţe şireia critica autentică.
În cercul său conceptual, Levinas continuă definirea termenilor utilizaţiprin alţii care, în fond, reiau ( cu anumite excepţii) aceleaşi probleme. Astfel,vorbind despre existenţa „inspirată" prin altul, el afirmă că această inspiraţieeste însuşi psihismul, iar psihismul semnifică alteritatea în acelaşi, ,,întrupare",
