„în mod adecvat". Aceasta presupune că el poate să purifice descrierile actelor de conştiinţă ( devenite ele însele obiecte ale descrierii), toate fenomenele ce constă în orientarea subiectului spre lume ( a cărei existenţă este încă de la început luată în calcul), precum şi modurile corelative de „existenţă" (a fi cert, probabil, posibil, frumos, bun, util etc). Din ele sunt înlăturate cointenţiile şi pretenţiile observatorului, adică interesele şi determinările eului naiv.
Din punctul de vedere al lui Levinas, eul fenomenologic ( ca spectator dezinteresat) reprezintă cel mai mare pericol pentru relaţia etică, din moment ce prin neutralitate343 şi pasivitate stă la baza unei violenţe latente. În timp ce eul spectator se retrage în privirea sa distanţată, relaţia etică cere obligaţia implicării şi a deschiderii active către reparaţia necesară a întârzierii la chemarea aproapelui. Sintagma husserliană evocă relaţia cu obiectul, cu cel dat, cu
tematizatul, în vreme ce relaţia metafizică depăşeşte legătura dintre un subiect şi obiect. Spectatorul este aşezat în poziţia celui care cuprinde totul, aşa-numita poziţie de superioritate.
De această idee este legată şi problema corelaţiei intenţionale. Fiecare obiect este un corelat intenţional: ,,Orice obiect vizat, gândit, valorizat şi analizat de către ego, dar şi orice obiect pe care el l-a imaginat şi îl poate imagina este, în calitatea sa de obiect corelativ, un indice al sistemului său de intenţionalităţi şi el nu există decât în această calitate de obiect corelativ"344.
Obiectele reprezintă poli, unităţi sintetice care polarizează multiplicităţile vizărilor. În identitatea invocată a eului, Levinas vede reducerea subiectului la capacitatea de a procesa pe mai multe niveluri informaţiile oferite de simţurile externe şi de cele interne.
Problema intersubiectivităţii, pe care Husserl o tratează începând cu cea de-a cincia meditaţie a Meditaţiilor carteziene, este legată (în măsura în care îi urmează acestuia) de răspunsul dat acuzaţiei de solipsism345. Husserl nu neagă
faptul că înaintea obiectelor imanente se află obiectele lumii obiective. Acuzaţia de solipsism este nefondată întrucât latura noetică (a conştiinţei) este întotdeauna unită cu cea noematică (privitoare la obiectul existent autonom şi la calităţile sale). Deşi se recunoaşte intenţia activă a eului în constituirea lumii, în filosofia husserliană nu este totuşi ignorată realitatea exterioară, existentă deja.
Totuşi, deşi există un „mediu înconjurător" pentru toţi oamenii şi pentru toate comunităţile sau societăţile, el diferă de la caz la caz: mediul înconjurător european este diferit de cel chinez sau indian. Aceasta ar fi doar una dintre multiplele dovezi ale libertăţii şi ale multitudinii de manifestări ale subiectivităţii active.
343 E. Levinas, Altfel decât a fi sau dincolo de esenţă, p. 233: ,,Subiectivitatea ca intenţionalitate se întemeiază pe autoafectare ca auto-revelare, sursă a unui discurs impersonal".
344 E. Husserl, Meditaţii carteziene, p. 98.
