Există şi o problemă a statutului afirmaţiilor lui Levinas despre celălalt
- dacă se încadrează în genul descoperirilor fenomenologice despre viaţa socială, al enunţurilor empirice falsificabile, al idealizărilor sau, mai clar, al propoziţiilor normative, exprimând ceea ce trebuie să fie relaţiile dintre (şi în raport) cu alţii. Gânditorul francez nu propune un set de imperative. El „descrie"
uneori ceea ce se întâmplă în momentul întâlnirii chipului semenului, dar se fereşte de verbul „a descrie" şi critică adesea această operaţie de tip fenomenologic, prezentă în opera lui Husserl, considerând că ea se reduce la prezentarea actelor unui ego transcendental. În fiecare act se reflectă
intenţionalitatea eului care înglobează totul. De asemenea, afirmaţiile lui Levinas nu pot fi clasificate nici în genul enunţurilor empirice, din cauza ambiguităţii şi a versatilităţii lor. Deşi pe celălalt îl prezintă de multe ori ca având atribute concrete (referitor la „goliciunea" sa), Levinas nu a clarificat problema criteriilor pentru a spune că ceva are chip şi nici (aşa cum am văzut mai sus) distincţia dintre a privi şi a nu privi un chip.
Putem spune că ideile filosofului francez despre altul pot fi incluse în genul propoziţiilor fenomenologice, dar având un caracter general, ţinând cont de faptul că nu aflăm la acest gânditor o metodă fenomenologică bine definită, aşa cum întâlnim la Husserl şi Heidegger. În sprijinul acestei afirmaţii vine şi faptul că întâlnim în opera lui Levinas mai mult aprecieri despre fenomenologie
· şi reluări permanente ale ideilor sale decât veritabile analize fenomenologice.
Multe dintre afirmaţiile sale sunt însă dificil, dacă nu chiar imposibil de interpretat şi de clasificat: ne referim la cele care încep cu locuţiunea prepoziţională „ca şi cum" şi „poate".
Este cu atât mai important acest aspect cu cât Levinas utilizează cele două expresii înaintea unor idei centrale ale filosofiei sale: ,,ca şi cum celălalt ar fi înainte de toate o faţă ( . . . ). Ca şi cum aici, conştiinţa şi-a pierdut simetria în raport cu conştiinţa celuilalt" 385. Această frază spune (în contextul pe care nu îl redăm în întregime din raţiuni legate de dimensiunile sale) că imperativul „să nu ucizi" reprezintă o „ambiguitate a Eului" în care sunt posibile atât abolirea urgenţei de a fi, dar şi devotamentul în grija pentru semen ca şi cum el ar avea înainte de toate un chip şi s-ar afla în raport de asimetrie cu noi, dar, de fapt (putem interpreta că) lucrurile nu ar sta aşa. O asemenea interpretare ne încurcă
foarte mult, ţinând cont că efortul lui Levinas în cărţile cele mai importante
(Totalitate şi Infinit şi Altfel decât a fi sau dincolo de esenţă) se îndreaptă spre încercarea de a ne convinge că semenul este, înainte de toate, un chip la a cărui poruncă ne „supunem" şi că nu suntem într-un raport de simetrie, de reciprocitate cu el - alteritatea infinită.
În privinţa altor afirmaţii, legate, de exemplu, de vinovăţia pentru foamea semenului, expresia „ca şi cum" nu tulbură ideea centrală a responsabilităţii pentru celălalt, în următoarea interpretare: nu suntem cei care prin voinţa noastră l-am înfometat pe celălalt om, dar, totuşi, responsabilitatea 385 E. Levinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, p. 193.
156
