Apare marea dificultate de a alege între „ceilalţi", ţinând cont de faptul că şi acest termen este ambiguu, în măsura în care prin el se referă atât la prieten cât şi la duşman, la cel căruia i se arată iubire, dar şi la cel împotriva căruia trebuie luptat. Această dificultate provine din însăşi ambiguitatea chipului ce reprezintă în acelaşi timp tentaţia de a ucide, dar şi porunca „să nu ucizi". Deşi chipul poate fi acceptat ca primă condiţie a eticii, totuşi gânditorul francez nu clarifică semnificaţia chipului şi nici ce înseamnă faptul de a-l privi. Referitor la ultimul aspect ajungem, aşa cum am văzut, la un cer vicios: suntem (devenim) responsabili atunci când privim etic şi privim etic pentru că suntem responsabili.
Pe de altă parte, reorientând atenţia dinspre eu spre celălalt, Levinas pare să creeze un nou dogmatism, centrat de această dată pe alteritate. În acest sens, merită o foarte mare atenţie perspectiva lui Husserl asupra modului în care celălalt poate avea semnificaţie pentru un subiect:
Faptul că ceilalţi se constituie în mine, în calitate de ceilalţi, este singurul mod imaginabil în care ei, ca fiinţe existente într-un anumit fel, pot avea sens şi valabilitate pentru mine. ( ... ) Dacă pătrund mai adânc în orizontul propriu «celuilalt», atunci dau curând de următorul fapt: aşa cum trupul său se află în câmpul meu de percepţie, tot astfel trupul meu se află în câmpul său de percepţie şi, în general, el mă
·experimentează direct ca un «celălalt» pentru el, aşa cum şi eu îl experimentez ca un «celălalt» pentru mine. De asemenea, observ că
oamenii se experimentează reciproc în calitate de «ceilalţi»; apoi, observ că de fiecare dată îl pot experimenta pe «celălalt» nu numai în calitate de «celălalt», ci şi ca raportându-se din nou la cei care sunt
«ceilalţi» pentru el şi eventual la mine însumi în acelaşi timp, într-o manieră mediată ce trebuie gândită iterativ. Este clar şi faptul că
oamenii nu pot fi apercepuţi decât ca subiecte care găsesc în jurul lor mereu alţi oameni, nu numai în realitate, ci şi ca posibilitate. Natura infinită şi nelimitată devine atunci ea însăşi o astfel de natură care înglobează, de asemenea, o multiplicitate nelimitată de oameni (mai general vorbind, de fiinţe) distribuiţi într-un mod necunoscut în spaţiul infinit, ca subiecte ale unei comunităţi posibile 384•
Pentru Husserl, nimic din ceea ce intră în sfera intenţionalităţii eului nu poate avea sens separat de orizontul subiectiv în care este perceput, cunoscut etc. Acest lucru nu trebuie înţeles dintr-o perspectivă solipsistă. Important este pentru filosoful german să înţelegem faptul că orice domeniu, orizont, act îşi are rădăcinile în eu. Aceasta nu revine la a susţine că totul este cunoscut a priori, însă în fenomenul pur, care surprinde întâlnirea subiect-obiect, sunt evidenţiate rolul activ al subiectului şi esenţa fenomenului pornind de la orizontul de intenţionalitate specific.
384 E. Husserl, Meditaţii carteziene, pp. 165-167.
155
