este expresia unei comunicări pornind de la un Tu spre mine. Ca orice text, el enunţă ceva pentru cineva, iar lectorul poate înţelege textul numai dacă este deschis faţă de el, dacă îl vede ca răspuns la o întrebare care îl priveşte şi pe el însuşi. Textul nu trebuie văzut ca o „relicvă" - parte a unui eveniment istoric încheiat - pe care îl analizez asemenea unui obiect. Dimpotrivă, un text este viu atunci când îmi însuşesc problematica sa, adică orizontul de semnificaţii pornind de la care textul pune întrebări şi răspunde la ele. Prin experienţa hermeneutică
se deschide o cale ce leagă istoricitatea textului transmis de istoricitatea proprie; universul de posibilităţi ale semnificaţiilor, domeniul euristic, lumea aparţin atât textului cât şi orizontului meu. Ceea ce are loc este o „fuziune" a orizonturilor. Însă
aceasta nu înseamnă că se neagă alteritatea380 textului; pur şi simplu este vorba despre apariţia unei noi modalităţi de a pune problema, modalitate care nu se identifică nici cu orizontul problematic al autorului, nici cu cel al lectorului.
Noua problematică înseamnă depăşirea381 celor două orizonturi într-o experienţă mai profundă; întâlnirea cu alteritatea îmbogăţeşte „lumea" lectorului. Iar fuziunea orizonturilor este posibilă - oricât de vechi ar fi domeniul euristic al textului
- în virtutea faptului că pentru om există, în sens strict, un singur orizont, univers al semnificaţiilor posibile. De aceea ne putem însuşi, de pildă, problematicile apărute în epopeea Ghilgameş, în tragediile antice, în operele shakespeariene ş.a.m.d.
Prin întâlnirea cu ceea ce este străin experimentăm faptul că orizontul propriu este prea strâmt. Înlăturând prin critică prejudecăţile faţă de textul străin şi punând întrebări noi ajungem să depăşim cadrul înţelegerii anterioare. Şi, dincolo de faptul că această deschidere face posibilă întâlnirea cu alteritatea, ea ne relevă
propria particularitate prin comparaţie cu ceea ce este diferit. Fuziunea orizonturilor este condiţia de posibilitate a interpretării oricărui text dar şi a discuţiilor cotidiene cu semenii. Aşadar, aceste condiţii care se află deja în interiorul oricărei experienţe comprehensive reprezintă „premise transcendentale" ale înţelegerii noastre. Proiectul hermeneutic al lui Gadamer priveşte descoperirea a ceea ce este valabil cu necesitate de fiecare dată când vrem să înţelegem ceva. Prin urmare, 380 H.G. Gadamer, Adevăr şi metodă, 2001, Bucureşti: Teora, p. 41 1: ,,Cine vrea să
înţeleagă un text este mai degrabă dispus să-l lase să-i spună ceva. De aceea, o conştiinţă educată din punct de vedere hermeneutic trebuie să fie, de la bun început, receptivă la alteritatea textului. O astfel de receptivitate nu presupune însă nici
«neutralitate» obiectivă, şi nici autoanulare, ci implică o asumare revocabilă a propriilor preconcepţii şi prejudecăţi. Trebuie să fim conştienţi de propria dependentă de prejudecăţi (Voreingenommenheit), pentru ca textul însuşi să se prezinte în alteritatea sa şi, în acest fel, să dobândească posibilitatea de a opune adevărul său obiectiv propriei noastre preconcepţii.
3 81 Ben Vedder, "On the meaning of metaphor in Gadamer's hermeneutics", în Research in Phenomenology, Vol. 32, Leiden: Koninklijke Brill NV, 2002, p. 205: "Hermeneutic work is based on a polarity of familiarity and strangeness ... It is in the play between the traditionary text's strangeness and familiarity to us, between being a historically intended, distanciated object and belonging to a tradition".
153
