(responsabilitate), al mărturiei, propovăduirii ş1 rugăciunii. Keiygma invocatoare a profeţilor este pusă de Levinas în legătură cu fraternitatea şi dreptatea, fiind numită uneori chiar „kerigmă etică"132•
Noţiunea subiectivităţii este inspirată în mare parte, în filosofia lui Levinas, de viziunea religioasă asupra subiectului aflat în relaţie continuă cu celălalt şi a cărui natură nu poate fi înţeleasă în afara raportării la ideea de infinit. Subiectivitatea nu este ostilă altuia (,,homo homini lupus"), ci mai degrabă reprezintă o întâmpinare a sa, ospitalitate133, iubire, aspecte pe care le consideră neglijate în tradiţia dezbaterilor etice din filosofia occidentală.
Demersul său, aşa cum Levinas îl prezintă, nu poate fi catalogat substituire a filosofiei cu escatologia, nici demonstraţie a „adevărurilor escatologice", ci o întoarcere la situaţiile, contextele în care eul (totalităţii) a fost pus în dificultate.
Aceste contexte sunt întrezăriri, ,,scânteieri" ale exteriorităţii sau ale transcendenţei în chipul celuilalt.
Gânditorul francez critică filosofiile acţiunii şi intelectualismul pentru a fi înţeles greşit fundamentul natural al existenţei umane (în egoismul său). În abordările filosofice ale vieţii practice nu se acordă atenţie lucrurilor primare necesare hrănirii, acoperirii şi adăpostirii. Levinas nu acceptă ideea lui Sartre conform căreia oamenii se simt „aruncaţi" într-o lume absurdă, şi nici pe aceea a lui Heidegger, care consideră că oamenii privesc lucrurile întâlnite în lume în primul rând ca unelte: ,,De altfel, mobila, casa, alimentul, haina nu sunt nişte
Zeuge [instrumente] în sensul propriu al termenului: haina serveşte la protejarea corpului sau la împodobire, casa la a-l adăposti, alimentul la a-l hrăni. Însă ne bucurăm sau suferim pentru ele, sunt nişte scopuri"134.
Caracterizând sfera lui acelaşi, a totalităţii, Levinas afirmă că în căutarea plăcerii omul este un pentru sine, iar în egoismul său nu lasă niciun loc celuilalt. Pe lângă această sferă naturală a bucuriei vieţii mai există şi sfera intenţionalităţii obiectivante care urmăreşte să „re-prezinte" totul, având ca premisă ideea conform căreia cunoaşterea înseamnă putere. Intenţionalitatea (înţeleasă în genere ca reprezentare135) deformează relaţia cu transcendentul, aducându-l întotdeauna pe celălalt sub puterea lui acelaşi.
1 32 E. Levinas, L 'au dela du verset, 1982, Paris: Edition de Minuit, p. 166.
1 33
Jacques Derrida, "From Adieu a Emmanuel Levinas", în Research in Phenomenology, Vol. 28, Leiden: Koninklijke Brill NV, 1998, p. 24: "The possibility of the welcome would thus come, so as to open them up, before recollection, even before collecting, before the act from which everything nonetheless seems to be derived. It is said elsewhere that 'to posses the idea of infinity is to have already welcomed the Other' or that 'to welcome the Other is to put in question my freedom"' .
1 34 E. Levinas, Totalitţrte şi Infinit. Eseu despre exterioritate, p. 111.
35
1
E. Levinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, p. 74: ,,Sincronizare care este una dintre funcţiile intenţionalităţii: reprezentarea. Aceasta este raţiunea persistenţei celebrei formule a lui Brentano de-a lungul întregii fenomenologii a lui Husserl: caracterul fundamental al reprezentării în intenţionalitate. Psihicul este reprezentare sau o reprezentare ca fundament".
65
