Identificarea persoanei fizice
87
După alte criterii se mai distinge între domiciliul în ţară şi domiciliul în străinătate (în funcţie de teritoriul statului unde acesta este situat); fostul domiciliu şi actualul domiciliu ( conform criteriului succesiunii domiciliilor); în cazul persoanelor căsătorite domiciliul poate fi comun (aceasta fiind regula), după cum ele pot avea şi domicilii separate (excepţia).
44.1. Domiciliul de drept comun. Prevederile normelor, deja citate, conţinute de art. 13 din Decretul nr. 3 1/1 954 şi art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, conform cărora domiciliul unei persoane fizice este acolo unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală, conduc la concluzia că domiciliul de drept comun se găseşte la adresa unde locuinţa respectivă este situată.
Nu este însă necesar ca persoana să locuiască permanent în locuinţa respectivă
pentru ca aceasta să constituie domiciliul său. Situaţia celor care efectuează naveta săptămânală în alte localităţi decât aceea de domiciliu, dat fiind faptul că acolo îşi au locul de muncă, este edificatoare în această privinţă. Pentru a determina domiciliul unei persoane trebuie luate în considerare două elemente: unul obiectiv, al existenţei unei locuinţe (factum) şi unul subiectiv, care constă în intenţia de a rămâne în această
locuinţă ( animus) .1 Elementul subiectiv este cel care-i conferă unei locuinţe statutul de domiciliu, înţeles ca loc unde persoana intenţionează să revină de fiecare dată, indiferent cât de departe şi pentru cât timp o vor purta paşii peregrinărilor sale.
Dacă determinarea amplasamentului locuinţei este uşor realizabilă, faptul că
aceasta este locuinţa principală şi constituie astfel domiciliul unei anumite persoane fizice poate prezenta dificultăţi, mai ales în cazul schimbărilor de domiciliu. Tot elementul subiectiv este cel care ne va ajuta să stabilim care este domiciliul persoanei fizice. Astfel, este necesar să se stabilească dacă persoana în cauză a pierdut intenţia de a reveni în vechiul său domiciliu şi are intenţia de a rămâne în noua sa locuinţă2, care va constitui de acum încolo domiciliul său.
Legea nu prevede niciun fel de condiţie referitoare la stabilirea domiciliului, ceea ce înseamnă că persoana fizică şi-l poate alege după propria sa voinţă. De altfel acest drept este consacrat atât de art. 25 alin. ( 2) din Constituţie, potrivit căruia „fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară", precum şi prin art. 25 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, care dispune: ,,cetăţenii români au dreptul să-şi stabilească
sau să-şi schimbe în mod liber domiciliul ori reşedinţa, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege".
Dreptul la domiciliul de drept comun face parte din categoria drepturilor personale nepatrimoniale şi permite individualizarea în spaţiu a titularului său. Exercitarea sa presupune, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile legale mai sus citate, o manifestare de voinţă din partea titularului astfel că, în principiu, numai persoanele fizice majore, care nu au fost puse sub interdicţie, pot avea un domiciliu de drept comun.
Prin excepţie, conform art. 102 C.fam., autoritatea tutelară poate da încuviinţare copilului care a împlinit vârsta de 14 ani să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale. Aceasta înseamnă că şi minorul de 14 ani poate avea, în condiţiile legii, domiciliu de drept comun.
1 Apud Ph. Ma/aurie, L. Aynes, Droit civil. Les persones. Les incapacites op. cit., p. 92.
2 Ibidem.
7.
