Se pune problema în această situaţie care este semnificaţia unei atare conduite omisive a medicului în raport cu elementele de conţinut ale unei infracţiuni intenţionate şi cu celelalte condiţii ale răspunderii penale: dacă o atare omisiune constituie o faptă
prevăzută de legea penală, dar justificată, ori o astfel de conduită
are semnificaţia că fapta nu este prevăzută de legea penală.
Refuzul pacientului de a suporta un anume act medical, adică
de a beneficia de un act de îngrijire are „aparenţele" unui consim
ţământ în sensul de cauză justificativă; odată cu acceptarea ca pacient, în sarcina medicului se naşte obligaţia de îngrijire şi numai faptul că pacientul consimte, este de acord să fie privat de îngrijire, ar putea îndreptăţi pasivitatea medicului; în acest înţeles, refuzul ar avea aparenţa unei cauze justificative pentru omisiunea intenţionată a medicului.
248
Cauze justificative şi de neimputabilitate
În realitate, însă, obligaţia de îngrijire, tocmai pentru că are un caracter general şi subsidiar, nu se confundă cu obligaţiile particulare specifice fiecărui act medical, fiecărei proceduri; în schimb, obţinerea consimţământului pacientului este obligatorie pentru fiecare dintre aceste proceduri; aducerea la îndeplinire a unei anume componente particulare a actului medical este condiţionată
,,suspensiv" de obţinerea de la pacient a acordului la acea procedură; în lipsa oricărei urgenţe, medicul nu este îndreptăţit să
acţioneze înainte ca pacientul să îşi exprime acest acord.
Or, când nu există obligaţia cadrului medical să exercite actul medical, pasivitatea lui nu contravine niciunui standard profesional, aşa încât, când a avut ca urmare decesul ori vătămarea corporală a pacientului, ea nu este o faptă prevăzută de legea penală; soluţia procesuală de care ar beneficia cadrul medical acuzat de o atare omisiune ar fi clasarea sau achitarea, conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen.
Din câte ştiu eu, până recent, această problemă ( dacă ar trebui să răspundă medicul care, respectând refuzul pacientului, nu a intervenit pentru salvarea lui) nu s-a pus în cazuistica judiciară decât în legătură cu refuzul transfuziilor de sânge pe motive religioase.
Dar iau act că în ultima perioadă s-au înregistrat multe decese ca urmare a refuzului unor persoane (afectate de COVID-19) de a primi oxigen - presa abundă de astfel de nefericite exemple, sunt la îndemână, nu trebuie citate aici. Medicii care au asistat la decesul acestor persoane nu au comis o faptă prevăzută de legea penală.
Dar cei care au înţeles să treacă peste un astfel de refuz?
§2. Actul medical exercitat în contra voinţei pacientului Aşadar, cealaltă ipoteză este diametral opusă celei prezentate mai sus, anume ipoteza în care cadrul medical acţionează în contra refuzului explicit al pacientului.
Din nou, fapta sa se va analiza din perspectiva uneia intenţionate, prin raportare inclusiv la urmarea inerentă actului medical.
Potrivit art. 662 alin. (1) din Legea sănătăţii, ,,medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund atunci când nu obţin consimţământul
