Ana Blandiana (nume
literar al O tiliei Valeria
Rusan, născută Coman)
este autoarea a 32 volume
de versuri, proză şi eseuri,
publicate în limba română
şi a 107 volume apărute în
26 de limbi. Este laureata
mai multor premii naţionale şi internaţionale, dar şi subiectul a trei interdic
ţii de publicare: 1959- 1964,
1985, 1988-1989.
Este membră a Academiei de Poezie Stephane Mallarme, a Academiei Europene de Poezie şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO ) şi membru corespondent al Academiei Române.
Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi româneşti, al Universităţii din Salamanca (Spania) şi al Universităţii din Sofia (Bulgaria), Cavaler al Legiunii de O noare (Franţa 2009) şi Romanian Women of Courage Award (2014) al Departamentului de Stat SUA (2014).
A avut întotdeauna pisici, cărora le-a dedicat mai multe cărţi şi pe care le-a transformat în personaj e. Cel mai celebru dintre acestea este Motanul Arpagic, deţinător al unei controversate cariere politice.
ANA BLANDIANA
Menage a trois
Cred că pentru a putea relata verosimil întâmplarea care urmează trebuie să precizez de la început că, deşi am avut toată viaţa pisici, nu există aproape nici o legătură între locul pe care acestea l-au deţinut în viaţa mea şi relaţiile mele cu Miss Pis, eroina acestei povestiri. Şi asta nu pentru că Miss Pis ar fi fost mai frumoasă sau mai inteligentă
sau mai plină de farmec decât celelalte - toate au fost minunate -, ci pentru că s-a întâmplat să fie fiinţa potrivită aflată lângă mine în locul şi momentul potrivit. Acel moment nu a fost - aşa cum ar fi de aşteptat - cel al întâlnirii, ci a survenit la mai mulţi ani de când era pisica noastră oficială (pentru că mai erau şi altele, neomologate, cu care mă întâlneam şi ne salutam pe strada noastră sau cărora le făceam semne cu mâna când treceau pe acoperişul din faţa ferestrei mele) şi de când ne îndeplineam amândouă atribuţiile stabilite cu precizie: eu trebuia să îi dau la ore fixe mâncare şi să-i fac curat iar ea trebuia să se prezinte şi să adoarmă în cele mai minunate poziţii pe masa mea de scris imediat ce mă aşezam la lucru. Aceste atribuţii tradiţionale fuseseră îndeplinite cu mai mult sau mai puţin talent de toate generaţiile feline care, de-a lungul anilor, deţinuseră acest titlu în familia noastră, şi Miss Pis nu a avut mulţi ani un statut diferit de al predecesorilor ei - acela de colocatară agreabilă şi de jucărie vie.
17
ANA BLANDIANA
Miss Pis
O descoperisem pe o stradă la Sighet, unde venise în fugă spre mine, driblând cu coada în sus ca un paratrăsnet, printre picioarele trecătorilor, şi-mi sărise în braţe, cu aerul că în sfârşit mă descoperise. (Ea pe mine.) Era atât de mică
încât o ţineam într-o palmă, cu blăniţa tărcată banal în negru şi gri, dar cu un cap rotund atât de frumos, încât impactul întâlnirii n-a mai lăsat nici un loc pentru nehotărâre. Am luat-o la Bucureşti, convinsă că am adoptat o maidaneză, şi, abia când am vrut s-o învăţ regulile de bună
purtare şi am descoperit că era educată dinainte, mi-am dat seama că fugise de acasă şi că de fapt, fără să ştiu, o furasem cuiva. Era însă prea târziu ca să mai schimbăm ceva din ceea ce, evident, ea hotărâse. Şi - fără să fac caz din asta - m-am simţit puţin manipulată.
Din primii ani ai convieţuirii noastre de până la clipa când totul s-a resetat ar fi de menţionat doar felul treptat, 18
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
din moment ce la început nu l�am observat, în care, din pisica mea, Miss Pis a devenit pisica lui R., soţul meu, care la Sighet se lăsase destul de greu convins să o adoptăm, iar apoi obişnuia să ridice tonul când o vedea că se pregăteşte să sară pe masă sau să facă vreo boacănă. Prestigiul lui de şef al casei era în ochii ei atât de mare încât, şi când nu era acasă, era destul să spun, după mai multe admonestări fără efect, ,,te spun lui Romi" ca să coboare în grabă de pe masă. Apoi, cu timpul, discriminarea - de ordin social, aş zice - pe care pisica noastră ne-o aplica a devenit tot mai evidentă: în timp ce eu eram servanta căreia îi pretindea de mâncare sau îi reproşa că n-am schimbat apa, R. era stăpânul pe genunchii căruia lua cele mai lascive poziţii. Trecuse timpul, nu mai era un copil.
Trecuse timpul.
La câteva zile după dispariţia lui R. o prietenă de la Radio m-a anunţat că fusese reprogramat un interviu cu el şi mi-am notat ziua şi ora la care urma să-l ascult. Iar în ziua şi la ora anunţate m-am aşezat emoţionată, cu radioul în braţe, într-un fotoliu, fără să-mi dea prin minte să chem şi pisica. În clipa în care odaia s-a umplut de vocea cunoscută însă, undeva într-o altă cameră, s-a auzit un zgomot de obiecte răsturnate şi Miss Pis s-a rostogolit în viteză
pe scări, gata să-şi spargă capul, şi s-a oprit lângă mine cu o expresie de stupoare, de revoltă, de groază, uitându-se în jur şi neînţelegând nimic, căutându-mi ochii ca să descopere dacă eu îl văd.
Acela a fost momentul adevărului.
Uimirea şi revolta ei în faţa jumătăţii de miracol care nu i-l arăta, dar îl făcea auzit pe stăpânul pierdut m-au convins că nu l-a uitat, ba chiar - dar formula poate părea o blasfemie - şi ei îi este, ca şi mie, dor de el. Şi din clipa aceea, prin revelaţia acestei similitudini, pe care o simţeam 19
ANA BLANDIANA
reală, Miss Pis a devenit nu doar pisica mea, ci şi egala mea, tovarăşa mea nu numai de scris, ci şi de singurătate, prietena alături de care nu o să-mi mai fie urât. Ceea ce s-a şi întâmplat. Cer scuze cititorilor grăbiţi pentru această lungă introducere fără de care, sunt convinsă, întâmplarea pe care vreau să o povestesc nu ar fi putut fi înţeleasă cu adevărat.
Până în urmă cu câteva luni, când a început întreaga poveste, viaţa mea cu Miss Pis se scurgea de mai mulţi ani de zile într-un mod aproape idilic, în linişte şi singurătate, suficiente lor însele şi capabile să ţină în echilibru şi să
