compenseze restul vieţii mele, în mare măsură publică.
După fiecare zi plină de emoţii şi mereu cu prea mulţi oameni în jurul meu, nu-mi doream decât să ajung acasă, singură cu pisica, intrând în ritualurile pe care ea le stabilise, ale serii, ale somnului şi ale dimineţii, care îmi ritmau şi ordonau timpul, făcându-l previzibil şi suportabil şi presărându-l cu mici pete luminoase de haz şi de joacă.
Când ajungeam acasă, mai întâi mâncam împreună urmărind ştirile la televizor, apoi de obicei începea să sune telefonul şi pisica aştepta destul de impacientată să vorbesc, uneori chiar părăsindu-mă şi instalându-se conştiincioasă, în aşteptarea mea, pe masa de scris. În momentul în care începeam să lucrez adormea, pe jumătate, cu grija să facă prin somn uşoare mişcări care să o apropie de pagina albă, încât de fiecare dată ajungeam să fac eforturi pentru a ţine rândul drept, înaintând cu pixul pe marginea blăniţei ei, ceea ce, evident, îi făcea plăcere. Apoi, când mă opream din scris şi mă ridicam, sărea cu o promptitudine care mă făcea să bănuiesc că tot timpul nu a făcut decât să pândească această clipă - pe scaunul meu, unde se instala pentru restul nopţii, în deplină legitimitate, cu aerul că şi-a făcut suficient datoria sacrifi-20
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
cându-se pe altarul artei şi împrumutându-mi-I ca să-l folosesc pentru scris.
Dimineaţa se trezea întotdeauna înaintea mea şi se posta lângă patul meu, în aşteptarea vigilentă sau numai respectuoasă a clipei în care voi deschide ochii. Atunci sărea grăbită în picioare, de parcă ar fi trebuit să semneze condica, făcea câţiva paşi pe plapumă căutându-şi locul, apoi se întindea cu un fel de voluptate parcă demonstrativă şi începea să toarcă. Era un ritual care mă ajuta să trec din somn în trezie lin şi cu sentimentul încurajator că
începe o nouă zi în care nu mă va aştepta nici un rău. Era un ritual care nu dura decât câteva minute, atât cât era necesar pentru a-mi transmite, prin tors, că totul va fi bine, că frumuseţea poate salva lumea şi deci trebuie să mă scol şi să continui să trăiesc. Apoi în următoarea oră se ţinea după mine plină de griji, ca şi cum ar fi vrut să mă ajute, la bucătărie, în baie, în faţa oglinzii, iar când eram îmbrăcată şi cu geanta pe umăr, mă conducea până la uşă şi rămânea în prag uşurată, ca şi când şi-ar fi făcut datoria şi acum se poate destinde, singură şi liberă stăpână a casei.
Acest minunat şi complex amestec de tabieturi, ritualuri, protocoale, convenţii şi obişnuinţe care funcţionau de ani de zile oarecum automat, autoreglându-se şi reu
şind să ţină în echilibru tot restul vieţii publice, aglomerată, stresantă, desfăşurată contracronometru, s-a blocat
- uimit că poate să se întâmple aşa ceva - într-o bună zi şi apoi s-a dat pur şi simplu peste cap, devenind un prilej de nelinişte, stres şi chiar angoasă. Până atunci nu mă
întrebasem niciodată ce poate face ea în lipsa mea şi nici nu mă gândisem vreodată că s-ar putea întâmpla ceva ce nu ştiu, când nu sunt acasă.
Era cred pe la începutul lui februarie, o zi de iarnă, murdară, umedă, fără strălucire şi mă întorceam acasă
21
ANA BLANDIANA
bucuroasă să ajung, să o regăsesc pe Miss Pis şi să intrăm împreună în şirul de tabieturi care mă dezbracă de partea publică a zilei.
Este vorba de întâmplarea pe care am început să o povestesc.
Când, spre mirarea mea, nu am găsit-o pe Miss Pis aşteptându-mă în poziţie protocolară în faţa uşii şi nu a apărut nici când am strigat-o, am început să mă neliniştesc.
Am descoperit-o, chiar în camera în care o strigam, privind nemişcată pe fereastră şi fără să-mi răspundă. Stătea pe calorifer, înălţată, cu labele din faţă sprijinite de geam, cu botul aproape lipit de sticlă, în timp ce pe partea cealaltă a ferestrei, aşezat pe pervazul exterior într-o poziţie aproape simetrică, stătea un motan. Repet, un motan; nu mi-a trecut nici o clipă prin cap să spun o pisică, atât de evident era că aveam în fată
' un bărbat adevărat. Si
' am
remarcat imediat că era un motan foarte frumos, deşi am simţit formularea nepotrivită, căci nu era doar frumos, era impozant. De fapt, cel mai exact ar fi să spun că era un domn. Negru cu un plastron alb orbitor la gât, părea îmbrăcat în frac, pur şi simplu un lord. De altfel, pentru că în discuţiile mele cu Miss Pis trebuia să poarte un nume, aşa l-am şi botezat. Când m-a văzut, m-a privit o clipă plin de curiozitate, apoi a dispărut, dar fără să se precipite, fără să
aibă aerul că fuge sau că îi e frică. Iar Miss Pis a coborât şi ea de pe calorifer, fără să se uite la mine sau să simtă nevoia să îmi dea vreo explicaţie.
În ceea ce mă priveşte, după primul şoc şi epuizarea surprizei, în timp ce scena de la fereastră se repeta -în absenţa sau în prezenţa mea - din ce în ce mai dezinvoltă, am început prin a vedea partea fermecătoare şi amuzantă a noii stări de lucruri, chiar dacă mă simţeam puţin părăsită
22
CE VRĂJI A MAI FĂCUT PISICA MEA
Miss Pis şi Lord
(când era la fereastră Lordul, Miss Pis părea că nu mă
cunoaşte), şi povesteam la birou, în admiraţia colegelor stăpâne de pisici, aventura amoroasă a pisicii mele. De fapt, ceea ce era cu adevărat impresionant - dat fiind că
atât Miss Pis, cât şi Lord, dacă mă luam după aspectul lui bine hrănit şi curăţel, erau sterilizaţi - era caracterul platonic al aventurii, faptul că atracţia dintre cei doi amorezi 23
ANA BLANDIANA
depăşise nevoia unei baze fiziologice, intensitatea legăturii fiind asigurată exclusiv de afinităţi elective de cu totul altă natură. Ar fi oare exagerat sau chiar ridicol să-mi permit să numesc această natură sufletească? Cum vremea se făcuse din ce în ce mai urâtă, îl vedeam pe Lord strângându-se zgribulit cât mai aproape de fereastră, probabil mai caldă, dar rămânând stoic la punctul de observaţie din care o urmărea pe Miss Pis plimbându-se prin cameră, şi nu mă puteam împiedica să-l admir. M-am gândit chiar să-l invit înăuntru, dar după primul elan exaltat mă
opream speriată la gândul că o continuă prezenţă străină
în casă ar da peste cap întreaga intimitate dintre mine şi Miss Pis, întregul eşafodaj de tabieturi şi ritualuri care ne făceau atât de calmă şi plăcută viaţa comună. Era destul să încerc să-mi imaginez scrisul cu două pisici - şi încă
legate între ele - lângă foaia mea de hârtie ca să-mi dau seama că ar fi absurd şi renunţam, optând pentru această
situaţie part-time.
Din păcate, perioada indeciziei mele s-a terminat brusc după câteva săptămâni şi situaţia mi-a scăpat cu totul de sub control. Tocmai observasem că musafirul îndrăgostit lipsea de o zi sau două de la fereastră, când mi s-a părut că zăresc, trecând în viteză, pe deasupra cărţii pe care o citeam, o codiţă neagră cu vârful alb. Am sărit din fotoliu s-o urmăresc, dar dispăruse ca şi cum n-ar fi fost şi chiar m-am întrebat dacă nu mi se păruse. Doar aerul neobişnuit de ambiguu al pisicii mele m-a făcut să nu mă îndoiesc de mine însămi.
Aşa a început perioada de mai bine de două luni în care am locuit în comun cu motanul instalat cu insolenţă la butoanele aventurii. Am dedus că a hotărât să intre pentru că se făcuse din ce în ce mai frig şi, între despărţirea 24
