Bismarck, cancelarul noului imperiu german, omul cel mai influent din Europa după ce Prusia învinsese Franţa în 1870-l871, convoacă un congres internaţional la Berlin, neadmiţând această
pace directă între Turcia şi Rusia. Şi are loc (iunie-iulie 1878) un congres internaţional care încearcă să mărginească libertatea fiecărei mari puteri de a face orice, în caz de victorie, împotriva altei puteri. La acest congres de la 1878 sunt invitaţi şi românii, dar sunt „ţinuţi în anticameră". Ion Brătianu şi Kogălniceanu nu au fost admişi în sala unde s-a discutat decât o dată, ca să expună
punctul de vedere al ţării. La discuţii au participat numai reprezentantul Rusiei, prinţul Gorceakov, cel al Turciei, apoi Bismarck, iniţiatorul congresului, Disraeli, primul-ministru britanic, ministrul de externe francez Waddington şi reprezentantul AustroUngariei, contele Andrâssy (la puţini ani după ce se crease dubla monarhie austro-ungară, ministrul de externe al acestei monarhii era un mare aristocrat ungur). Deci
iată marile puteri întrunite în 1878 la Berlin ca să-i silească pe ruşi să revină, să se modifice tratatul iniţial de la Sân Stefano şi să
nu se creeze o mare Bulgarie până la Marea Egee (o Bulgarie
„clientă" a Rusiei!). Noi, românii, ceream, bineînţeles, să ni se recunoască independenţa şi să nu ni se ia din nou sudul Basarabiei, cum voiau ruşii.
Dar iată că marile puteri, mai cu seamă la îndemnul cancelarului Bismarck, care era în termeni foarte buni cu un mare bancher evreu din Germania, condiţionau recunoaşterea independenţei de acordarea cetăţeniei române tuturor evreilor din ţară, în bloc. Ion Brătianu şi Kogălniceanu n-au vrut să accepte această condiţie, con-siderând că masa de imigranţi a evreilor din Moldova, relativ recent sosită, nu era încă destul de asimilată şi, în orice caz, reprezenta în gândul lor, dacă primea egalitatea de drepturi, o piedică pentru dezvoltarea burgheziei române autohtone. (Am spus mai sus cum au reacţionat ungurii, şi mă întreb acum dacă n-am fi făcut mai bine să urmăm exemplul lor!) Reprezentanţii noştri n-au cedat, acceptând doar ca evreii să poată fi naturalizaţi individual, de la caz la caz.
S-a adoptat deci un articol cam ambiguu, iar Brătianu şi Kogălniceanu sau întors în ţară fără a avea certitudinea că
independenţa noastră va fi recunoscută. Din fericire, acelaşi Ion Bălăceanu despre care am pomenit mai sus, fiind trimisul nostru la Viena, a reuşit să obţină recunoaşterea guvernului austro-ungar, care avea interesul de a fi primul a avea legături politice şi comerciale cu România. Austro-Ungaria a fost deci întâia ţară
care a recunoscut independenţa României, şi încetul cu încetul celelalte puteri s-au văzut obligate să recunoască la rândul lor independenţa, cu toate că nu îndeplineam ad Litteram condiţiile pe care ni le pusese Congresul de la Berlin. Vedeţi ce greu ne-am născut noi ca stat, ce lupte diplomatice a trebuit să ducem, după
ce ne bătuserăm în război pentru a ne cuceri independenţa.
La Berlin, în 1878, nu s-a discutat numai despre acordarea independenţei României, s-a vorbit, bineînţeles, şi despre graniţele ţării. Ruşii au insistat să recapete sudul Basarabiei, care ne fusese acordat în urma păcii de la Paris din 1856, pentru a se afla din nou la gurile Dunării, iar în compensaţie ni se dădea Dobrogea, care de fapt, de sute de ani, nu mai aparţinea principatului Munteniei. Brătianu şi Kogălniceanu au fost indignaţi de pierderea Basarabiei de sud, dar n-au avut nimic de făcut. A trebuit să cedăm în faţa presiunii marilor puteri, deci în 1878 pierdem pentru a doua oară sudul Basarabiei, în schimb dobândim cele două judeţe din Dobrogea, cu portul Constanţa, provincie unde populaţia românească nu se mai găsea decât pe malurile Dunării, înspre mare şi spre sud fiind majoritari turcii, tătarii şi bulgarii. A început, încetul cu încetul, repopularea Dobrogei.
Capitolul 6
România contemporană.
Carol I, rege al României.
Trei ani după 1878, în 1881, principele Carol ia titlul de rege –
fapt acceptat de toate puterile, ceea ce ne ridica, din punct de vedere protocolar, la rang de egalitate cu celelalte monarhii din Europa. Este un moment crucial pentru statutul nostru internaţional.
În ciuda imperfecţiunilor sistemului de vot cenzitar, despre care am vorbit, s-a ajuns la un regim destul de echilibrat, liberalii guvernând mai mult decât conservatorii, dar regele Carol a fost destul de iscusit pentru a şti când era momentul să-i înlocuiască
pe liberali şi să dea din nou puterea conservatorilor, sau invers.
Iată câteva nume de politicieni care merită reţinute: printre liberali trebuie negreşit să-i cităm pe Ion C. Brătianu şi pe C. A.
Rosetti care, cu toate că purta un nume ilustru, era foarte la stânga, de fapt era republican, nu îndrăznea s-o spună deschis, dar
ştim din scrisorile lui şi din anumite mărturii că ar fi preferat republica. După moartea lui I. C. Brătianu, preşedinte al Partidului Liberal a fost un Sturdza, deci un om provenit din marea boierime, dintr-o familie care dăduse doi domni Moldovei, în Partidul Liberal n-au fost deci numai burghezi, cum s-a spus multă vreme, au fost şi boieri, sau boiernaşi. Dar, în general, e drept să se spună că Partidul Liberal a favorizat burghezia născândă, adică a reprezentat partidul celor care voiau să se îmbogăţească făcând din România o ţară mai modernă, cu industrii şi cu un comerţ mai dezvoltat, pe când Partidul Conservator era susţinut mai mult de marii proprietari agricoli.
Printre preşedinţii Partidului Conservator trebuie să-l cităm pe Lascăr Catargi (un bulevard din Bucureşti îi poartă numele).
Trebuie să recunoaştem că a fost un excelent guvernant şi că, după ce liberalii luau câteodată măsuri prea pripite de modernizare a ţării, venea un guvern conservator şi, printr-o administrare mai severă, stabiliza situaţia.
Lascăr Catargi a rămas un model de om integru şi bun organizator. Despre el se povesteşte că regele Carol îi cere odată
să ia nu ştiu ce măsură pe care Catargi nu o găsea potrivită, iar atunci, cu accentul lui moldovenesc, Catargi răspunde: „Aiasta nu se poate, maiestate!" (Aş fi vrut să i se fi spus la fel şi lui Ceauşescu, din când în când, de către oamenii care erau sub ordinele lui. Pe vremea aceea oamenii noştri politici aveau mai mult curaj.) Mai citez printre şefii conservatori pe marele moşier Gheorghe Cantacuzino, zis „Nababul", pe generalul Mânu, pe Petre Carp şi, mai târziu, pe Titu Maiorescu, marele critic literar, cel care crease Junimea, în fine un conservator mai democrat, Take Ionescu, care va juca un rol însemnat în timpul primului război mondial şi imediat după; vedeţi deci că exista şi atunci un amestec al intelectualilor de seamă în politică. Şi Maiorescu, şi Eminescu, şi Caragiale au fost conservatori!
În schimb, ideile socialiste îşi fac o apariţie mai timidă în publicistică sau prin agitaţie socială, şi aproape nulă în Parlament,
în afară de integrarea în Partidul Liberal a unor personalităţi cu opţiuni categoric socializante, într-o ţară cu o industrie abia incipientă, deci cu o clasă muncitoare urbană foarte redusă, socialismul de inspiraţie marxistă nu putea pătrunde decât încet şi marginal, şi era de altfel în concurenţă cu un curent zis
„poporanist", partizan mai mult al dezvoltării unei agriculturi mici şi mijlocii, în această privinţă, numele a doi teoreticieni şi luptători politici, ambii veniţi din Rusia, sunt de reţinut:
„poporanistul" Constantin Stere, mic boier basarabean – care va juca un rol politic şi după război —, şi marxistul, spirit ascuţit, Dobrogeanu-Gherea. Disputa între partizanii unui efort axat pe dezvoltarea industriei ca imperativ absolut în vederea intrării României în rândul naţiunilor moderne, şi cei care puneau accentul pe ocrotirea agricultorilor mici şi mijlocii (care a dus la formula uşor ironică: „România e o ţară eminamente agricolă!") s-a dus nu numai la nivel doctrinar, dar şi, într-o oarecare măsură, la nivel parlamentar, între cele două mari partide, conservatorii favorizând mai mult latura agricolă – întâlnindu-se, paradoxal, pe acest teren cu populiştii şi viitorii ţărănişti, pe când liberalii erau categoric sprijinitori ai dezvoltării industriale.
Începe înflorirea culturală a României.
Fiindcă am pomenit de Titu Maiorescu, e momentul să facem un scurt popas în domeniul cultural, căci am vorbit numai despre politică, economie, războaie, schimbări în legislaţie, dar n-am spus nimic despre viaţa culturală. Or, în această a doua jumătate a veacului al XIX-lea asistăm la o bruscă înflorire a culturii româneşti.
Când adopţi un nou model de cultură, cum a fost cazul românilor la începutul veacului trecut, îţi trebuie în general două-trei generaţii ca să „mistui", să „rumegi" – pentru a vorbi popular –
această nouă cultură. Iată cazul ruşilor, de pildă. Petru cel Mare decretează occidentalizarea ţării prin ucaz, în 1700, dar va trebui să aşteptăm 120 de ani ca să apară prima mare creaţie în stil nou,
poeziile lui Puşkin; şi mai bine de 150 de ani ca să apară
Dostoievski şi Tolstoi şi marea muzică rusă. La noi, lucrurile au mers mult mai repede, putem spune chiar că din prima generaţie avem scriitori de mâna întâi, cum au fost Negruzzi sau câţiva dintre poeţii de la mijlocul veacului, care sunt deja remarcabili, ca Vasile Alecsandri sau Grigore Alexandrescu. Totuşi, marea înflorire are loc în a doua jumătate a veacului, când se cristalizează cea mai frumoasă limbă românească – cu toate neologismele necesare, alese —, şi totuşi autentică, elegantă, echilibrată între tradiţie şi modernism. Eminescu, bineînţeles, în rândul întâi, apoi mulţi alţii – poeţi sau prozatori – Coşbuc, Vlahuţă, Ion Creangă, Ion Ghica, Odobescu, Caragiale – apar la urmă şi romancieri, Slavici, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu.
Apoi, în generaţia următoare, mari poeţi – Arghezi, Bacovia sau Ion Barbu. Trebuie subliniat că în a doua jumătate a veacului al XIX-lea s-au împlinit condiţiile pentru înflorirea marii culturi române, începem să avem pictori de nivel european, ca Grigorescu sau Andreescu; apar la noi sculptori şi muzicieni –
pentru ca în secolul următor geniul lui Brâncuşi şi cel al lui Enescu să fie universal recunoscute.
Se vede dar că pentru asimilarea culturii occidentale a fost nevoie doar de una sau două generaţii ca să ne situăm la nivelul celor din Vest. Iată un fenomen care ţine de miracol – şi care trebuie subliniat.
În ce priveşte rolul diverselor culturi apusene (franceză, italiană, germană, engleză) în această „aculturare" a noastră, spre sfârşitul secolului – observaţi coincidenţa cu venirea la domnie a lui Carol I! – cultura germană începe să intre în concurenţă cu influenţa franceză, mai cu seamă în poezie şi filosofie. Cel puţin trei dintre marii noştri creatori, Eminescu, Caragiale şi Maiorescu, sunt mai apropiaţi de cultura germană decât de cea franceză. De asemeni filosoful Vasile Conta. Şi să nu-i uităm pe marii precursori din Şcoala ardeleană, de formaţie aproape exclusiv germană, însă cu vii simpatii pentru „limba soră", italiana.