ţara era mai mică. Ne-am făcut prin aceasta duşmani din oameni care au fost întotdeauna alături de noi în cursul istoriei. Eu cred că
preluarea Cadrilaterului de la bulgari în 1913 a fost o greşeală
politică. Am plătit-o foarte scump în 1916, când i-am avut pe bulgari împotriva noastră, şi chiar până astăzi au rămas urme dureroase. Totuşi, trebuie să adaug că era prevăzută o contraparte.
Obţinerea Cadrilaterului era legată de ideea de a-i aduce acolo pe vorbitorii de limbă română, pe aromâni şi pe meglenoromâni, cei vorbind dialecte româneşti şi aflaţi în Balcani. Era însă un proiect prost înjghebat şi, după părerea mea, chiar imoral, fiindcă noi am fi luat nişte aromâni din Grecia sau din Albania pentru a-i aşeza într-o parte a Bulgariei, sau într-o regiune ce s-ar fi cuvenit Bulgariei. De fapt, proiectul nu s-a putut realiza decât la o scară
foarte redusă, câteva mii de familii, iar tragedia pe care am trăit-o în 1940 ne-a silit să retrocedăm Cadrilaterul şi să mutăm grabnic pe imigraţi în alte zone ale ţării. Să fim cinstiţi: aducerea unui număr de aromâni în Cadrilater a fost un eşec politic grav – nici aromânii n-au fost mulţumiţi, întrucât noi, în schimbul acestui
„târg", am renunţat să-i forţăm pe ceilalţi semnatari ai tratatului de la Bucureşti să accepte un articol asigurând ocrotirea vorbitorilor de dialect românesc acolo unde se aflau.
Poate fi „obiectiv" istoricul contemporaneităţii?
Constat deodată că nu m-am ţinut de cuvânt, nu mi-am respectat angajamentul, luat implicit în scurta prefaţă, de a fi nepărtinitor; nu m-am putut împiedica de a „lua poziţie", de a exprima o părere
critică asupra unei decizii politice din trecutul nostru recent. Să vă
cer iertare? Nu. Fiindcă ştiu că voi mai „recidiva" de câteva ori până vom ajunge la epoca prezentă. Atunci să încerc să mă
justific.
Când te apropii de perioada cu adevărat contemporană, adică de cea trăită de oameni dintre care unii mai sunt în viaţă, perspectiva se schimbă, închipuiţi-vă că în 1913 când se petreceau aceste evenimente, tatăl celui care vă vorbeşte era om matur şi a fost mobilizat. De asemeni în 1916, şi a murit sub uniformă în 1918.
Eu însumi, copil în braţele mamei, am străbătut Rusia în toamna lui 1917, în plină revoluţie bolşevică. Atunci evenimentele parcă
ar prinde altă coloratură, altă dimensiune. Te simţi direct implicat.
Nu mai poţi doar povesti, eşti tentat să şi judeci. Pasiunea istoricului de a reînvia trecutul şi de a-l explica se împleteşte cu preocuparea politică a omului implicat în viaţa ţării şi îngrijorat de viitorul ei. în contemporaneitate, istoricul nu se poate abţine –
orice ar zice – de a fi şi om politic, adică cetăţean preocupat de soarta cetăţii, căci asta înseamnă în greaca antică politika, anume ştiinţa şi arta de a guverna cetatea (polis). Şi, de când a apărut scrierea istorică, curiozitatea de a cunoaşte şi înţelege trecutul s-a născut din dorinţa de a şti mai bine cum să te călăuzeşti în prezent, cum să-ţi alegi viitorul. Mă veţi ierta deci dacă uneori, evocând momente de grea cumpănă când se putea alege o cale sau alta, nu mă voi putea împiedica de a depăşi naraţiunea pentru a exprima şi o judecată de valoare (căci voi avea simţământul de a mă afla eu însumi în situaţia celui ce trebuie să ia hotărârea).
Consideraţii asupra întregii perioade 1914-l991: „Războiul de 77
de ani" Ajungem Ia marea încleştare mondială care începe în 1914. Şi aici veţi fi iarăşi miraţi pentru că voi spune lucruri care nu se găsesc în cărţi, adică păreri ale mele, personale. Vi s-a vorbit despre primul război mondial (1914-l918) şi despre al doilea război mondial (1939-l945), cam cu aceiaşi participanţi, doar configuraţia este alta, ca şi cum ai juca şah şi ai pune piesele ba într-o parte, ba în alta. Pe urmă vi s-a vorbit despre războiul
rece, de după 1945. Ei bine, eu cred că în veacul viitor istoricii vor numi perioada care începe la 1914 şi se termină cu prăbuşirea imperiului sovietic, în 1991, „războiul de 77 de ani", aşa cum se vorbeşte despre războiul de 100 de ani între Franţa şi Anglia, în Evul Mediu, de războiul de 30 de ani, războiul religios din Germania, în secolul XVII, sau de războiul din Peloponez, în antichitatea greacă. Şi aici, n-a fost decât un război. Ultimul dintr-o lungă serie. Un război între marile puteri europene la origine, pe urmă adăugându-se America şi Japonia, dar şi ele fac parte de acum din civilizaţia occidentală. Vedeţi deci, dacă priviţi istoria în lungă durată, de îndată ce a înflorit civilizaţia occidentală, prin epoca Renaşterii, s-a născut în acelaşi timp, pe rând, ambiţia fiecărui mare popor de a fi el acela care domină Europa. A început Carol Quintul, care era, ca rege al Spaniei, bogat prin aurul şi argintul din America de curând descoperită, şi era, în acelaşi timp, împărat în Germania; dar s-a izbit de Franţa, pe-atunci ţara cea mai bogată şi cea mai populată din Europa, şi n-a putut înfăptui „Europa unită", după cum a vrut. Astfel, acest război de hegemonie asupra Europei a început pe la 1520; Spaniei îi va lua locul Franţa, de la Ludovic al XIV-lea până la Napoleon, care încearcă să facă din Europa o Europă franceză. Din veacul al XIX-lea, germanii încearcă, la rândul lor – începând cu Bismarck (victoria împotriva Franţei în 1870) şi până la căderea lui Hitler
—, să obţină hegemonia asupra Europei. Această ultimă încleştare a marilor puteri pentru dominaţia asupra civilizaţiei noastre pare să se termine în 1945, o dată cu prăbuşirea Germaniei, dar suntem doar la jumătatea drumului.
Toate puterile mari din trecut, Spania, Franţa, Anglia, Germania, Italia, Austro-Ungaria, sunt la pământ. în picioare au rămas cele două mari puteri exterioare, cele mai periferice: Rusia pe de o parte, SUA pe de alta. A fost un moment pe care cineva mai vârstnic, cum sunt eu, l-a trăit cu înfrigurare din 1945 până în 1989: care din aceşti doi uriaşi va fi învingătorul, cine va domina civilizaţia noastră? Din fericire, au învins americanii, acea
construcţie artificială care era imperiul sovietic prăbuşindu-se de la sine. Şi-avem acum, de la 1991, o singură mare putere mondială (în orice caz hegemonică asupra civilizaţiei occidentale) care sunt SUA. Iată cum văd eu, în perspectivă largă, ce s-a petrecut de la 1914 încoace.
Primul război mondial (1914-l918)
Marile puteri din Europa se grupaseră de câţiva ani, simţind că
trebuie să izbucnească ceva, mai cu seamă din cauza dorinţei Germaniei de a fi hegemonică în Europa. Se formaseră două mari blocuri: în centrul Europei, Germania şi Austro-Ungaria (li se zicea „Puterile Centrale"), cărora li se alăturaseră prin tratate Italia şi România.
În vest, Franţa şi Anglia se apropiaseră, după lungi dispute datorate rivalităţilor coloniale, şi formau aşa-zisa „înţelegere cordială" (Entente cordiale).
Anglia (să-i zicem de-acum Marea Britanic) deţinea supremaţia absolută asupra mărilor, în schimb avea o armată puţin numeroasă, formată exclusiv din voluntari. Apoi, pentru a avea cât de cât şanse împotriva Puterilor Centrale, alianţa cu Rusia era indispensabilă, pentru a le prinde „în cleşte". Dar apropierea între Rusia ţaristă, cu regimul cel mai despotic din Europa, şi Franţa, singura ţară mare din Europa cu regim republican, era dificilă. De asemeni între Marea Britanie şi Rusia erau serioase rivalităţi de influenţă în Asia: în Afghanistan, India, China, Japonia (flota japoneză care a scufundat flota rusească la Tsushima în 1905
fusese construită şi instruită de englezi!). Aşadar în 1914 „Aliaţii"
nu erau încă uniţi.
Şi iată că în iunie 1914 se întâmplă un accident: un patriot sârb omoară la Sarajevo pe principele moştenitor al Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand. De ce la Sarajevo? Fiindcă austriecii, la pacea din 1878, de la Berlin, luaseră Bosnia de la turci. Austria căuta ca, înaintând încetul cu încetul, să-şi întindă dominaţia asupra tuturor
sârbilor. Iredentiştii sârbi de la Belgrad susţineau, dimpotrivă, dorinţa sârbilor din celelalte părţi ale Austriei, Ungariei şi Bosniei de a se uni cu Serbia. Aşa se explică mişcarea patriotică, secretă, care îl ucide pe Franz-Ferdinand la Sarajevo, în 1914. Această
dramă, acest atentat politic ar fi putut rămâne minor dacă s-ar fi ajuns la o înţelegere, dacă ar fi putut fi prinşi şi condamnaţi vinovaţii. Fapt este însă că sârbii n-au acceptat unul din punctele unui ultimatum pe care l-a adresat guvernul austro-ungar, anume nau acceptat ca ancheta asupra ucigaşilor să fie condusă de poliţişti austrieci în Serbia. Ei aveau impresia că prin aceasta se ştirbeşte independenţa ţării. Fiind susţinuţi de ruşi, cu care aveau un tratat, au rămas fermi pe poziţie. Rusia le-a promis că-i ajută, Germania a declarat că sprijină Austro-Ungaria şi astfel ruşii procedează la o mobilizare generală (la ei, din cauza întinderii imperiului şi reţelei limitate de căi ferate, mobilizarea dura mai multe zile). O dată pornită mobilizarea generală a Rusiei, ordonă
mobilizare generală şi Germania, aşa încât trece la mobilizare şi Franţa – şi iată cum, printr-o înlănţuire fatală, la începutul lui august 1914 izbucneşte cel mai mare război de până atunci.
Germanii, convinşi de superioritatea lor militară, au crezut că vor câştiga în câteva săptămâni, în Franţa mai întâi, şi că se vor întoarce apoi contra Rusiei. Spre surpriza lor însă, s-au izbit de o rezistenţă neaşteptată în Franţa, ajutată de Anglia, un război pe care credeau că-l câştiga în patru săptămâni a durat mai bine de patru ani şi s-a terminat cu prăbuşirea Germaniei.
Pentru a înţelege rostul nostru în acest război, trebuie să ne amintim de momentul 1877-l878, când ruşii, pasămi-te aliaţi cu noi, ne fură o provincie. Din teamă faţă de Rusia, am făcut din alianţa cu Austro-Ungaria şi Germania, la îndemnul regelui Carol, dar şi cu complicitatea lui Brătianu, un fel de axă a politicii noastre externe.
Am semnat un tratat cu Austro-Ungaria, la care pe urmă s-au aliat Germania şi Italia, şi am încheiat un acord, care a rămas însă
secret la noi în ţară. Doar, de fiecare dată când se schimba un
guvern, primul-ministru era pus la curent de rege cu acest tratat pe care-l ţinea în seiful său. Marele public n-a ştiut că eram legaţi de Austro-Ungaria şi Germania pentru ca, în caz de război, să luăm partea lor. De ce s-a ţinut secret? Fiindcă regele Carol nu putea ignora solidaritatea care exista la noi faţă de românii din Transilvania şi că cea mai mare dorinţă a noastră era să se-ntregească ţara cu Transilvania. Bineînţeles, era şi problema Basarabiei, legată de ruşi, dar parcă în inima românului atârna mai puţin greu decât problema transilvană. A doua zi după
izbucnirea războiului din 1914, regele Carol îşi adună guvernul şi un Consiliu de Coroană – organism excepţional de consultare, alcătuit de foşti prim-miniştri şi câteva personalităţi civile şi militare – şi scoate tratatul: noi trebuie să intrăm în război alături de Puterile Centrale. Fiul lui Ion Brătianu, Ionel Brătianu, care era deacum şeful Partidului Liberal şi prim-ministru, şi majoritatea membrilor guvernului şi ai Consiliului de Coroană (în afară de fostul prim-ministru conservator Petre Carp) se opun categoric intrării în război alături de Puterile Centrale şi împotriva Rusiei.
Regele Carol, cu durere în suflet, acceptă neutralitatea României.