În 1933 – eveniment cu urmări mult mai grave – preia puterea în Germania Adolf Hitler în fruntea Partidului Naţional Socialist, pe nemţeşte Nazional Sozialismus, de unde prescurtarea Nazi care a dat termenul „nazism". (Nu e lipsit de interes să precizez că Hitler a fost învestit cancelar de preşedintele Republicii Germane de atunci, mareşalul Hindenburg, după ce partidul său obţinuse majoritatea relativă în alegerile parlamentare.)
În 1936 se instaurează dictatura generalului Metaxâ în Grecia. Tot în 1936 începe un lung şi sângeros război civil în Spania, care va ţine trei ani, între guvernul de Front popular socialist-comunist şi naţionaliştii generalului Franco, în cele din urmă învingător –
aflându-se în fruntea statului ca dictator până la moartea sa în 1975. Aşadar, să nu-l acuzăm pe regele Carol al II-lea că a impus o dictatură în 1938 – suntem totuşi ultima ţară din această parte a Europei care trece la un regim dictatorial şi am avut în perioada interbelică un regim relativ mai democratic decât oricare dintre vecinii noştri. Chiar şi în Europa apuseană, într-o ţară cu tradiţie democratică precum Franţa, în ajunul războiului, vreo două-trei mişcări de extremă dreapta căpătaseră o pondere politică
neaşteptată.
Mişcarea legionară (Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier) La noi, cel mai simptomatic dintre partidele de extremă
dreaptă a fost mişcarea legionară. Dat fiind că şi astăzi ideologia acestei mişcări mai atrage simpatii, trebuie să încerc să spun ce a fost mişcarea legionară. Şi e foarte greu de explicat. Mai întâi, să
nu credeţi, cum spun adversarii mişcării legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mişcarea legionară a fost o mişcare autohtonă, născută din grupări studenţeşti anticomuniste, între care una era condusă de Corneliu Zelea Codreanu. La un moment dat însă, se întâmplă un lucru grav în cariera lui Corneliu Codreanu: într-un proces în care era acuzat de un prefect ce se purtase într-adevăr foarte urât cu studenţii pe care-i arestase (bătăi, procedee cu totul detestabile şi condamnabile – asemenea comportament exista şi înaintea epocii comuniste, dar la o scară
infinit mai mică), Corneliu Codreanu scoate revolverul şi-l ucide pe-acest prefect. De la uciderea, pe vremea lui Cuza, a şefului conservatorilor, Barbu Catargiu (nu s-a lămurit nici până astăzi cine a fost asasinul, dar e evident că oamenii care erau de partea lui Cuza-Vodă l-au omorât pe cel ce se opunea reformelor domnitorului), de la 1863 şi până la acest asasinat nu s-a petrecut
în ţara noastră nici o crimă politică – ceea ce contrasta cu
„obiceiurile" din Balcani.
Asta este marea învinuire care se aduce legionarilor: au introdus în moravurile politice româneşti ceva ce nu făcea parte din tradiţia noastră.
Atunci au început să fie prigoniţi într-adevăr aceşti tineri care voiau schimbări adânci în ţară şi în moravurile politice ale ţării.
Codreanu – achitat de un juriu popular după uciderea prefectului
– creează împreună cu câţiva apropiaţi, într-o atmosferă mistic-religioasă. Legiunea Arhanghelului Mihail, care se va numi mai apoi şi Garda de Fier. Ce voiau ei? Ziceau că vor să cureţe ţara de moravurile politice murdare, să înlăture influenţa pernicioasă şi cosmopolită a evreilor şi a masonilor; se voia întoarcerea la un trecut popular, mitic, folosind uneori expresii care ni se par acum de o mare naivitate („Să facem o ţară ca soarele sfânt de pe cer"
etc.). Codreanu, numit de partizanii săi doar „Căpitanul", umbla prin sate în port naţional, uneori călare pe un cal alb, ca în basme.
Era, în toată purtarea lor, un parfum arhaic – dar în acele momente de mare criză economică şi de nedumerire politică, cu un foarte ridicat procent de şomaj printre tinerii intelectuali, entuziasmul lor oarecum copilăresc a fost atât de contagios încât după puţin timp se poate spune că o mare parte a tineretului studenţesc, dar şi preoţi, meseriaşi, muncitori se leagă de această
mişcare legionară.
Lumea de astăzi, mai cu seamă sincerii democraţi, nu mai înţelege cum oameni de calitatea intelectuală a filosofului Nae Ionescu, de calitatea lui Mircea Eliade, a lui Emil Cioran, şi a atâtor altora de mare valoare intelectuală şi morală, s-au putut lăsa entuziasmaţi de această mişcare. Din punct de vedere social, chiar dacă
iniţiatorii proveneau din straturi apropiate de popor, recrutarea ulterioară a atins toate straturile sociale, şi s-au găsit printre militanţii de frunte ai mişcării un număr impresionant de persoane purtând nume „istorice": Cantacuzino, Ghica, Sturdza, Mânu etc.
A existat un fel de orbire colectivă. Numai târziu – mult mai târziu, după experienţa războiului – ne-am dat noi seama că orice mişcare presupunând un partid unic duce în mod fatal la crimă.
Cu atât mai mult, în contextul lumii de azi, reînvierea mişcării legionare apare ca o anacronică şi primejdioasă aberaţie, în 1933, după victoria lui Hitler în alegerile din Germania, legionarii s-au pregătit de alegerile din ţară cu un program atât de violent fascist, antisemit şi antioccidental, încât liberalul I. G. Duca, însărcinat de regele Carol să organizeze alegerile, a crezut de cuviinţă să
interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier. Trei săptămâni mai târziu era asasinat în gara Sinaia de trei legionari. Un asasinat şi mai greu de justificat va avea loc în 1936, când o echipă de zece legionari (studenţi în teologie!) împuşcă, pe patul său de spital, pe disidentul legionar Mihai Stelescu, ciopârţindu-i apoi trupul cu topoarele şi dănţuind în jurul cadavrului (unii etnologi au văzut în această scenă abia credibilă o reminiscenţă a ritului antic al Cabirilor!). Totuşi, succesul Legiunii sporeşte, mai cu seamă când o grupă de voluntari din Legiune merge în Spania să
lupte în rândurile „franchiştilor", iar doi dintre ei, Moţa şi Marin, mor în luptă, înmormântarea lor solemnă, la Bucureşti, în ianuarie 1937, revelă lumii amploarea luată de mişcare. Apoi, în alegerile din decembrie 1937, primulministru desemnat de regele Carol, liberalul Gheorghe Tătărescu, în mod cu totul excepţional, nu reuşeşte să câştige alegerile (obţinând doar 36 % din voturi în loc de cele 40 de procente necesare – după lege – pentru a deţine majoritatea în Parlament).
Instaurarea dictaturii regale.
Acest insucces electoral se datora în parte unui „pact de neagresiune electorală" între naţional-ţărăniştii lui Iuliu Maniu şi partidul „Totul pentru ţară" (eticheta electorală a Legiunii).
Rezultatul a fost că regele a adus la guvern doi lideri de mici partide de extremă dreaptă (dar nu din Legiune): poetul Octavian Goga şi profesorul A. C. Cuza, şeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism.
S-ar zice că regele Carol i-a adus la putere numai ca să
compromită extrema dreaptă, şi cu prilejul unei noi crize (economico-financiare, plus presiune externă), să dizolve Parlamentul şi să instaureze dictatura regală (februarie 1938), inventând apoi, la sfârşitul anului, un partid unic, cu totul artificial, „Frontul Renaşterii Naţionale".
Faţă de toate dictaturile pe care le-am cunoscut mai târziu, s-ar părea azi că dictatura regală a fost mai puţin dură decât cele ce vor urma: scurta experienţă legionară, dictatura generalului Antonescu, apoi, mai cu seamă, cei 45 de ani de regim comunist.
De altfel, Carol al II-lea, un an-doi după venirea pe tron, a avut norocul de a profita de o restabilire a situaţiei economice mondiale, care a avut repercusiuni favorabile şi asupra ţării noastre, astfel încât anii domniei lui au fost o epocă de relativ progres economic şi o perioadă de mari construcţii în Bucureşti; se fac de asemeni primele drumuri asfaltate din ţară. Din păcate, acest „boom" economic a fost umbrit de suspiciunea în legătură
cu profiturile ilicite obţinute de anturajul regal, profituri ilicite de care era acuzată şi amanta regelui, foarte impopulară, Elena Lupescu, pentru care regele divorţase de regina Elena (din familia regală a Greciei).
Să revenim la soarta legionarilor în timpul dictaturii regale. Aici a făcut regele Carol un lucru absolut inadmisibil pentru un suveran
– şi chiar pentru orice guvernant —: s-a „dezbărat" de persoana
„charismatică" a lui Codreanu prin asasinat. S-a montat (pe când regele era în vizită oficială la Hitler, în noiembrie 1938) o pretinsă
evadare din închisoarea unde Codreanu fusese închis după un proces politic, şi a fost sugrumat împreună cu toţi cei care-i executaseră pe I. G. Duca şi pe Stelescu. Suprimarea
„Căpitanului" şi arestarea principalilor fruntaşi ai mişcării au dus la dezorganizarea Legiunii şi la propulsarea la rangul întâi a unui mediocru complotist, Horia Sima. Zece luni după asasinarea lui Codreanu, la câteva săptămâni de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial (septembrie 1939), are loc răzbunarea
legionarilor: asasinarea primului-ministru Armând Călinescu; după care oamenii regelui Carol au reacţionat cu metode cvasimedievale: atentatorii executaţi pe loc şi lăsaţi cu zilele să
putrezească în stradă, sute de execuţii oarecum la întâmplare, în provincie. Se porneşte cu furie „spirala" violenţei.
Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939). Izbucneşte al doilea război mondial.
O dată cu instaurarea dictaturii regale, ne apropiam de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, pe care omenirea îl vedea apropiindu-se din an în an de la venirea lui Hitler la putere, în 1933. în 1936 reocupase Renania, provincie germană de graniţă, pe care tratatul de la Versailles o decretase „demilitarizată"; în martie 1938 ocupase Austria (Anschluss), considerând-o germană; la 29 septembrie în acelaşi an, după o încordată criză