La noi, cimentul este limba. Iar părerea mea este că această unire pe care am făcut-o în 1918 a fost excepţional de bine reuşită.
Văzând ce greutăţi au avut cehii şi slovacii ca să păstreze o singură ţară sau drama celor din fosta Iugoslavie (nu numai acum, ci în întreaga perioadă interbelică), atunci trebuie să recunoaştem că această unire a românilor, prima din istoria lor, s-a realizat în mod miraculos. Un singur exemplu: Ionel Brătianu avea un prestigiu imens şi se bucura şi de deplina încredere a regelui Ferdinand (cei treisprezece ani cât au fost împreună la putere au reprezentat unul din marile momente de împlinire ale istoriei noastre). Înţelegând Ionel Brătianu că era nevoie de un ardelean ca să cimenteze unirea şi ca să ne reprezinte la Paris când ni se făceau dificultăţi din cauza păcii de la Bucureşti, a acceptat un prim-ministru ardelean, pe Vaida-Voievod. La tratatul de la Trianon s-a dus deci să negocieze un ardelean, nu un om de la Bucureşti. Prin urmare, am fost extrem de liberali în sensul acesta, am reuşit să unim în mod foarte concret cele patru-cinci provincii care fuseseră înainte despărţite.
Pacea cu Ungaria nu s-a semnat la Versailles, în marele palat al
„Regelui Soare", cum i s-a zis lui Ludovic al XIV-lea, ci în palatul Trianon, din acelaşi parc, abia la 4 iunie 1920, din cauza nesfârşitelor discuţii care au avut loc privitor la graniţă, la asigurarea drepturilor minorităţilor etc. în decembrie 1919
semnaserăm pacea cu Austria (Bucovina) şi cu Bulgaria (Dobrogea), la SaintGermain şi, respectiv, la Neuilly (tot în apropierea Parisului).
Situaţia internă la începuturile României Mari. Reforma agrară.
Ţara aceasta, dublată ca întindere, cu provincii care nu mai fuseseră împreună în trecut – „Vechiul Regat", Banatul, Transilvania, Crişana, Maramureşul, Bucovina, Basarabia —, cu minorităţi naţionale reprezentând 28 % din populaţie, punea probleme extraordinar de grele.
Problema minorităţilor, adică a garanţiilor pe care trebuiau să le dea minorităţilor noile state create sau reconstituite, precum Cehoslovacia ori Polonia, sau considerabil mărite, ca România ori viitoarea Iugoslavie, fusese una dintre cele care au prelungit cel mai mult negocierile de la Versailles.
A urmat dificultatea punerii în practică a angajamentelor luate, problemă care continuă să fie actuală după 80 de ani. Să nu uităm situaţia din 1918: după întregirea ţârii şi către nord şi către vest şi către est, dacă-i adunăm pe toţi minoritarii rămaşi înăuntrul graniţelor ţării, unguri, germani, ucraineni, găgăuzi, bulgari etc., de asemeni dacă adăugăm pe aceia dintre evrei, armeni sau ţigani care doreau să aibă o reprezentare proprie în Parlament, atunci un cetăţean din patru nu era de origine etnică română. Să nu uităm gravitatea acestei probleme cu care s-a găsit deodată confruntată
România Mare.
Reforma agrară se afla în programul Partidului Liberal chiar dinaintea izbucnirii războiului, în plin război, în aprilie 1917, regele Ferdinand, pentru a încuraja pe ostaşii ţărani, făcuse o proclamaţie conform căreia, după ce războiul va fi fost câştigat, se vor împărţi pământurile marilor moşii, aşa încât guvernele postbelice erau absolut obligate să pună în practică reforma făgăduită solemn de însuşi regele ţării. Aici trebuie subliniat că
această reformă agrară, începută în 1918 şi încheiată în 1922, este cea mai mare reformă agrară făcută vreodată în lume de un guvern burghez sau, în orice caz, de înşişi proprietarii terenurilor agricole, în toată istoria universală pe care am cercetato, am găsit un singur precedent, în China, în veacul al X-lea, dar aici am avut de-a face cu o revoluţie, iar efectele au fost de scurtă durată. Dacă
privim istoria Europei, întâlnim, bineînţeles, confiscarea bunurilor în timpul revoluţiei ruse, însă aceasta nu s-a făcut pentru a împroprietări pe ţărani, ci pentru a înfiinţa colhozuri.
O revoluţie de împărţire a pământului în mod paşnic, cum am făcut-o noi, într-un parlament în care aproape toţi cei care au votat
această lege erau proprietari de pământ, este un lucru unic în istorie.
S-a ajuns deci ca ţara noastră, între cele două războaie, să aibă o distribuţie a proprietăţilor asemănătoare cu cea care exista în Franţa sau în Suedia, adică circa 20% din pământuri să aparţină
celor care au peste 50 de hectare, iar restul să aparţină unor proprietari mici sau foarte mici. Se poate reproşa că rezultatele, din punct de vedere economic, n-au fost bune. E drept, n-a fost destul timp pentru a apărea efectele benefice ale reformei; dimpotrivă, primele rezultate au fost proaste: dacă pe marile proprietăţi se putuse cultiva grâu pe suprafeţe întinse, cu munca relativ forţată a ţăranului, România rămânând un mare exportator de cereale, după război am devenit o ţară care abia mai putea exporta. Din punct de vedere cantitativ, producţia a scăzut, în parte şi din cauza lipsei de mijloace a micilor proprietari şi a ignorării tehnologiei agricole moderne. Pe de altă parte, cum eram o naţiune prolifică, loturile de pământ împărţindu-se între copii de la prima generaţie, putem spune că, în preajma celui de-al doilea război mondial, situaţia micilor agricultori nu era prosperă.
Trebuie adăugat însă că „la jumătatea drumului", între 1929 şi 1931, s-a produs cea mai mare criză economică mondială
înregistrată de la începuturile erei industriale, începută în Statele Unite sub forma unei crize bursiere (provocată, paradoxal! de supraproducţie), s-a propagat vertiginos pe toată planeta – dovadă
că de pe atunci economia era mondială. Preţurile agricole, şi la noi, au scăzut brutal la mai puţin de jumătate (copil fiind, am trăit momentul!), astfel încât producătorul nu s-a mai putut ridica peste nevoile sale strict alimentare. Niciuna dintre reformele plănuite de liberali sau de Partidul Naţional-Ţărănesc (realizarea unui sistem de cooperative ţărăneşti sau ajutorarea bancară pentru modernizare) nu s-a putut înjgheba la vreme înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.
Viaţa politică în perioada interbelică. Partide vechi şi noi.
După primul război mondial au apărut noi partide, iar Partidul Conservator a dispărut din scena politică, în mare parte pentru că
regimul liberal al lui Ionel Brătianu a luat acele importante hotărâri – sufragiul universal şi împărţirea pământului —, reforme democratice care schimbau componenţa parlamentului. Partidul Conservator dispare, o parte dintre oamenii săi politici fiind recuperaţi de noul partid averescan, partidul format în jurul mareşalului Averescu, unul dintre eroii noştri în timpul războiului. A intrat în politică pe la sfârşitul războiului şi s-ar putea spune că rămăşiţele Partidului Conservator trec în partidul acesta averescan, care însă n-a izbutit niciodată să aibă un impact important în ţară – n-a guvernat decât arunci când a binevoit Ionel Brătianu să-i lase locul! în primii ani de după război, cei mai puternici sunt liberalii şi averescanii; nu peste mult timp însă, Partidul Naţional transilvănean, condus de Iuliu Maniu, se asociază cu noul Partid Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, din Muntenia. Aşa s-a născut Partidul Naţional-Ţărănesc. „Naţional"
semnifica faptul că provenea din Partidul Naţional din Transilvania, care luptase, împotriva ungurilor, pentru emanciparea românilor, iar acum se alia cu un partid ţărănesc care se afla pe eşichierul politic mai la stânga – voia o şi mai radicală
reformă agrară, şi în orice caz punea accentul pe aspectele sociale.
Această uniune naţionalţărănistă a devenit încetul cu încetul cel mai mare partid din toată România, întrecând Partidul Liberal.
Alternanţa, care înainte de 1914 se făcea între conservatori şi liberali, se va face de-acum între Partidul Liberal şi PartidulNaţional-Ţărănesc. Iată cum Partidul Liberal devine un fel de partid conservator faţă de Partidul Naţional-Ţărănesc!
O dramă se întâmplă în 1927, când în acelaşi an mor regele Ferdinand şi Ionel Brătianu, cel mai mare cap politic al României în veacul acesta.
De-acum încep nenorocirile ţării. Regele Ferdinand, îndemnat pare-se de Ionel Brătianu, dezmoştenise pe fiul său, moştenitorul normal al tronului, principele Carol, fiindcă amândoi aveau
impresia că nu era vrednic să devină conducătorul ţării. Carol făcuse un lucru inadmisibil: în 1918 părăsise ţara ca să se căsătorească morganatic în Rusia, la Odessa, cu iubita lui, Zizi Lambrino, aparţinând unei familii de boieri din Moldova. Această
acţiune nesăbuită îi păruse lui Ionel Brătianu (şi avea dreptate!) un foarte prost semn privitor la maturitatea sa. în 1927, când moare regele Ferdinand, principele Carol este deci, în mod legal, dezmoştenit, tronul trecând direct la fiul său, Mihai, care nu are decât 6 ani. Moartea neprevăzută şi tragică a regelui Ferdinand pune ţara într-o foarte grea situaţie: un rege minor şi o regenţă
formată din trei persoane nepregătite politic, anume Patriarhul ţării Miron Cristea – aveam Patriarhie din 1925 —, preşedintele Curţii de Casaţie şi principele Nicolae, frate mezin al lui Carol.
Dar în 1930, date fiind dificultăţile economice şi politice în care se zbate ţara, apare o tendinţă din ce în ce mai vădită la marele public şi chiar în sânul partidelor politice: „să-l rechemăm pe principele Carol". Iar principele Carol dă, împreună cu câţiva complici, o lovitură: vine în ţară pe neaşteptate, cu avionul, la 6
iunie 1930, într-un moment când Iuliu Maniu este preşedintele guvernului. Maniu are slăbiciunea de a demisiona pentru a lăsa Parlamentul să hotărască, iar Carol este recunoscut de Parlament ca rege al ţării. Micul rege trebuie să cedeze locul tatălui său, şi iată-ne în 1930 cu începutul domniei regelui Carol al II-lea, Maniu revenind la putere după câteva zile.
Ne este acum foarte greu, mai cu seamă pentru oameni de vârsta mea, care am trăit acele vremuri, să fim total nepărtinitori şi să
ştim să deosebim cea fost bun de ce-a fost rău în domnia regelui Carol al II-lea. Omul era inteligent şi cult, iar opţiunile lui de politică externă s-au dovedit mai târziu corecte, în schimb, era lipsit de moralitate şi de capacitatea de a-şi înfrâna pasiunile, aşa încât s-a lăsat înconjurat curând de un grup de profitori şi afacerişti căruia opinia publică i-a dat numele (provenit din istoria Spaniei) de „camarilla" regală.
Ca să înţelegeţi însă mai bine drama pe care a trăit-o ţara în timpul domniei regelui Carol al II-lea, trebuie să încerc mai întâi să descriu pe scurt situaţia politică la noi şi în Europa.
Situaţia politică în Europa anilor ’30. Ascensiunea partidelor de extremă dreaptă.
Aspectul cel mai stringent era la acea epocă ascensiunea mişcărilor de extremă dreapta în mai toată Europa. Aceste mişcări apăreau, pe de o parte ca reacţie împotriva bolşevismului, pe de alta datorită discreditării în care căzuse în multe ţări regimul parlamentar, privit ca ros de corupţie şi incapabil să pună capăt crizei economice. Riscul de a vedea ivindu-se în toate ţările ceva asemănător experienţei Bela Kun din Ungaria, sau ceva în genul situaţiei din Germania, Spania (unde exista un puternic partid comunist) sau Italia de la începutul anilor ’20, a făcut să se nască
mai peste tot mişcări de coloratură naţionalistă promovând suprimarea regimului parlamentar multipartid şi guvernarea unui partid unic, anticomunist. Primul exemplu îl avem din 1922 în Italia, cu venirea la putere a lui Benito Mussolini, fondatorul mişcării fasciste (nume provenind de la „fasciile" din istoria Romei antice). Vom vedea apoi apărând regimuri autoritare în ţări mai aproape de noi: în 1926 în Polonia, dictatura mareşalului Pitsudski (se pronunţă Piusudski); în 1927 preluarea puterii de către regele Alexandru în „Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor", pe care el îl va boteza „Iugoslavia" în 1929.