Elanul creator va continua viguros şi în prima jumătate a secolului nostru, atingând chiar – în perioada dintre cele două
războaie mondiale – o extraordinară intensitate şi diversitate în mai toate domeniile ştiinţei şi artei, în medicină, mai cu seamă, dăm câţiva savanţi de reputaţie europeană – dar, încă o dată, trebuie să evit enumerarea, ştiind că n-aş putea să nu comit grave omisiuni. Şi vom ajunge deodată la momentul istoric când comunismul produce un fel de paralizie în evoluţia noastră atât de promiţătoare, o relativă stagnare a creativităţii naţiunii noastre.
Din acel moment creativitatea nu se mai poate manifesta decât în domenii limitate, mai puţin vulnerabile faţă de tirania dogmatismului politic, ca poezia şi muzica – sau se regăseşte la talente refugiate în străinătate, ca un mare număr de artişti plastici sau ca scriitorii şi filosofii Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran şi Ştefan Lupaşcu. Să revenim, după această digresiune, la domnia regelui Carol L Un alt aspect pozitiv, vizibil încă astăzi, este progresul arhitectonic şi urbanistic al capitalei.
De la Carol I avem mai tot centrul modern al Bucureştiului: Bulevardul Carol, Bulevardul Elisabeta (azi şi Kogălniceanu), Calea Victoriei, aproape tot ce vedeţi e clădit pe vremea regelui Carol, cele mai frumoase monumente mari, clădiri administrative: pe Calea Victoriei Poşta Mare (azi Muzeul de Istorie), în faţă, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni (azi CEC); Ministerul Agriculturii (poate cea mai frumoasă clădire), Universitatea, Palatul Justiţiei, pe cheiul Dâmboviţei, Palatul Parlamentului în curtea Mitropoliei, în cartierul băncilor, câteva clădiri impunătoare, Banca Naţională, Banca Chrissoveloni, Banca Marmoroş-Blank etc. Calea Victoriei şi Bulevardul Carol –
Bulevardul Elisabeta au fost axele în jurul cărora s-a redesenat capitala ţării. Apoi bogătaşii şi-au făcut case mai mult sau mai puţin arătoase şi elegante, semănând cu ce se construia pe arunci la Paris şi Viena. Mai vedeţi câteva din ele pe bulevardele Lascăr Catargi şi Ana Ipătescu şi pe străzile limitrofe, pe bulevardul Dacia şi în jurul parcului Ioanid. De asemeni, câteva mici palate
luxoase în sus de Calea Victoriei – toate acestea dând atunci călătorului care venea din Orient impresia (oarecum exagerată) că
Bucureştiul era „Micul Paris", Oraşele de provincie sunt cam neglijate, în afară de Iaşi – care, cu mijloace proprii, avea ambiţia să-şi menţină rangul de fostă capitală: clădirea Universităţii şi Palatul Administrativ sunt mai arătoase decât echivalentele bucureştene! (La nord de Carpaţi continua, ca mai înainte, stilul dominant în toată împărăţia austriacă, solemn, dar uneori greoi.) O umbră mare în tablou: chestiunea agrară.
În viu contrast, trebuie să evocăm acum faţeta cea mai sumbră a epocii Carol I: încetineala cu care s-a abordat chestiunea reformei agrare.
Populaţia rurală se înmulţea (aveam, înainte de al doilea război mondial, rata de natalitate cea mai înaltă din Europa. dar şi cea mai ridicată rată de mortalitate infantilă!), iar puţinul pământ ce-i fusese împărţit sub Cuza era insuficient. Majoritatea trăia deci din ce lucra, în dijmă sau pe plată, la marele proprietar vecin.
Chestiunea „învoielilor agricole" revenea sporadic în discuţiile Parlamentului, cu rezultate uneori cu totul nemulţumitoare pentru ţărani.
Ei reprezentau încă, la începutul secolului XX, peste 80 % din populaţia ţării – dar un milion de ţărani proprietari nu-şi împărţeau decât circa 3 300 000 de hectare (şi mai erau peste o zecime din ei care nu posedau nimic), pe când alte 3 000 000 de hectare erau proprietatea a 6 500 de mari proprietari. Desigur, disproporţia pare monstruoasă – dar şi printre aceşti 6 500 de mari proprietari deosebirile erau enorme, căci, dacă ar fi existat o anumită egalitate, am fi avut proprietăţi medii de circa 450
hectare, ceea ce nu e încă foarte mare proprietate (latifundiu). în realitate, doar câteva sute de proprietăţi se întindeau pe mii de hectare.
Dar România nu era un caz izolat. Acelaşi lucru se întâmpla în Rusia, iar acelaşi lucru va continua în Polonia şi Ungaria, în epoca în care la noi se înfăptuise deja reforma din 1918-l920.
Proporţiile latifundiilor în acele ţări erau mult mai mari decât la noi: dacă la noi cele mai întinse moşii aveau vreo 10 000 de hectare, în aceste trei ţări vecine întinderea marilor proprietăţi depăşea sute de mii de hectare, judeţe întregi. (Contele Mihăly Kâroly, care va fi în 1919 preşedinte provizoriu al unei republici ungare socializante, poseda peste 100 000 hectare!) Chiar dacă acest sistem era atunci normal în toată Europa răsăriteană, rezultatul la noi, la nivel individual, era dezastruos şi s-a ajuns la o nemulţumire din ce în ce mai acută în toată
ţărănimea. La dezechilibrul între mica şi marea proprietate mai trebuie adăugat şi alt fenomen agravant: de când tratatul de la Adrianopol din 1829 deschisese în ţările noastre marele comerţ cu ţările apusene, şi noi deveniserăm – aş zice: peste noapte – mari exportatori de cereale, am spus deja că relaţiile între ţărani şi proprietarii de latifundii se deterioraseră; aceştia din urmă nu mai lăsau mari porţiuni din proprietăţile lor la libera dispoziţie a plugarului, ci căutau să impună, în condiţii mai avantajoase, culturi cerute la export: grâu, răpită etc. în al doilea rând, posibilitatea călătoriilor în Occident, ca şi subita proliferare a unor profesiuni liberale pe care proprietarul de pământ era ispitit să le exercite, a provocat în acelaşi timp o creştere a sistemului arendăşiei.
Până şi boierii moldoveni, care până atunci avuseseră reputaţia de a sta mai mult la ţară decât la oraş (şi la Curte!), au devenit
„absenteist!". Or, arendaşul, adesea străin de sat, şi uneori chiar de naţiune, deţinător al unui contract de scurtă durată şi fără
garanţii de stabilitate, se arăta un „patron" mult mai dur şi mai neînduplecat cu ţăranul decât fusese boierul. Arendaşul a devenit cu vremea duşmanul natural al ţăranului. Nu e deci de mirare că
primele violenţe exercitate de ţăranii răsculaţi vor fi împotriva unor mari arendaşi.
O primă gravă revoltă are loc în 1888. Una şi mai gravă şi dramatică a izbucnit în 1907 – inspirând şi marea literatură
(Rebreanu, Panait Istrati) – şi sa întins ca focul pe o mirişte uscată, pornind din nordul Moldovei şi ajungând până în Oltenia, încât statul s-a crezut în pericol. Conservatorii, aflaţi la guvernare, au cedat puterea liberalilor şi aceştia au făcut ce nu îndrăzniseră
să facă conservatorii: au folosit armata şi tunurile ca să oprească
marşul ţăranilor asupra capitalei. A fost o tragedie. S-a vorbit de 12 000 de morţi. Chiar dacă cifra e exagerată (n-a fost chip să se obţină niciodată un raport integral – şi integru!), şocul a fost adânc în toate păturile sociale. Dar s-au deschis ochii clasei politice. S-au luat imediat, şi în anul următor, câteva măsuri de protecţie a ţăranului şi de limitare a arendăşiei – şi, mai cu seamă, în programul Partidului Liberal la alegerile din 1913 a figurat reforma agrară, adică transferarea unei însemnate părţi a marii proprietăţi către ţărani. Şi s-ar fi făcut poate chiar de-atunci reforma, dacă n-ar fi izbucnit în august 1914 primul război mondial, între timp au apărut însă conflicte chiar lângă noi.
Cele două războaie balcanice (1912-l913). Pacea de la Bucureşti şi anexarea Cadrilaterului.
La începutul lui octombrie 1912 izbucneşte un nou război în Balcani, de astă dată între o alianţă balcanică (Bulgaria, Grecia, Serbia, Muntenegru) şi Turcia. Rusia nu intervine, în 1904-l905
suferise o surprinzătoare şi umilitoare înfrângere din partea Japoniei, care cu 40 de ani înainte se trezise dintr-o lungă izolare medievală şi – după un formidabil efort de modernizare –
izbutise, spre mirarea lumii întregi, să învingă pe mare şi pe uscat una dintre marile puteri europene.
Neprevăzuta înfrângere în Extremul Orient avusese grave repercusiuni interne în Rusia, în 1905, cu rebeliuni pe navele din Marea Neagră şi mişcări revoluţionare în muncitorime –
prevestitoare ale revoluţiei din 1917.
Micile ţări din Balcani, de data asta nesprijinite de marea ţară
protectoare, se luptau singure împotriva Imperiului Otoman îmbătrânit, fiindcă niciuna dintre ele nu atinsese încă graniţele pe care le considera „naturale".
Acest prim război balcanic împinge graniţa turcă foarte aproape de Constantinopol, dar abia terminat războiul —care, spre mirarea Europei întregi, e câştigat de aceste mici ţări împotriva Turciei —, se iveşte imediat zâzania între cei patru învingători. Bulgarii, cel mai bine organizaţi din punct de vedere militar, un popor foarte ordonat, foarte disciplinat, având instructori germani, s-au crezut în măsură să reclame grecilor şi sârbilor regiuni pe care aceştia le râvneau. De pildă, bulgarii voiau o ieşire la Marea Egee, lângă
Salonic, sau chiar Salonicul, ţinuturi pe care grecii le considerau moştenire istorică, pe lângă faptul că visau de-acum să
redobândească şi Constantinopolul, şi, dacă ar fi dat Bulgariei acces la Marea Egee, drumul către Constantinopol le-ar fi fost tăiat. Bulgaria ar mai fi vrut şi toată Macedonia, sub cuvânt că
limba macedoneană este mult mai apropiată de limba bulgară
decât de limba sârbă, ceea ce este adevărat. Şi astfel izbucneşte al doilea război balcanic în 1913, iar dintr-o dată mica Bulgarie îi învinge şi pe sârbi şi pe greci. Atunci România intervine ca un fel de a patra putere care să restabilească echilibrul, alături de greci şi sârbi împotriva bulgarilor. Intervenţia noastră în 1913 a fost o simplă plimbare militară, bulgarii fiind luaţi prin surprindere. Nu a existat nici o rezistenţă, românii nu au avut de dat lupte împotriva bulgarilor, iar aceştia capitulează în faţa atacului tripartit al grecilor, sârbilor şi românilor. Pacea se încheie la Bucureşti, Titu Maiorescu fiind preşedintele Consiliului de miniştri. E un moment când României i se pare că devenise o putere importantă care joacă rolul de arbitru în Balcani.
Mă adresez tinerilor de astăzi, cu o libertate de spirit care în general nu se găseşte în cărţile de istorie. Ni se spune că tot ce s-a făcut în trecut a fost bine. Şi e impresionant să notăm astăzi că, atunci, aproape unanimitatea clasei politice a aprobat acea acţiune
a guvernului român – reiese din discursurile epocii, din memorii şi din alte documente că singurul regret al liberalilor era „că nu erau ei la putere" ca această „glorie" să se răsfrângă asupra lor!
Eu cred că s-a făcut rău în 1913 când nu ne-am mulţumit numai să îi împiedicăm pe bulgari de a obţine hegemonia în Balcani, dar le-am cerut şi o porţiune de teritoriu în Dobrogea, unde de altfel nu erau majoritari nici bulgarii, nici românii, ci turcii şi tătarii.
Pentru România nu era indispensabilă această mărire a Dobrogei, pentru Bulgaria era vitală din punct de vedere agricol şi fiindcă