A fost adânc afectat de faptul că nu şi-a putut ţine cuvântul faţă de împăratul Austriei şi împăratul Germaniei, iar după câteva săptămâni a şi murit, în septembrie 1914. Lui Carol I îi succedă
un nepot al lui (Carol I nu avusese decât o fată, care murise la o vârstă fragedă, iar regina Elisabeta – Carmen Sylva, după numele ei de poetă – n-a mai putut avea copii). Carol adoptase pe fiul unui frate mai mare al lui, îl adusese în ţară la o vârstă matură, iar acesta învăţase româneşte. El va fi regele Ferdinand I, cel mai bun rege pe care l-am avut. Se urcă deci pe tron în 1914. Este căsătorit cu o prinţesă pe jumătate engleză, pe jumătate rusoaică, viitoarea regină Măria, nepoată de fiu a reginei Victoria a Angliei şi nepoată de fiică a ţarului Alexandru al II-lea.
Femeie cu mult cap politic şi foarte energică, în mare parte sub influenţa ei, dar şi fiindcă îşi dă seama care este adevăratul interes al poporului român, regele Ferdinand îşi calcă pe inimă, el, născut
şi crescut în Germania, devine mai român decât mulţi români şi hotărăşte, în august 1916, să intre în război împotriva propriei sale patrii de origine.
România în război.
După lungi negocieri, în august 1916, Ionel Brătianu încheie cu francezii, englezii şi ruşii un tratat deocamdată secret în care ni se promit Transilvania, Banatul şi Bucovina (luată de austrieci în 1775). O dată acceptat acest plan de către aliaţi, românii intră în război la 28 august (15 august pe stil vechi) 1916. Trecem munţii, intrăm în Transilvania, la început, cum nu era apărată, pătrundem destul de adânc, suntem primiţi cu flori şi urale de românii din Transilvania, însă nemţii aduc imediat divizii de pe alte fronturi, cu doi dintre mareşalii lor cei mai de vază, Mackensen pe de o parte, Falkenheim pe de alta, iar mica noastră armată, prost pregătită, prost înarmată, este de la început respinsă peste Carpaţi, în Muntenia; pe frontul de sud, la Turtucaia, suferim din partea armatelor bulgare şi germane o teribilă înfrângere. încetul cu încetul, pierdem toată Muntenia într-un adevărat dezastru militar, cu toată rezistenţa pe văile Jiului şi Prahovei, până ce suntem respinşi, la sfârşitul anului 1916, la graniţa dintre Muntenia şi Moldova. Dar în acel moment se petrece o schimbare. Mai întâi vine iarna, francezii reuşesc să ne trimită prin Rusia armament şi instructori, iar în timpul iernii armata română se reface, astfel încât în primăvara şi în vara lui 1917 putem rezista în mod victorios pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Uitaţi-vă pe hartă!
Veţi vedea că între Muntenia şi Moldova, adică de la cotul Dunării şi până la cotul Carpaţilor, este o regiune destul de strimtă, deluroasă, unde s-au săpat şanţuri şi se poate organiza apărarea. Şi când, în iunie 1917, nemţii încearcă ori să vină din Transilvania prin pasul Oituz, ori să atace de la sud, la Mărăşti şi Mărăşeşti, sunt opriţi de armata română şi de bruma de armată
rusă de pe acel front. Sunt victorii frumoase ale armatei noastre.
Din păcate, vor fi oarecum fără viitor.
În Rusia se întâmplau, de mai multe luni, evenimente extrem de grave. Deja mişcarea revoluţionară, căreia i se va zice bolşevică, a minat imperiul rus după aproape trei ani şi jumătate de război, un război foarte dur, al cărui scop ostaşii nu-l înţeleg şi care face milioane de victime. Comunismul, cu un şef genial, Lenin, adus de nemţi, într-un vagon camuflat, din Elveţia în Finlanda, în 1917, reuşeşte să infiltreze spiritul de revoltă în toată armata, în muncitorimea rusă. Marele imperiu ţarist începe să fie şubrezit.
Chiar ostaşii care se luptă la Mărăşeşti, alături de români, de multe ori fug, lasă arma şi îi îmbie şi pe români să dezerteze, fiindcă n-are rost să se bată, zic ei, pentru capitalişti. Cu toate că
am oprit pe germani pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, iată-ne, în toamna anului 1917, în faţa unei Ruşii aproape complet dărâmate, şi cu riscul de a ne regăsi între două focuri.
Deja în martie abdicase ţarul. Cu un guvern socialist în frunte cu Kerenski, se spera un fel de regim democratic, dar nu s-a putut opri descompunerea. Bolşevicii, deşi minoritari, reuşesc să ia puterea în Rusia la 7 noiembrie 1917 (25 octombrie pe stil vechi, de unde expresia „Revoluţia din Octombrie"). Şi încep imediat negocieri între guvernul bolşevic din Rusia şi Germania. Situaţia micii Românii, care se reducea deocamdată la Moldova, cu tot guvernul refugiat la Iaşi, aflată între puterea germană şi cea austro-ungară la apus şi revoluţia bolşevică la răsărit, devenise disperată, în momentul acela Ionel Brătianu îşi dă seama, sau crede, că am pierdut războiul, cedează locul celor care sunt dispuşi să facă pace cu Germania, mai întâi mareşalului Averescu, unul dintre eroii războiului, dar care consideră, pe plan militar, că
războiul ar fi pierdut şi că, deci, la fel ca ruşii, trebuie să facem pace cu Germania. Am semnat armistiţiul la 9 decembrie 1917
(ruşii semnaseră armistiţiul la Brest-Litovsk cu patru zile înainte).
Apoi, după mai multe luni de negocieri, preşedinte al guvernului fiind conservatorul Alexandru Marghiloman, am semnat pacea la Bucureşti, la 7 mai 1918.
Voi vorbi iarăşi în nume personal, în toate cărţile noastre de istorie scrie că eram absolut siliţi să încheiem pacea de la Bucureşti, o pace foarte dureroasă pentru români: pierdeam Dobrogea, în favoarea Bulgariei, şi o întreagă zonă de munte în favoarea Austro-Ungariei; tratatul cuprindea şi alte clauze extrem de dure pentru ţara noastră, făcând din ea o adevărată colonie economică a Puterilor Centrale. Or, exista o mică minoritate printre oamenii noştri politici (dau numai două nume: regina Măria şi Take Ionescu) care erau de părere să nu cedăm şi, dacă
tot trebuie să ne retragem, atunci să ne retragem în Rusia cu mica noastră armată care era încă întreagă, se luptase bine. Nu era un plan nebunesc, poate că am fi influenţat chiar viitorul război civil dintre albi şi roşii, din Rusia, în favoarea albilor. Pe de altă parte, în momentul când noi semnam pacea de la Bucureşti, americanii intrau deja în război şi, numai după câteva săptămâni de la semnarea păcii noastre, soarta războiului se va întoarce în favoarea aliaţilor occidentali. Am semnat deci o pace în 1918, la doar câteva săptămâni înainte ca balanţa să se încline de partea aliaţilor. Din iulie 1918, pe frontul de vest mai întâi, apoi pe frontul de sud, la Salonic, unde era o armată internaţională sub comandă franceză, începe dărâmarea celor două imperii centrale; Imperiul Austro-Ungar capitulează la 3 noiembrie 1918, iar Germania la 11 noiembrie, în momentul când armata franceză
înaintează de la sud, cu viitorul mareşal Franchet d’Esperey, reluăm şi noi armele, la începutul lui noiembrie 1918, aşa încât neam găsit din nou alături de aliaţi abia la sfârşitul războiului.
Dificile negocieri de pace la Versailles.
Pacea de la Bucureşti din 7 mai 1918 ne-a îngreunat foarte mult sarcina la negocierile generale de pace care vor începe la castelul Versailles de lângă Paris.
Aici iarăşi manualele noastre de istorie prezintă lucrurile de cele mai multe ori inexact: se insinuează că Franţa şi Marea Britanie n-au mai vrut să respecte semnătura dată în august 1916, înainte
de intrarea în război. E oarecum adevărat, dar uităm să precizăm motivul: din punct de vedere juridic ni se aducea învinuirea că noi nu respectaserăm înţelegerea din august 1916, care prevedea clar interzicerea de a încheia o pace separată, ceea ce noi am făcut.
Condiţiile dramatice în care ne aflaserăm în noiembrie 1917 nu au fost considerate un motiv suficient ca să justifice capitularea noastră. Aliaţii puneau în paralel atitudinea Serbiei care, ocupată
integral în 1915, nu făcuse totuşi pace, ci îşi retrăsese armata prin Albania până la Adriatică, unde fusese îmbarcată pe nave engleze şi franceze pentru a fi din nou trimisă pe front, la Salonic.
Delegaţia noastră la tratativele de pace s-a găsit deci într-o situaţie foarte dificilă pentru a convinge pe Aliaţi să respecte clauzele acordului din 1916. La care s-a adăugat şi o dispută privitor la graniţa dintre noi şi sârbi în Banat, preferinţa fiind dată
exigenţelor sârbeşti. în fine, românii erau foarte reticenţi în a accepta formulele propuse pentru garantarea drepturilor minorităţilor. Ionel Brătianu a părăsit conferinţa, lăsând altor partide sarcina de a isprăvi negocierile.
Marea Unire din 1918
Dar pe teren, lucruri mari se împliniseră. A existat în acel moment istoric o împrejurare extraordinară, anume că de-o parte, din cauza revoluţiei bolşevice, Basarabia a putut mai întâi să se desprindă de ansamblul rusesc, iar apoi Sfatul Ţării de la Chişinău să voteze, la 27 martie (9 aprilie) 1918, unirea cu România; de cealaltă parte, după prăbuşirea Dublei Monarhii, Marea Adunare Naţională a Românilor din Transilvania, Banat şi Crişana să
voteze la 18 noiembrie (l decembrie) unirea cu România.
Consiliul Naţional din Bucovina făcuse acelaşi lucru cu trei zile în urmă. Astfel, în chip aproape miraculos, se întregise ţara şi spre răsărit şi spre apus.
În timpul lungilor negocieri de la Versailles (1919-l920), a intervenit încă un eveniment neprevăzut: în Ungaria, în martie 1919, preia puterea un guvern comunist în frunte cu Bela Kun.
Prăbuşirea ţării era desigur dramatică, dezastru militar, teritoriu redus la mai puţin de jumătate, astfel încât Ungaria devenise terenul ideal ca să prindă comunismul răspândit în lumea întreagă
de Moscova, după victoria revoluţiei în Rusia.
Guvernul Bela Kun nu se mulţumeşte să ia pe plan intern toate măsurile pentru instalarea comunismului, dar în iulie 1919
îndrăzneşte să lanseze armata ungară într-un atac pentru a încerca să reia Transilvania de la români şi, după unele surse, să facă
joncţiunea cu trupele bolşevice de pe Nistru. Atunci armata română intră în Ungaria şi, cu toate că franco-englezii ne interzic să înaintăm mai departe, pentru o dată nu ascultăm de marile puteri şi mergem să ocupăm Budapesta (4 august 1919). Ungurii oneşti recunosc şi azi că ne datorează salvarea de comunism în 1919, şi că datorită şederii noastre timp de trei luni la Budapesta s-a putut instala un guvern ungar relativ democratic, cu amiralul Horthy în fruntea statului, ca regent, adică şef provizoriu al statului în lipsa regelui (fiindcă românii, slovacii, sârbii şi croaţii nu permiseseră acestei Ungarii să redevină regat sub coroana fostului împărat Carol, care succedase în 1916 unchiului său, Franz-Joseph). Ocupăm deci Budapesta şi împiedicăm în acest fel apariţia comunismului în centrul Europei timp de douăzeci şi ceva de ani. E un lucru pe care trebuie să îl ţinem minte, o realizare a guvernului de atunci al lui Ionel Brătianu.
Înfăptuirea României Mari, dintr-o dată, în decembrie 1918, reprezintă un vis secular al românilor de a se afla împreună din Banat până la Nistru. Această Românie Mare e o ţară care se naşte cu dificultăţi uriaşe – trebuiau să se adune şi să se gospodărească împreună oameni care nu s-au aflat niciodată sub aceeaşi cârmuire. Ceea ce-i uneşte pe toţi românii este faptul de a vorbi aceeaşi limbă. Am mai spus că suntem poate singura ţară
din Europa, în afară de micile ţări, al cărei sentiment naţional este exclusiv întemeiat pe faptul că vorbim aceeaşi limbă „de la Nistru până la Tisa".
Lucru care nu se-ntâmplă în alte ţări unde sentimentul naţional s-a clădit de veacuri, încetul cu încetul, în jurul unei istorii comune.