politică între Axa Berlin-Roma pe de o parte şi francezi şi britanici pe de alta, aceştia din urmă acceptaseră, prin acordul de la Munchen, dezmembrarea Cehoslovaciei, considerându-se încă
nepregătiţi pentru o confruntare militară (Germania anexează cam o treime din teritoriul Cehiei, zis al Munţilor Sudeţi, cu densă
populaţie germană, Ungaria primeşte sudul Slovaciei, iar Polonia regiunea Teschen); la 15 martie 1939, Hitler invadase şi restul Cehoslovaciei. Cehia devenea protectorat german, iar Slovacia, amputată de partea ei de sud şi de Rutenia subcarpatică, cedate Ungariei, devenea (teoretic) independentă. Nici de data asta anglo-francezii nu reacţionează.
Mica înţelegere (Cehoslovacia – România – Iugoslavia), care de la înfiinţarea ei în 1920 nu ajunsese să fie niciodată o reală putere militară, era de-acum un vis al trecutului, iar ţara noastră, în faţa acestei înaintări nestăvilite a celui de-al III-lea Reich (titlul pe care îl luase Germania hitleristă, adică „al treilea imperiu"), se văzuse silită să semneze un tratat comercial care făcea din noi un client cvasiexclusiv al Germaniei.
La 23 august 1939 lumea află cu stupefacţie că Germania şi Uniunea Sovietică, pe care toţi le credeau duşmani de moarte, semnaseră un pact de neagresiune. (Se va afla mai târziu că
prevedea împărţirea Poloniei şi autorizarea dată de germani Uniunii Sovietice de a reocupa Basarabia.) A rămas cunoscut sub numele celor doi miniştri de externe: Pactul RibbentropMolotov.
Nu va trece decât o săptămână, şi Germania, la l septembrie 1939, invadează fără preaviz Polonia, cu un aparat militar formidabil.
Pretextul era recuperarea portului Danzig (Gdansk), majoritar german, şi a coridorului care-l despărţea de Germania. Franţa şi Marea Britanie, respectând tratatul de garanţie ce le lega de Polonia, declară război Germaniei la 3 septembrie 1939. Aşa a început al doilea război mondial, care va ţine mai mult decât primul şi va face zeci de milioane de victime.
Francezii şi britanicii nu sunt însă în măsură să atace imediat Germania, din cauza inferiorităţii lor aeriene şi a existenţei unor fortificaţii betonate de-a lungul întregii graniţe germane (Linia Siegfried). Germania poate duce un război-fulger în Polonia care, după o rezistenţă eroică, atacată şi de la răsărit de sovietici, e împărţită la 28 septembrie între cei doi agresori.
Germania apare deodată ca o putere de neînvins. Ce ar fi trebuit să facem noi, românii, în această configuraţie politică?
Primiserăm şi noi garanţii din partea Franţei şi a Marii Britanii, dar ce valoare mai aveau?
La 10 mai 1940 porneşte atacul Germaniei împotriva franco-britanicilor, ocolind fortificaţiile franceze (Linia Maginot) prin violarea neutralităţii olandeze şi traversarea Belgiei de la nord spre sud. Oarecum neprevăzut, Franţa se prăbuşeşte în câteva săptămâni.
Ultimatumul sovietic (26 iunie 1940). „Diktat"-ul de la Viena (30
august 1940)
Consecinţele pentru noi sunt imediate. La numai o săptămână
după armistiţiul francez din 17 iunie 1940, România primeşte o notă ultimativă din partea URSS: ni se cerea să cedăm imediat Basarabia şi Bucovina de nord. A fost un moment extraordinar de dramatic. Regele Carol al II-lea nemaiavând parlament, este silit să-şi adune cel puţin un Consiliu de Coroană – instituţie veche pe care o scoate din nou la lumină. Consiliul de Coroană adună în grabă 21 de membri.
Avem 36 de ore ca să răspundem acestui ultimatum. Cum putem apăra 650 de kilometri de graniţă împotriva unei puteri de 20 de ori mai mare decât România? S-a telefonat imediat ministrului de externe german pentru a interveni pe lângă ruşi ca să începem negocieri. Dar în acel moment germanii şi ruşii sunt aliaţi. Hitler ne spune să cedăm imediat. Atunci, la o a doua întrunire a Consiliului de Coroană, câteva ore mai târziu, din 21 de membri numai şase au mai fost de părere să rezistăm orice ar fi, printre ei Nicolae Iorga şi un basarabean, istoricul Ştefan Ciobanu!
Şi acum mă întreb, după atâtea zeci de ani, acum când cunoaştem ce a urmat, şi de asemeni care a fost clauza secretă din Pactul Ribbentrop-Molotov (care cuprindea acordul dat sovieticilor de a înainta până la Prut), mă întreb dacă nu aceşti şase oameni au fost cei care au avut dreptate. Oare n-ar fi fost mai bine în ziua aceea să spunem că rezistăm? Pierdeam războiul în 8 zile, mureau câteva zeci de mii de oameni, dar nemţii ar fi intrat în ţara noastră, pentru că n-ar fi admis – e un calcul pe care îl puteau face şi oamenii politici de atunci – să-i lase pe ruşi să pună mâna pe petrolul de la Ploieşti, din moment ce pregăteau un război împotriva URSS. Lucrul acesta se ştia, îl scrisese Hitler în cartea lui, Mein Kampf, cu ani în urmă. E clar deci că, dacă noi îi lăsam pe nemţi să ne ocupe restul ţării, am fi avut exact aceeaşi situaţie ca Polonia, adică în tot timpul războiului am fi fost ocupaţi de cele două mari puteri agresoare, dar rămâneam cu onoarea nepătată. Există un principiu de la care n-aveam voie să ne abatem: nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă.
Aceasta a fost, după părerea mea, marea eroare politică pe care am făcut-o în ultimii 50 de ani. Noi trebuia să ne batem în 1940
împotriva ruşilor, chiar de n-ar fi durat decât opt zile. Căci, după
ce am cedat Basarabia şi nordul Bucovinei ruşilor, a trebuit să
cedăm şi nordul Transilvaniei. Au bătut cu pumnul în masă
nemţii, iar noi am cedat jumătate din Transilvania ungurilor (Diktat-ul de la Viena) şi Cadrilaterul bulgarilor, prin urmare am pierdut în câteva luni o treime din ţară fără să tragem un foc de armă!
Repet convingerea mea: trebuia să ne batem, mai întâi fiindcă
trebuia să ne batem; apoi fiindcă, judecind aposteriori, putem estima că, în ipoteza în care ne-am fi apărat, urmările ar fi fost mai puţin catastrofale pentru ţară. Am fi pierdut infinit mai puţini oameni decât am pierdut apoi în două campanii, una în Rusia până în Caucaz şi la Stalingrad, cealaltă în Apus până la Fraga, dar mai cu seamă am fi dat lumii o imagine mult mai nobilă, ceea ce e de importanţă vitală pentru tine însuţi. Din clipa cedării noastre la 27 iunie 1940, s-ar zice că toate ne-au ieşit rău şi că am dat tuturor prilej de a ne judeca rău: sârbii şi grecii, vechii noştri prieteni şi aliaţi, ne pot învinui că am autorizat pe nemţi să
folosească teritoriul nostru pentru a-i ataca pe la spate; aliaţii noştri occidentali tradiţionali nu ne iartă că ne-am aliat apoi cu Germania pentru a recuceri Basarabia şi Bucovina; ruşii nu ne iartă că noi, mică putere, am îndrăznit să pătrundem în „Sfânta Rusie" până pe malurile Volgăi; nemţii pot nutri un adânc resentiment pentru „trădarea" noastră de la 23 august 1944!
Cu alte cuvinte, facem figură proastă în ochii tuturor din cauza unei singure greşeli fatale săvârşite în ziua de 27 iunie 1940.
Mi se răspunde întotdeauna că asemenea argumentări n-au nici o valoare. Nu poţi re-scrie istoria, nu poţi „ghici" ce ar fi fost
„dacă". E drept. Dar istoricul n-are la îndemână alt mijloc de a judeca valoarea unei hotărâri trecute decât imaginând în chipul cel mai raţional cu putinţă ce s-ar fi întâmplat în ipoteza luării
unei hotărâri diferite. (Această operaţiune mentală se numeşte în filosofia anglo-saxonă „închipuire a unor condiţii contrare faptelor întâmplate" – counterfactual conditions.) Generalul Antonescu şi „Statul Naţional-Legionar"
Să revenim la fapte: după această triplă şi umilitoare ciuntire a ţării, regele Carol a trebuit să abdice şi să fugă în străinătate, şi a venit la putere generalul Antonescu.
Om dur, dârz, cinstit, dar care nu putea face guvern decât cu Legiunea, cu ce rămăsese din ea – ceea ce a condus, în 1940, la
„Statul Naţional Legionar", cu generalul Antonescu în fruntea guvernului, iar jumătate din guvern format din legionari.
A trebuit bineînţeles să ne aliem cu germanii, chiar să le îngăduim să aducă trupe în România, chipurile pentru a ne instrui armata –
de fapt, mai cu seamă, ca să pregătească de la noi invazia Balcanilor şi războiul împotriva ruşilor. Iar după foarte puţine luni, generalul Antonescu nu s-a mai putut înţelege cu legionarii, care s-au comportat inadmisibil, creând o poliţie politică paralelă; s-au dezlănţuit cu violenţă împotriva evreilor şi, sub pretextul românizării, au preluat averile lor şi le-au împărţit între ei. Au omorât o serie întreagă de foşti miniştri (60 de foşti miniştri şi demnitari ucişi la Jilava, în noiembrie 1940). Cel mai mult a impresionat uciderea marelui istoric Nicolae Iorga (noiembrie 1940), iar din clipa aceea a fost clar că generalul Antonescu a hotărât să se despartă de legionari. La sfârşitul lui ianuarie ’41 are loc un fel de război civil care durează două zile, în care armata, de partea lui Antonescu, îi învinge pe legionari. Aceasta o dată ce Antonescu se asigurase de neutralitatea nemţilor – care, după
câteva luni de observare a situaţiei interne de la noi, ajunseseră la concluzia că în ajunul declanşării unui război în Rusia le era mai de folos disciplina militarului Antonescu decât haosul legionar.
Unii legionari fug în Germania, restul sunt ori internaţi în lagăre, ori închişi, ori fişaţi pentru a fi, într-un fel sau altul, îndepărtaţi
mai târziu, de pildă prin trimiterea în linia întâi pe front, când vom intra în război, ceea ce se va şi întâmpla. Este sfârşitul dominaţiei legionare la noi.
Dictatura lui Antonescu s-a arătat şi mai nemiloasă faţă de alte categorii politice, sociale sau etnice. După începerea războiului împotriva Uniunii Sovietice, sub cuvânt că evreimea din Basarabia şi Bucovina de nord se arătase în general favorabilă
ocupaţiei sovietice şi avuseseră loc chiar acţiuni criminale împotriva armatei române, Antonescu a luat hotărârea să