S-au comportat în România – pe când ostaşii noştri luptau alături de ei pe frontul de Vest – ca într-o ţară definitiv cucerită. Au deportat zeci de mii de români din Basarabia şi Bucovina, au deportat zeci de mii de saşi şi şvabi din Transilvania şi Banat, au exploatat minele noastre până la secătuire (în special uraniul necesar fabricării bombei atomice), au condus din umbră, ani de-a rândul, guvernul comunist român prin consilierii lor instalaţi în toate centrele vitale de conducere, învinovăţirea cea mai evidentă
pe care o putem aduce anglo-americanilor e că n-au avut măcar curajul să prevină atunci cinstit pe Maniu şi opoziţia română de neputinţa lor şi de hotărârea calculată, categorică, de a nu interveni, ţinând cont de riscuri, în acea fază. Poate că am fi evitat în acest caz sacrificii zadarnice.
Convinşi că marea putere americană, ajutată de ceilalţi occidentali, se va dovedi superioară Rusiei, speram că salvarea noastră va veni în 4-5 ani. Şi a venit după 45 de ani! Aşa este istoria. Lucrează în lungă durată, iar destinele individuale sunt strivite fără milă. URSS s-a prăbuşit din interior, din cauza imposibilităţii comunismului de a construi o economie viabilă.
Instalarea forţată a sistemului comunist.
Perioada care începe cu ocupaţia sovietică a răsturnat toate valorile societăţii româneşti. Mare parte din elita noastră
intelectuală şi politică a fost fie suprimată în închisori sau la canalul Dunăre-Marea Neagră, fie obligată să se exileze. S-a instaurat o teroare pe care cei ce n-au trăit-o nu sunt în stare să şi-o închipuie. Lumea gândea un lucru, dar spunea altceva. A existat un fel de schizofrenie, ca să ne exprimăm în termeni psihiatrici, iar aceasta a durat vreme de 45 de ani.
Regimul, desigur, a avut realizările lui: a redus considerabil analfabetismul; dar când pui învăţământul în slujba exclusivă a unei ideologii străine şi mincinoase, şi suprimi cu sălbatică
brutalitate orice libertate de gândire, nu anulezi oare tot câştigul alfabetizării?
S-a întins reţeaua şoselelor asfaltate (de calitate submediocră), s-au dublat liniile de cale ferată, mai cu seamă s-au construit multe uzine, accelerând forţat industrializarea ţării, ceea ce a dus în mod fatal la o urbanizare precipitată şi de calitatea cea mai proastă, într-un cuvânt, totul s-a făcut prost. Afirmaţia că realizările din această perioadă n-ar fi fost posibile fără regimul comunist e ridicolă. De pildă, pentru reconstrucţia Europei de Vest după
cumplitele distrugeri ale războiului, americanii au promovat faimosul „Plan Marshall" (după numele generalului, fost Şef de Stat-Major, apoi Secretar de Stat – adică ministru de externe).
Acest plan de ajutorare economică, eşalonat pe mai mulţi ani, a permis revenirea la normalitate a jumătăţii apusene a Europei.
Când unele state din zona comunistă, de pildă Cehoslovacia, au vrut şi ele să beneficieze de acest program, Uniunea Sovietică s-a opus categoric, închipuiţi-vă ce ar fi devenit ţara noastră dacă ar fi putut profita şi ea de această mană cerească! în schimb, sovieticii ne-au stors cât au putut cu celebrele lor SOVROM-uri şi ne-au silit să avem o economie de tip sovietic, cu o industrie nesănătoasă.
Culmea aberaţiilor economice a fost atinsă sub Ceauşescu, succesorul lui Gheorghiu-Dej la conducerea partidului şi a ţârii.
La început mai puţin brutal decât predecesorul său – căci în vremea lui Gheorghiu-Dej a avut loc distrugerea sistematică, conform tezelor lui Lenin, a tuturor păturilor sociale mai răsărite, nu numai la nivelul straturilor sociale mai înalte, ci şi la sate, morţi cu miile, cu zecile de mii, în închisori, la canalul Dunăre-Marea Neagră, în deportări etc., cu vremea însă, Ceauşescu şi-a pierdut orice simţ al măsurii. Incult, dar şiret şi ambiţios, a avut o reală dibăcie politică, nu numai pe plan intern spre a-şi consolida puterea dictatorială, ci şi pe plan extern pentru a da unor mari oameni politici din Occident, ca generalul de Gaulle sau preşedintele Nixon, impresia că el încerca să desprindă România din cleştele sovietic, în aceste încercări n-a mers însă niciodată
atât de departe încât să-i îngrijoreze pe stăpânii Kremlinului.
Ba probabil că, având asentimentul lor, România a fost veriga din lanţul de state satelite ale Uniunii Sovietice care păstra legătura cu ţări devenite inamice, ca Israelul, Albania sau China, în acelaşi timp, la adăpostul reputaţiei de pretinsă independenţă, Ceauşescu lăsa serviciile sale „speciale" să dea în Occident lovituri spectaculoase care, vădit, nu puteau folosi decât serviciilor secrete ale URSS. Ceauşescu a fost însoţit şi încurajat de oportunişti nepregătiţi şi fără scrupule, care i-au inspirat planuri de dezvoltare cu totul absurde – de pildă, hotărârea creării unor uriaşe oţelării într-o ţară lipsită de cele două materii prime necesare, fier şi cărbune, precum şi de suficientă energie, iar aceasta tocmai în conjunctura în care cererea de oţel pe piaţa mondială era în descreştere din cauza unei adevărate revoluţii tehnologice. Şi, pe lângă o seamă de alte erori majore în planificarea economică, a început lucrări faraonice în capitala ţării, după modelul altor demenţi ai lumii comuniste, ca Mao Tse Dun sau Kim Ir Sen.
Câte şcoli, spitale, şosele s-ar fi putut clădi cu miliardele cheltuite pentru dărâmarea (cu o nemaipomenită lipsă de omenie) a unui întreg cartier al Bucureştilor şi ridicarea acelei monstruoase
clădiri numite „Casa Poporului", precum şi a acelui bulevard luxos, mai lung şi mai larg decât Champs-Elysees de la Paris!
Propaganda comunistă a făcut caz de toate aceste „realizări", însă
o creştere economică sănătoasă, cum a fost cea din anii interbelici, ne-ar fi adus azi mai departe.
În ochii mei însă, aceste erori majore în opţiunile economice, care sunt la originea crizei dramatice prin care trecem acum, nu sunt moştenirea cea mai tragică a regimului comunist. Moştenirea cea mai tragică constă în faptul că acea jumătate de secol ne-a stricat sufletul.
Un regim în care minciuna a fost ridicată la rangul de metodă de guvernare, în care teroarea a dezvoltat laşitatea la cei mai mulţi şi eroismul imprudent la câţiva, în care delaţiunea a fost considerată
virtute, în care furtul, nu numai din bunul statului dar şi din cel al vecinului, a sfârşit prin a apărea legitim din cauza privaţiunilor permanente şi a exemplului de înşelăciune venit de sus, un asemenea regim nu putea să nu lase urme profunde în mentalităţi şi comportamente.
Ele sunt astăzi piedica majoră în integrarea noastră într-o lume nouă. Răul mi se pare atât de adânc şi de generalizat încât nu ştiu dacă generaţia celor care acum sunt tineri îl va mai putea stârpi.
Moralitatea batjocorită se repară mai greu decât uzinele învechite.
Poate doar generaţiile următoare să reuşească a regăsi echilibrul, dacă ar şti, cu hotărâre, să impună cultul cinstei, al respectului pentru cuvântul dat şi pentru semeni.
Pe plan politic, îmi pun nădejdea în dezvoltarea unui regim parlamentar civilizat. Mi se va răspunde că au presă proastă
Parlamentul, „politicienii" etc. Vă amintesc butada lui Winston Churchill: sistemul parlamentar e detestabil. dar e cel mai puţin rău din câte cunoaştem. Apoi îmi pun nădejdea în integrarea noastră în marea comunitate europeană, în marea familie a Europei unite, în care ţările care au aderat acum 15-20 de ani au
făcut un salt înainte fenomenal. Am văzut cu ochii mei: Grecia de azi faţă de Grecia de acum 20 de ani e de nerecunoscut. Până şi ţări mari şi bogate ca Franţa au fost transfigurate din punct de vedere economic de când au iniţiat (cu multe reticenţe interne) această Uniune acum 50 de ani. Acolo e şi viitorul ţării noastre.
Nu înseamnă să idealizăm naiv Occidentul. Dar gemul fiecărui popor stă în a şti să adapteze propriei sale moşteniri integrarea într-un ansamblu mai larg. Eu cred că abilitatea noastră politică
ne va ajuta nu numai să intrăm în acest mare ansamblu continental, dar şi să jucăm în sânul lui un rol de frunte. Este crezul meu. Rămâne ca generaţiile viitoare să-l împlinească!
6)Ç5g
Cuvânt înainte/5
I. ÎNCEPUTURILE/9
Geto-dacii/10
Roma /11
Dacia, colonie romană/13
Năvălirea barbarilor /16
Legiunile romane se retrag din Dacia/17 „Decalogul continuităţii"
/20