Dădu energic din cap, cu ochii înnecaţi în plăcere:
― Ar fi nemaipomenit. Ceva nou.
― Ceva nou, murmură Trevize.
El însuşi deveni mai bine dispus... străfulgerat de lumina unei neaşteptate descoperiri.
100
Coborâră spre suprafaţa Lunii, aproape jubilând. Chiar şi Fallom li se alătură şi, cu entuziasmul tinereţii, se lăsă purtată de o bucurie aproape insuportabilă, ca şi cum se întorcea cu adevărat pe Solaria.
Cât despre Trevize, simţi în sine o undă de luciditate care îi spunea că era ciudat ca Pământul ― sau ce-o fi provenit de pe Pământ şi se afla acum pe Lună ― care luase măsuri atât de drastice pentru a-i ţine pe toţi ceilalţi departe de el, lua acum măsuri pentru a-i atrage. Scopul putea fi acelaşi, în ambele cazuri? Era un caz de “Dacă nu-i poţi face să te evite, atunci atrage-i şi distruge-i”? În ambele cazuri, secretul Pământului rămânea neatins.
Dar acest gând păli şi pieri în valul de bucurie care creştea continuu pe măsură ce se apropiau de suprafaţa Lunii. Totuşi, dincolo de bucurie, reuşi să se agaţe de momentul de iluminare pe care îl avusese chiar înainte de a începe coborârea.
Părea că nu are nici un fel de îndoială încotro se îndrepta nava. Acum se aflau chiar deasupra vârfurilor colinelor, şi Trevize, la computer, nu simţea nevoia de a face ceva. Ca şi cum el şi computerul, amândoi, erau dirijaţi, şi nu simţi decât o imensă euforie pentru faptul că greutatea responsabilităţii îi fusese ridicată de pe umeri.
Alunecau paralel cu solul, spre o stâncă ce se înălţa înaintea lor ca o barieră ameninţătoare; o barieră strălucind slab în lumina Pământului şi în fascicolul luminos al lui Far Star. Perspectiva unei coliziuni păru să nu aibă importanţă pentru Trevize, şi deveni conştient, deloc surprins, că porţiunea din stâncă ce se afla chiar în faţa lor coborâse, şi că un coridor, strălucind în lumina artificială, se deschisese pentru ei.
Nava încetini, aparent din propria sa dorinţă, şi se introduse cu precizie prin uşă... intrând... lunecând în interior... Poarta se închise în urma ei, apoi se deschise o alta, în faţă. Intră prin a doua poartă şi pătrunse într-o sală gigantică, ce părea săpată în interiorul muntelui.
Far Star se opri, şi toţi cei din interior se grăbiră spre camera de presurizare. Nici unuia dintre ei, nici măcar lui Trevize, nu-i trecu prin minte să verifice dacă afară era o atmosferă respirabilă ― sau dacă era atmosferă.
Totuşi, era aer. Respirabil şi agreabil. Priviră în jurul lor cu expresia oamenilor mulţumiţi care ajunseseră acasă. De-abia într-un târziu remarcară prezenţa unei siluete care îi aştepta politicos să se apropie.
Era înalt, cu o expresie serioasă. Avea părul de culoarea bronzului, tăiat scurt. Pomeţii erau largi, ochii strălucitori, iar îmbrăcămintea avea stilul celor văzute în vechile cărţi de istorie. Deşi părea robust şi viguros, avea o aură subtilă obosită.
Prima reacţiona Fallom. Cu un chiot puternic, ascuţit, alergă spre bărbat, dând din mâini şi strigând cu sufletul la gură:
― Jemby! Jemby!
Nu încetini cursa, şi când ajunse destul de aproape, bărbatul se aplecă şi o ridică în aer. Ea îl cuprinse de după gât, plângând, strigând în continuare, sugrumată:
― Jemby!
Ceilalţi se apropiară într-un ritm mai decent şi Trevize spuse, rar şi clar (omul ăsta putea înţelege Galactica?):
― Ne cerem scuze, domnule. Acest copil si-a pierdut protectorul şi îl caută cu disperare. Ne uimeşte faptul că s-a repezit la dumneavoastră, având în vedere că ea caută de fapt un robot; un lucru meca...
Omul vorbi pentru prima oară. Vocea sa era mai degrabă monotonă decât muzicală, şi purta o vagă notă arhaică, dar vorbi Galactica cu o uşurinţă perfectă.
― Vă întâmpin cu toată prietenia, spuse el.
Şi părea fără îndoială prietenos, deşi faţa sa continua să poarte expresia de seriozitate.
― Cât despre copil, arată probabil o perspicacitate mai mare decât vă închipuiţi, deoarece sunt robot. Numele meu este Daneel Olivaw.
CAPITOLUL 21
Căutarea ia sfârşit
101
TREVIZE era într-o stare de completă uluială. Îşi revenise din euforia ciudată pe care o simţise înainte şi după aterizarea pe Lună ― o euforie care, bănuia acum, îi fusese indusă de acest aşa-zis robot din faţa sa.
Îl fixa în continuare, şi cu mintea acum perfect lucidă şi neatinsă, rămase cuprins de uimire. Vorbise plin de uimire, făcuse conversaţie plin de uimire, de-abia înţelesese ce spusese sau auzise în timp ce căuta în înfăţişarea acestui aparent om, în comportamentul său, în modul de a vorbi, ceva care să trădeze robotul.
Nu-i de mirare, gândi Trevize, că Bliss detectase ceva ce nu era nici om, nici robot. Dar care, după spusele lui Pelorat, era “ceva nou”. Nimic rău în asta, deoarece îi condusese gândurile într-o zonă mai luminoasă.
Bliss şi Fallom plecaseră să se familiarizeze cu împrejurimile. Fusese sugestia lui Bliss, dar Trevize avu impresia că venise după un schimb de priviri, rapid ca un fulger, dintre ea şi Daneel. Atunci când Fallom refuză şi ceru să rămână cu fiinţa pe care se încăpăţâna să o numească Jemby, un cuvânt din partea lui Daneel şi ridicarea unui deget fură de ajuns pentru a o face să demareze imediat. Trevize şi Pelorat rămaseră.
― Ele nu fac parte din Fundaţie, domnilor, spuse robotul ca şi cum asta explica totul. Una este Gaia, iar cealaltă, Spaţiană.
Trevize păstră tăcerea în timp ce erau conduşi spre un copac sub care se găseau scaune foarte simple. Se aşezară, la un gest al robotului, şi după ce şi acesta luă loc, cu 6 mişcare perfect umană, Trevize spuse:
― Eşti cu adevărat robot?
― Într-adevăr, domnule, spuse Daneel.
Figura lui Pelorat strălucea de bucurie.
― În vechile legende, spuse el, există referinţe la un robot numit Daneel. Eşti numit astfel în cinstea lui?
― Eu sunt acel robot, spuse Daneel. Nu este o legendă.
― O, nu, spuse Pelorat. Dacă eşti acel robot, ar trebui să fii vechi de mii de ani.
― Douăzeci de mii, spuse calm Daneel.
