Pelorat părea stânjenit. Îl privi pe Trevize, care spuse, cu o urmă de mânie:
― Dacă eşti robot, îţi ordon să spui adevărul.
― Nu am nevoie să mi se ceară să spun adevărul, domnule. Eu trebuie să spun adevărul. Deci, domnilor, aveţi în faţă trei alternative. Fie sunt un om care vă minte; fie sunt un robot care a fost programat să creadă că are o vechime de douăzeci de mii de ani, însă în realitate nu are această vechime; fie sunt un robot într-adevăr vechi de douăzeci de mii de ani. Trebuie să hotărâţi ce alternativă acceptaţi ca fiind adevărată.
― Problema s-ar putea lămuri în cursul conversaţiei, spuse sec Trevize. De exemplu, este greu de crezut că acesta este interiorul Lunii. Nici lumina...
Ridică în acelaşi timp privirea, căci lumina era aproape identică cu lumina difuză şi blândă a soarelui, deşi pe cer nu se vedea soarele, ba mai mult, nu se vedea nici cerul.
― ...nici atracţia gravitaţională nu par credibile. Atracţia gravitaţională la suprafaţa acestei lumi ar trebui să fie mai mică de 0,2 g.
― Atracţia gravitaţională normală la suprafaţă ar fi de fapt 0,16 g, domnule. Însă cea de aici este creată cu ajutorul aceloraşi forţe care vă dau dumneavoastră, pe navă, senzaţia greutăţii normale, chiar dacă sunteţi în cădere liberă sau în mişcare accelerată. Alte necesităţi energetice, inclusiv lumina, sunt satisfăcute tot pe cale gravitaţională, deşi, acolo unde este mai avantajos, folosim energia solară. Materialele necesare sunt asigurate de solul Lunii, cu excepţia elementelor uşoare ― hidrogen, carbon şi azot ― pe care Luna nu le posedă. Acestea le obţinem capturând câte o cometă ocazională. O astfel de captură o dată la un secol este mai mult decât suficientă pentru satisfacerea nevoilor noastre.
― Înţeleg că Pământul este inutilizabil, ca sursă de aprovizionare.
― Din nefericire, aşa este, domnule. Creierele noastre pozitronice sunt tot atât de sensibile la radioactivitate ca şi proteinele umane.
― Foloseşti pluralul, şi clădirea din faţa noastră pare vastă, minunată, rafinată... cel puţin, văzută din exterior. Deci mai sunt şi alte creaturi pe Lună. Oameni? Roboţi?
― Da, domnule. Avem pe Lună o ecologie completă, precum şi o cavitate vastă şi complexă care adăposteşte această ecologie. Creaturile inteligente sunt însă toate roboţi, mai mult sau mai puţin asemănători mie. Cu toate acestea, nu veţi vedea nici unul. Cât despre această locuinţă, este folosită doar de mine, şi este o construcţie care o imita exact pe cea în care am trăit acum douăzeci de mii de ani.
― Şi pe care ţi-o aminteşti în amănunt, nu-i aşa?
― Exact, domnule. Am fost construit, şi am existat o perioadă ― cât de scurtă mi se pare, acum ― pe Aurora, una dintre lumile Spaţiene.
― Cea cu...
Trevize se opri.
― Da, domnule. Cea cu câinii.
― Eşti la curent?
― Da, domnule.
― Şi cum ai ajuns aici, dacă la început ai trăit pe Aurora?
― Domnule, am venit aici la începuturile colonizării Galaxiei, pentru a împiedica crearea unui Pământ radioactiv. Împreună cu mine venise un alt robot, Giskard, care putea percepe şi modifica minţile.
― La fel ca Bliss?
― Da, domnule. Am dat greş, dintr-un anumit punct de vedere, şi Giskard şi-a încetat funcţionarea. Înainte de dezactivare, însă, mi-a transmis mie talentul său şi m-a însărcinat pe mine să am în continuare grijă de Galaxie; şi în special de Pământ.
― De ce în special de Pământ?
― În parte, datorită unui om, numit Elijah Baley. Un Pământean.
Pelorat interveni, entuziasmat:
― Golan, acesta este eroul legendar de care am adus vorba cu ceva vreme în urmă.
― Un erou legendar, domnule?
― Dr. Pelorat vrea să spună, explică Trevize, că este un personaj căruia i-au fost atribuite multe realizări, şi care întruneşte calităţile multor bărbaţi din istoria adevărată, sau poate chiar inventată.
Daneel se gândi un moment, apoi spuse foarte calm:
― Lucrurile nu stau astfel, domnilor. Elijah a fost un om adevărat, unul singur. Nu ştiu ce spun legendele dumneavoastră despre el, dar în istoria reală, fără el Galaxia poate că nu ar fi fost niciodată colonizată. În cinstea lui, am făcut tot ce am putut pentru a salva Pământul după ce a devenit radioactiv. Colegii mei roboţi au fost împrăştiaţi în toată Galaxia, într-un efort de a influenţa o persoană aici, alta acolo... La un moment dat, am iniţiat un proiect de reciclare a solului Pământului. La un alt moment, mult mai târziu, am iniţiat un proiect de terraformare a unei lumi ce înconjoară o stea vecină, numită astăzi Alfa. În nici unul dintre cazuri nu am avut cu adevărat succes. Nu am putut influenţa minţile oamenilor atât cât aş fi dorit, pentru că întotdeauna a existat riscul de a face rău unuia dintre ei. Vedeţi, am fost limitat ― aşa cum sunt limitat astăzi ― de Legile Roboticii.
― Da?
Nu era neapărată nevoie să ai puterile mentale ale lui Daneel pentru a sesiza neîncrederea în această monosilabă.
― Prima lege, domnilor, spuse el, este următoarea: “Un robot nu are voie să rănească o fiinţă umană sau, prin pasivitate, să permită rănirea unei fiinţe umane”. A Doua Lege: “Un robot trebuie să asculte ordinele date de fiinţele umane, cu excepţia cazurilor când aceste ordine intră în conflict cu Prima Lege.” A Treia Lege: “Un robot trebuie să-şi protejeze propria existenţă, atâta vreme cât procedând astfel nu intră în conflict cu Prima sau A Doua Lege.” Desigur, vă enunţ aceste legi într-un limbaj aproximativ. În realitate, el reprezintă configuraţii matematice complicate ale sinapselor noastre pozitronice.
― Îţi este greu să respecţi aceste Legi?
― Trebuie, domnule. Prima Lege este un absolut care aproape că îmi interzice folosirea vreunuia dintre talentele mele mentale. Atunci când ai de-a face cu Galaxia, este improbabil ca o acţiune să împiedice complet răul. Întotdeauna vor suferi câţiva oameni, poate mulţi, astfel încât un robot trebuie să aleagă pentru a minimiza răul. Totuşi, complexitatea posibilităţilor este atât de mare, încât este nevoie de timp pentru a lua acea hotărâre, şi nici atunci nu poţi fi sigur.
― Înţeleg, spuse Trevize.
― Pe parcursul întregii istorii Galactice, spuse Daneel, am încercat să ameliorez cele mai rele aspecte ale conflictelor şi dezastrelor care s-au făcut mereu simţite în Galaxie. Din când în când poate că am reuşit, într-o anumită măsură, dar dacă sunteţi la curent cu istoria Galactică, veţi şti sigur că reuşitele au fost rare, şi nu foarte însemnate.
― Măcar atâta lucru ştiu şi eu, spuse Trevize cu un zâmbet fals.
― Giskard, cu puţin înainte de a se dezactiva, a conceput o lege robotică ce o devansa chiar şi pe prima. Am numit-o “Legea Zero”, din imposibilitatea de a ne gândi la altceva care să aibă sens. Legea Zero spune: “Un robot nu are voie să rănească omenirea sau, prin pasivitate, să permită rănirea omenirii.” Ceea ce înseamnă că, automat, Prima Lege trebuie modificată pentru a suna astfel: “Un robot nu are voie să rănească o fiinţă umană sau, prin pasivitate, să permită rănirea unei fiinţe umane, cu excepţia cazurilor în care se intră în conflict cu Legea Zero.” Modificări similare trebuiesc făcute în A Doua şi A treia Lege.
Trevize se încruntă:
