Pentru început, gândeşte-te la sistemul tău limfatic ca la o reţea densă şi complexă de vase capilare, de diferite dimensiuni şi forme, întâlnite în toate ţesuturile tale. Ele sunt alcătuite asemenea unor valve unidirecţionale – lichidul poate intra în ele la nivelul ţesuturilor, dar nu se mai poate întoarce acolo. Se circulă într-o singură direcţie, pe măsură ce vasele mai mici de limfă se unesc treptat, dând naştere unor vase mai mari, iar acestea la rândul lor dau naştere unora şi mai mari. Deoarece sistemul limfatic nu posedă o inimă, lichidul circulă lent. Dacă o celulă ar fi de mărimea unui om, sângele tău ar fi asemenea unui torent zgomotos, care se mişcă de câteva ori mai repede decât sunetul. Prin comparaţie, o călătorie prin vasele limfatice s-ar asemăna cu o croazieră relaxată, întreruptă de contemplarea peisajului.
Inima ta pompează şi transportă în tot corpul aproape 7.000 de litri de sânge pe zi, timp în care sistemul limfatic transportă doar 3 litri de fluid dinspre ţesuturi înapoi în sânge. Această deplasare lentă este posibilă datorită presiunii negative şi a unui strat foarte subţire de muşchi neted din peretele vaselor. Îţi poţi imagina acest muşchi ca pe o pseudoinimă subţire, cu rol de pompă, distribuită la nivelul întregului corp şi care bate o dată la şase minute.27
Fluidul transportat prin sistemul limfatic se numeşte limfă, iar dacă sângele ţi se pare puţin cam dezgustător, atunci n-o să-ţi prea placă nici limfa. De obicei ea este transparentă, dar pe alocuri, cum ar fi în regiunea intestinală, poate fi de un alb-gălbui, asemenea laptelui vechi şi puţin alterat. Limfa are această culoare pentru că nu transportă doar apă, ci este şi sistemul tău de procesare a deşeurilor şi de avertizare. Atunci când drenează excesul de lichid dintre celulele tale, ea culege tot felul de resturi şi de gunoaie: corpuri celulare lezate şi distruse, bacterii moarte sau chiar şi vii, alţi invadatori, precum şi tot felul de semnale chimice şi alte chestii aflate prin preajmă.
Acest lucru este extrem de important atunci când suferi de o infecţie, deoarece limfa ta culege un eşantion al moleculelor care plutesc în zona câmpurilor de luptă şi îl transportă direct către centrele de spionaj ale sistemului tău imunitar, ganglionii limfatici, unde lichidul este filtrat şi analizat.28
Dar deşi limfa transportă multe chestii, probabil cea mai importantă misiune a sa este de a servi drept superautostradă pentru celulele tale imune. În fiecare secundă a vieţii tale, miliarde de astfel de celule călătoresc prin limfă, căutându-şi de lucru. Sarcinile care trebuie îndeplinite le sunt atribuite în metropolele sistemului tău imunitar, prin care limfa trebuie să treacă înainte de a deveni din nou parte a sângelui: ganglionii limfatici în formă de bob de fasole, organele sistemului tău imunitar. În total posezi cam 600 de astfel de ganglioni, răspândiţi în tot corpul.
Cei mai mulţi se află în apropierea intestinelor, sub braţ, în regiunea gâtului şi a capului, sau în zona inghinală. Ai putea să-i atingi chiar acum. Dă capul pe spate şi pipăie cu grijă în regiunea moale situată dedesubtul mandibulei. Dacă acum sunt prea mici ca să-i simţi, îi vei detecta cu siguranţă atunci când vei avea dureri în gât sau când vei fi răcit, ocazii cu care se vor umfla şi-i vei percepe ca pe nişte noduri tari, ciudate. Metropolele ganglionilor limfatici sunt asemenea unor platforme matrimoniale gigantice, unde sistemul imunitar adaptativ şi cel înnăscut au întâlniri romantice. Sau mai precis, unde celulele imune adaptative merg să-şi găsească perechea ideală. Acesta este locul unde ajunge celula dendritică sosită de pe câmpul de luptă, după o călătorie relaxată, care durează aproape o zi întreagă.
O paranteză – Splina şi amigdalele: Superganglioni limfatici şi cei mai buni prieteni
Din infrastructura ta limfatică face parte şi un organ mic şi special, pe care cei mai mulţi nici nu-l bagă în seamă, deşi este destul de important. Splina este un fel de ganglion limfatic mare, cam de dimensiunea unei piersici, dar de forma unui bob de fasole. Ca orice ganglion limfatic, şi ea este un fel de filtru, dar de cu totul altă anvergură. În primul rând, splina este locul în care 90% din celulele tale sangvine îmbătrânite sunt filtrate şi reciclate atunci când ajung la finalul vieţii. În plus, splina ta depozitează o mică rezervă de sânge, cam cât o cană, pentru cazuri de urgenţă, iar asta poate fi extrem de util atunci când ţi se întâmplă ceva rău şi ai nevoie de un mic surplus de sânge. Dar nici asta nu e tot: 25 până la 30% din globulele tale roşii şi 25% din plachetele tale sangvine (aminteşte-ţi de acele fragmente celulare care pot închide rănile) sunt depozitate şi ele aici, în caz de urgenţă.
Dar splina nu este doar un depozit de sânge de utilizat în caz de rănire, ci şi un centru al celulelor tale soldat, un fel de garnizoană. Este căminul principal al unei alte celule imune pe care încă n-am menţionat-o, deşi a ajutat şi ea în urma leziunii: monocita. Monocitele sunt trupe de întărire, care se pot transforma atât în macrofage cât şi în celule dendritice. Cam jumătate din ele îţi patrulează chiar acum prin sânge, fiind totodată şi cele mai mari celule care plutesc prin sistemul tău cardiovascular. Dacă ai parte de o leziune însoţită de o infecţie care îţi atrage şi omoară o mare parte din macrofage, întăririle sosesc sub forma monocitelor. Odată ajunse la locul infecţiei, ele încetează să mai fie monocite şi se transformă în noi macrofage. În acest fel, chiar dacă pierzi în lupta aprigă o mulţime de macrofage, vei beneficia de un nou influx de astfel de celule care nu se epuizează vreodată.
Cealaltă jumătate din monocitele tale stau liniştite în splină, alcătuind o forţă de rezervă pentru urgenţe. Deşi ar fi mai simplu să te gândeşti la monocite doar ca la un fel de macrofage de rezervă, există şi subcategorii de monocite care au sarcini mai specializate, cum ar fi să promoveze inflamaţia sau să contribuie la autorepararea ţesutului cardiac în caz de infarct.
Pe lângă faptul că serveşte drept depozit de sânge pentru urgenţe şi drept garnizoană, splina este de fapt doar un ganglion limfatic uriaş, care-ţi filtrează sângele (şi nu limfa, cum fac ganglionii limfatici obişnuiţi) şi face tot ceea ce fac şi ceilalţi ganglioni. Prin urmare, atunci când vom discuta mai detaliat despre funcţia ganglionilor limfatici, aminteşte-ţi doar că splina face aceleaşi lucruri, cu diferenţa că acţionează asupra sângelui!
Oamenii rămân adesea fără splină, cum se întâmplă de pildă în unele accidente rutiere în care o lovitură puternică la nivelul trunchiului poate provoca ruperea micului organ, ceea ce impune îndepărtarea acestuia. În mod surprinzător, acest lucru nu are urmări atât de tragice cum te-ai putea aştepta. Alte organe, ca de exemplu ficatul, ganglionii limfatici obişnuiţi şi măduva osoasă, îi pot prelua majoritatea funcţiilor. Iar în jur de 30% din oameni au o a doua splină, care, deşi minusculă, va creşte şi-i va prelua sarcinile, dacă prima splină este înlăturată.
Totuşi nu e un lucru prea bun să rămâi fără splină, deoarece, aşa cum probabil bănuieşti deja, majoritatea organelor corpului tău există pentru un anumit motiv. Pacienţii care îşi pierd splina devin adesea mult mai susceptibili la anumite boli, cum ar fi pneumonia, care, în cel mai rău scenariu, poate fi mortală. Aşadar, chiar dacă pierderea acestui micuţ şi ciudat organ nu constituie o condamnare la moarte, încearcă totuşi să-l păstrezi, dacă poţi!
Despre amigdale oamenii ştiu doar că sunt nişte chestii stranii şi umflate în partea din spate a gâtului, care uneori trebuie să fie îndepărtate chirurgical la copii. Dar ele nu sunt doar bucăţi enervante de ţesut inutil. Amigdalele sunt un fel de centru de spionaj al sistemului imunitar situat în gura ta. O mulţime de celule imune distincte cu care vei face cunoştinţă mai târziu în această carte lucrează aici pentru a-ţi asigura starea de sănătate. Pentru a-şi obţine probele de testat, amigdalele posedă cavităţi adânci în care se prind bucăţi de hrană. Iar aici se află celule specializate şi foarte curioase, care apucă tot felul de lucruri din gura ta şi le trag în profunzimea ţesutului, unde le prezintă spre verificare celorlalte celule imune.
Acest lucru este util din două puncte de vedere: la o vârstă fragedă, amigdalele îţi antrenează sistemul imunitar să recunoască tipurile inofensive de hrană, împotriva cărora nu trebuie să reacţioneze. Dar şi să producă arme împotriva invadatorilor, dacă întâlnesc vreunul. Vom explica în detaliu aceste mecanisme în restul cărţii, aşa că nu e cazul să intrăm acum în detalii. Dacă amigdalele tale sunt excesiv de zeloase şi muncesc prea intens, ele pot prezenta inflamaţie cronică şi se pot umfla, ceea ce ar putea provoca tot felul de simptome neplăcute. Din acest motiv ele trebuie să fie uneori îndepărtate chirurgical, dar asta depinde de la caz la caz şi nu reprezintă o problemă majoră dacă pacientul are mai mult de şapte ani şi un sistem imunitar solid. Pe scurt, tot ce trebuie să ştii despre amigdalele tale este că sunt baze imune care verifică în mod activ tot ceea ce intră în corpul tău.29
Este momentul să ne întoarcem pe câmpul de luptă! Hai sa fim misterioşi pentru o clipă. Sistemul imunitar adaptativ se trezeşte. Foarte lent, asemenea unui adolescent pe care mama îl scoală din somn înainte de răsăritul Soarelui, el se întinde şi mormăie pe când alunecă uşor din pat şi începe să-şi adune puterile. Dar la locul infecţiei prezenţa sa este dorită cu disperare.
27. Deşi „bătaie“ nu e cel mai potrivit mod de a descrie această activitate, din moment ce „bătăile“ nu sunt sincronizate – lucrurile seamănă mai curând cu 1000 de tuburi de pastă de dinţi care sunt apăsate în mod independent pe tot cuprinsul corpului tău.
28. În plus, mai e un lucru amuzant şi prea ciudat ca să nu-l menţionăm: sistemul limfatic este sistemul tău de transport al grăsimilor. El culege grăsimile din zona intestinelor tale şi le varsă în circulaţia sangvină, pentru a fi distribuite mai departe.
29. Înainte ca amigdalele să fie înţelese suficient, procedura standard era să fie înlăturate dacă se infectau, sau uneori pur şi simplu ca precauţie. În ziua de azi, înlăturarea lor este luată în considerare cu mai multă atenţie, deoarece se ştie că joacă un rol. Destul de straniu, dacă stai să te gândeşti, cât de uşor puteau fi oamenii convinşi să renunţe la părţi ale lor care li se păreau enervante şi inutile.
15. Sosesc superarmele
Suntem din nou pe câmpul de luptă al cuiului ruginit, de unde primii mesageri dendritici înarmaţi cu fotografii şi informaţii au plecat deja de câteva zile, o eternitate la scara de timp a celulei. În tot acest timp, soldaţii sistemului imunitar înnăscut s-au luptat cu bacteriile patogene provenite din sol care ţi-au invadat masiv ţesuturile şi au ucis deja milioane dintre acestea. Au reuşit să le respingă din nou şi din nou, dar bacteriile au revenit cu forţe proaspete şi s-au răspândit în regiuni şi mai întinse ale ţesutului. Câmpul de luptă este o îngrămădire haotică de cadavre ale celulelor civile şi soldat, plase aruncate de neutrofile (poate îţi aminteşti de acele capcane sinucigaşe care arată efectiv ca nişte plase), toxine şi deşeuri bacteriene, semnale de avertizare şi proteine complement uzate. Moarte pretutindeni. Milioane de celule imune s-au luptat până la pieire. E destul de probabil că, până la urmă, sistemul imunitar înnăscut va câştiga această bătălie. Dar s-ar putea să dureze săptămâni întregi, iar victoria nu este deloc sigură, existând posibilitatea ca sistemul imunitar să fie învins, iar bacteriile să-şi croiască drum din ce în ce mai adânc în interiorul gigantului de carne, provocând şi mai mult haos şi distrugere.
Epuizată de un război care pare că nu se mai termină, o celulă macrofagă se deplasează încet pe câmpul de luptă, căutând bacterii de ucis. Dar e aproape de limită. Macrofaga este atât de obosită! Tot ce-şi doreşte e să se oprească din luptă şi să renunţe, să primească dulcele sărut al morţii şi să intre în somnul fără de sfârşit. E cât pe ce să facă acest lucru, dar fix atunci observă ceva. Mii de celule noi sosesc pe câmpul de luptă şi se răspândesc rapid. Dar aceştia nu sunt soldaţi.
Sunt Celulele T ajutătoare!
E vorba despre celule specializate ale sistemului imunitar adaptativ, generate doar pentru bătălia aflată în desfăşurare şi care există doar pentru a înfrunta aceste bacterii provenite din sol care le-au dat atâta de furcă soldaţilor! Una dintre aceste Celule T Ajutătoare se mişcă puţin prin jur, adulmecând şi observând mediul înconjurător. Pare să se oprească din când în când şi să cadă pe gânduri. Iar apoi se îndreaptă direct către macrofaga obosită şi îi şopteşte ceva, folosind citokine speciale pentru a transmite mesajul. Deodată, corpul umflat al macrofagei este străbătut de o undă de energie. Într-o singură clipă şi-a regăsit spiritul de luptă şi se simte împrospătată. Dar mai e ceva: o furie albă, incandescentă! Macrofaga ştie ce trebuie să facă: să ucidă bacterii, chiar acum! Învigorată, se aruncă asupra duşmanilor şi începe să-i sfâşie în bucăţi. Acelaşi lucru se petrece pe tot cuprinsul câmpului de luptă: Celulele T ajutătoare le şoptesc cuvinte magice soldaţilor epuizaţi, motivându-i să se mobilizeze şi să atace din nou bacteriile, cu şi mai multă violenţă.
Dar asta nu e tot. Ceva ciudat se petrece. O nouă armată minusculă – de această dată creată chiar de sistemul imunitar adaptativ – a intrat în luptă. Alcătuită din milioane de obiecte care se izbesc cu forţă de duşmani, ea inundă cu totul câmpul de luptă. Au sosit forţele speciale ale anticorpilor! Deşi sunt alcătuiţi tot din proteine, precum sistemul complement, anticorpii sunt cât se poate de diferiţi.
Dacă proteinele complement luptă ca războinicii care se folosesc de pumni şi bâte, anticorpii procedează precum asasinii dotaţi cu puşti cu lunetă. În cazul de faţă, scopul lor este să mutileze şi să neutralizeze exact tipul de bacterii prezent în acest moment la locul infecţiei. Iar acestea n-au scăpare. Bacteriile care se ascund după alte celule sau care încearcă să fugă încep să intre în convulsii sub acţiunea miilor de anticorpi care se agaţă de ele, copleşindu-le. Chiar mai rău, bacteriile încep să se lipească unele de altele, ceea ce le face incapabile să se mişte sau să fugă.
Cu ajutorul anticorpilor, soldaţii reuşesc să vadă mai clar duşmanii, iar aceştia le par acum din ce în ce mai gustoşi, fiind opsonizaţi.
Chiar şi sistemul complement devine acum mai agresiv, începând din nou să-şi atace victimele şi să le perforeze. Ceea ce a fost timp de mai multe zile o luptă disperată şi brutală, devine rapid un măcel cu un singur învingător. Bacteriile patogene nu au cu ce să se opună tacticii coordonate a sistemului imunitar. Pas cu pas, ele sunt lichidate şi exterminate fără milă.
La un moment dat, ultima bacterie este devorată cu totul de o macrofagă învigorată. Bătălia a fost câştigată. Acum şoaptele de citokine ale Celulelor T se sting încet, iar macrofagele se resimt din cauza oboselii. Soldaţii din zonă şi în special neutrofilele, care s-au luptat atât de curajos, încep să se sinucidă. Prezenţa lor nu mai este necesară şi ei ştiu că dacă persistă, vor face mai mult rău decât bine. Rămăşiţele lor sunt curăţate de macrofage tinere şi viguroase, care le vor înlocui în calitate de gardieni ai ţesuturilor.
Prima lor misiune este să ajute celulele civile să vindece rana, trimiţând mesaje de încurajare care stimulează reconstruirea ţesutului. Majoritatea Celulelor T ajutătoare participă la sinuciderea colectivă controlată, dar câteva dintre ele rămân la fostul loc al infecţiei pentru a proteja ţesutul împotriva unui viitor atac.
Inflamaţia se retrage, iar vasele de sânge se contractă din nou, în timp ce excesul de fluid părăseşte fostul câmp de luptă, fiind preluat de vasele limfatice. Ţesutul umflat se micşorează treptat, revenind la dimensiuni normale. Ţesutul lezat este deja în creştere, datorită celulelor civile tinere care iau locul celor căzute la datorie. Regenerarea este în plin avânt.
La scara individului uman, la câteva zile de la nefericita întâlnire cu acel cui ruginit te trezeşti şi constaţi că degetul e mult mai bine. Umflătura s-a retras iar rana s-a închis, lăsând să se vadă doar un vag semn roşu. Totul funcţionează normal. Rănile se vindecă, nici o problemă. Habar n-ai avut de drama prin care au trecut celulele tale. Din punctul tău de vedere, totul n-a fost decât o uşoară iritare, dar pentru milioane dintre celulele tale a însemnat o luptă disperată, pe viaţă şi pe moarte. Şi-au făcut datoria, dându-şi viaţa ca să te protejeze.
Ce s-a întâmplat aici? Cum au reuşit întăririle sistemului imunitar adaptativ să întoarcă soarta luptei într-un mod atât de decisiv, încât bacteriile să fie complet eliminate? Şi, chiar dacă nu-ţi prea vine să te plângi, de ce i-a luat atâta timp sistemului tău imunitar să rezolve problema?
16. Cea mai mare bibliotecă din univers
N-a fost doar o coincidenţă că, atunci când pe câmpul de luptă a apărut sistemul imunitar adaptativ, bătălia înverşunată s-a transformat rapid într-o brutală baie de sânge care a devastat bacteriile invadatoare. N-au avut nici o şansă, deoarece celulele sosite ca întăriri şi anticorpii fuseseră creaţi cu scopul de a lupta exact cu acel tip de bacterii. În clipa în care citeşti aceste rânduri, sistemul tău imunitar adaptativ posedă câte o armă specifică împotriva oricărui inamic posibil din univers. Împotriva fiecărui agent infecţios care a existat vreodată, împotriva tuturor agenţilor infecţioşi activi în lume în acest moment, şi chiar împotriva oricărui agent infecţios care ar putea să apară în viitor, dar care în prezent nici măcar nu există. Într-un fel, avem de-a face cu cea mai mare bibliotecă din univers.
Stai puţin. Ce? Cum? Şi de ce? Ei bine, pentru că e ceva necesar.
Microorganismele au un avantaj enorm faţă de noi, giganţii din carne. Gândeşte-te de cât efort este nevoie ca să produci o singură copie a ta şi a miilor de miliarde de celule ale tale. Pentru a te multiplica trebuie mai întâi să găseşti un alt gigant din carne care te consideră atrăgător. Apoi trebuie să iniţiaţi împreună un dans complicat, care va duce la contopirea a două dintre celulele voastre, sau cel puţin aşa speraţi să se întâmple.
Iar apoi trebuie să aşteptaţi mai multe luni, timp în care celula rezultată din contopire se multiplică iar şi iar, până când se ajunge la câteva mii de miliarde de celule, care, cu puţin noroc, vor fi lansate în lume sub forma unui omuleţ sănătos. Şi, după toate acestea, ai reuşit doar să produci un mini individ destul de vulnerabil, care are nevoie de ani de atenţie şi îngrijire înainte să poată fi capabil de ceva. În continuare, mai trebuie aşteptat ani buni până când progenitura va putea repeta dansul, multiplicându-se la rândul său. Având în vedere această modalitate ineficientă de multiplicare, orice formă de adaptare evolutivă în faţa unei probleme va fi extrem de lentă.