Deşi bătălia pare să se fi încheiat, selecţia naturală îţi fură laurii victoriei. Răspunsul iniţial al sistemului imunitar a fost extrem de eficient. Celulele tale imune au ucis celulele canceroase care au fost atât de amabile încât să le informeze că ceva nu este în regulă cu ele. Iar acesta este chiar felul în care celulele tale ar trebui să funcţioneze – ele sunt astfel concepute încât să semnaleze că sunt defecte – ceea ce înseamnă că de fapt ele nu au fost complet corupte. În împrejurări normale acest lucru este suficient, iar tumoarea este eliminată.
Dar dacă lucrurile merg prost, celulele canceroase au timp să fie corupte şi mai mult, pe undeva asemenea virusurilor pe care le-am întâlnit mai devreme. Pe măsură ce se multiplică rapid şi necontrolat, apar din ce în ce mai multe ocazii pentru producerea de noi defecte în codul lor genetic, în special având în vedere că mecanismele lor de autoreparare sunt deja deteriorate.
Cu cât trăiesc mai mult aceste celule canceroase şi cu cât proliferează mai tare, cu atât cresc şansele să acumuleze noi mutaţii care să le facă din ce în ce mai capabile să se ascundă de sistemul imunitar. Şi, aşa cum funcţionează evoluţia, încercând din toate puterile să distrugă cancerul, sistemul tău imunitar va selecta cele mai rezistente celule canceroase. La final au fost ucise sute de mii de celule canceroase. Poate chiar milioane. Dar o singură celulă canceroasă a supravieţuit şi a descoperit moduri eficiente de a se apăra.
De exemplu, una dintre metodele geniale şi oribile pe care celulele canceroase le au la dispoziţie pentru a se apăra de sistemul imunitar constă în a ţinti receptorii inhibitori ai celulelor T ucigaşe şi ai celulelor ucigaşe naturale. Aceşti receptori inhibă abilitatea acestor celule de a ucide. Sunt ca un fel de comutator care dezactivează celulele ucigaşe înainte ca ele să poată ataca şi distruge o celulă – ceea ce este în principiu o idee bună. Am descoperit deja cât de periculos este adesea sistemul tău imunitar şi trebuie să existe mecanisme care să oprească celulele imune prea entuziaste. Prin urmare, receptorii inhibitori joacă un rol important în complicata orchestră a sistemului imunitar. Dar, din nefericire, celulele canceroase pot suferi mutaţii care le conferă abilitatea de a dezactiva celulele tale ucigaşe.
Aşadar, avem acum o celulă canceroasă capabilă să blocheze mecanismele defensive ale sistemului imunitar. Şi astfel, o nouă tumoare începe să crească, producând mii de noi clone care se modifică şi suferă noi mutaţii.
3. Evadare
Noile celule canceroase care au fost modelate şi formate sub acţiunea intervenţiei sistemului tău imunitar sunt cele care cu timpul vor crea probleme. Într-un mod pervers, ele devin imune la sistemul imunitar. Nu îşi mai etalează pe suprafaţă natura defectă. Nu eliberează prea multe semnale care să pună corpul în stare de alertă. Ele sunt silenţioase şi se ascund la vedere. Inhibă în mod activ sistemul imunitar emiţând semnale corupte. Şi se multiplică. Pe măsură ce tumoarea creşte, ea începe din nou să ucidă ţesut sănătos, iar acest lucru atrage atenţia – dar de data aceasta tumoarea nu mai este o pradă uşoară. Începe faza finală: evadarea.
Celulele canceroase încep să-şi creeze propria lume: micromediul cancerului.
Dacă ne întoarcem la Oraşul Tumorii din Brooklyn, lucrurile sunt acum diferite. Oraşul a fost reconstruit, dar de data aceasta noul consiliu municipal a falsificat tot soiul de permise pentru a încurca inspectorii primăriei din New York. Iar aceştia nu mai pot ordona distrugerea Oraşului Tumorii, care se întinde treptat şi începe să controleze cartierul. De data aceasta, noi blocaje stradale se asigură că inspectorii nu mai pot să intre în aşezarea ilegală aflată în creştere rapidă şi nici să verifice dacă permise proaspăt emise sunt false. Celulele canceroase au creat un fel de graniţă care este dificil de trecut pentru celulele tale imune.
Dacă toate aceste lucruri se înlănţuie, cancerul a reuşit să învingă şi să-ţi îmblânzească sistemul imunitar. Toate căile de atac au fost baricadate, iar consecinţa este creştere necontrolată. În cele din urmă, în absenţa unui tratament, aceste celule canceroase noi şi optimizate devin metastatice, ceea ce înseamnă că vor să exploreze lumea şi să se răspândească în alte ţesuturi sau organe, unde vor continua să se multiplice. Dacă acest proces afectează organe vitale, cum ar fi plămânii, creierul sau ficatul, elaboratul şi complicatul angrenaj care este corpul tău începe să se destrame.
Imaginează-ţi ce ar însemna să instalezi în fiecare zi în motorul maşinii tale piese noi dar complet inutile - maşina ta va continua să funcţioneze un timp, dar la un moment dat motorul va refuza să mai pornească. Acesta este modul în care celulele canceroase te vor ucide în cele din urmă. Ocupând atât de mult spaţiu şi furând atâţia nutrienţi încât sinele tău adevărat nu va mai avea suficient spaţiu pentru a funcţiona adecvat, iar organele tale vor înceta să mai opereze. În esenţă, acesta este modul în care cancerul îţi învinge sistemul imunitar. Cu toate că, aşa cum vom vedea în ultimul capitol al cărţii, sistemul imunitar ar putea fi totuşi cheia succesului în victoria asupra cancerului, sau cel puţin în a-l face mult mai puţin letal.
Dar pentru moment, pentru că tot vorbim despre cancer, să discutăm puţin despre o activitate care îţi creşte şansele de a te îmbolnăvi şi despre rolul pe care îl joacă în acest context sistemul imunitar!
O paranteză – Fumatul şi sistemul imunitar
Deşi poluarea atmosferică este o realitate răspunzătoare de aproape cinci milioane de decese anual, nimic din ceea ce ai putea inhala atunci când te plimbi pe străzile unui oraş nu se compară nici pe departe cu ceea ce pătrunde în tine prin fumatul unei ţigări. Deşi cunoaştem faptul că fumatul este incredibil de nociv pentru că e legat de cancer, în realitate e mai mult decât atât! Se pare că fumatul este rău în mai multe feluri şi toate au o strânsă legătură cu sistemul imunitar. Pe scurt, fumând distrugi mecanismele care te protejează împotriva bolilor şi a cancerului şi în acelaşi timp creşti probabilitatea de a te infecta şi de a produce celule canceroase!
Fumul de ţigară conţine peste 4.000 de substanţe chimice diferite, iar în cazul multora dintre ele, nu le sunt cunoscute proprietăţile şi interacţiunile. Dar ştim cu certitudine că nicotina, acea substanţă magică şi dezgustătoare care te face dependent de fumat, îţi suprimă sistemul imunitar. Îţi încetineşte celulele imune şi le face ineficiente. Locul unde se întâmplă în primul rând acest lucru este sistemul respirator şi îndeosebi plămânii – ceea ce n-ar trebui să ne surprindă pentru că acolo se duce tot fumul. Dar ce face de fapt nicotina?
În primul rând, îţi afectează macrofagele alveolare pe care le-am întâlnit deja în fugă. Ele sunt în esenţă doar nişte macrofage mai relaxate, care patrulează suprafaţa plămânilor cu scopul de a culege mizeriile şi eventual câte un patogen. În plămânii fumătorilor se găsesc mult, mult mai multe astfel de macrofage speciale decât la nefumători. Ceea ce are sens, deoarece fumul de ţigară conţine tot felul de microparticule şi de chestii minunate precum gudronul, care trebuie să fie permanent curăţate din plămâni. Dar datorită expunerii constante la nicotină, aceste macrofage relaxate devin şi mai domoale. Acum nu sunt doar calme ci permanent obosite şi greoaie.
Ele sunt mai puţin capabile să solicite ajutor şi întăriri şi au mari dificultăţi în a-şi ucide inamicii. Pe lângă asta, aceste sărmane macrofage disfuncţionale îţi şi deteriorează plămânii vomitând periodic substanţe chimice care-ţi dizolvă ţesutul pulmonar.
Dacă au la dispoziţie suficient timp, macrofagele drogate cu nicotină pot distruge porţiuni însemnate ale ţesutului funcţional pulmonar, producând leziuni care se transformă în ţesut cicatrizat. Iar dacă asta nu e suficient de clar: dacă îţi place să respiri, ţesutul cicatrizat e un lucru rău. Rănile din plămâni au şi efectul suplimentar nedorit al inflamaţiei, care activează şi mai multe celule imune, care la rândul lor vor provoca şi mai multe daune.
Alte celule esenţiale pe care fumatul le domoleşte masiv şi le inactivează sunt celulele ucigaşe naturale care, aşa cum am discutat mai devreme, fac parte dintre armele tale de bază împotriva celulelor devenite recent canceroase. Se crede că acest lucru joacă un rol important în incidenţa mult crescută a cancerului pulmonar la fumători. Ceea este logic – pe de o parte îţi saturezi plămânii cu o otravă cancerigenă şi cu o substanţă care face ca sistemul imunitar să-ţi lezeze plămânii, iar pe de altă parte îţi incapacitezi celulele care sunt însărcinate cu uciderea celulelor canceroase.
Ce rol joacă aici sistemul imunitar adaptativ? Deşi fumătorii cronici au în total mult mai multe celule imune în sânge, acestea par să fie mai puţin eficiente. Celulele T prezintă dificultăţi în a prolifera după ce au fost activate, iar activitatea lor este mult încetinită. Anticorpii par să fie eliminaţi mai rapid din fluidele corporale ale fumătorilor şi, prin urmare, eficienţa totală a sistemului imunitar adaptativ este substanţial redusă, ceea ce explică de ce infecţiile cum ar fi gripa sunt mult mai letale pentru fumători.
Cu toate acestea, există o excepţie: nivelul autoanticorpilor, un tip de anticorpi care pot provoca boli autoimune, este mult crescut. Pe scurt, dacă fumezi, sistemul tău imunitar face mult mai multe chestii care sunt nocive pentru corp, şi în acelaşi timp este mai puţin capabil să se lupte cu inamicii, să cheme ajutoare şi să împiedice invadatorii să se răspândească. În plus, fumătorii prezintă dificultăţi în ceea ce priveşte vindecarea rănilor deoarece sistemul lor imunitar deficient nu poate contribui la cicatrizare aşa cum ar trebui s-o facă. Chiar dacă te opreşti azi din fumat, sistemul tău imunitar va rămâne suprimat timp de săptămâni sau chiar luni – prin urmare cu cât te laşi mai repede, cu atât mai bine.
Ar fi însă lipsit de onestitate să nu menţionăm şi cele câteva aspecte pozitive ale fumatului, pentru că lumea nu este binară: uneori, a avea un sistem imunitar mai domol poate fi un lucru bun. Inflamaţia este o sabie cu două tăişuri, îţi este indispensabilă pentru supravieţuire, dar îţi poate provoca şi mult rău.
Fumătorii suferă mai rar de boli inflamatorii deoarece inflamaţia este redusă atunci când sistemul tău imunitar se comportă ca un melc care a mâncat doar pâine goală la micul dejun. Prin urmare, în cazul unor boli autoimune inflamatorii, cum ar fi de pildă colita ulceroasă, fumatul pare să ofere o anumită protecţie.
Dar nu folosi acest argument în următoarea discuţie pe care o vei avea cu mama ta ca să justifici de ce trebuie neapărat să fumezi în continuare: una peste alta, deşi fumatul oferă o oarecare protecţie împotriva unor boli, el te face susceptibil la mult mai multe altele. Puţinele avantaje nu se compară cu dezavantajele masive. Aici s-ar potrivi o analogie despre cât de stupid ar fi să fumezi ca să eviţi anumite boli, dar poate că ne aflăm deja în miezul ei. Să fumezi doar ca să ai o mică şansă în plus de a evita bolile inflamatorii ar fi un lucru cu adevărat stupid.
74. Există acest mit în ceea ce priveşte supravieţuirea bolnavilor de cancer, cum că ar depinde de atitudine. În esenţă, ideea este că dacă posezi şi manifeşti o atitudine pozitivă vei activa un fel de forţă mistică în cadrul sistemului imunitar, permiţându-i acestuia să învingă boala. Dimpotrivă, o atitudine intens negativă ar putea avea efectul opus, îngreunând încercarea corpului de a învinge boala sau chiar provocând-o. Indiferent de unde provine această idee, după câteva decenii de studii a devenit destul de clar că atitudinea nu are vreun efect asupra probabilităţii de supravieţuire în cancer. Sistemul tău imunitar nu devine ca prin magie mai puternic sau mai slab în lupta împotriva cancerului dacă ai sau nu o atitudine pozitivă sau dacă eşti sau nu fericit. Şi totuşi, acest mit continuă să se impună deoarece se potriveşte cu cultura noastră bazată pe încrederea în forţele proprii şi pe liberul-arbitru, fiind răspândit de o mulţime de oameni bine intenţionaţi. Dar în afară de faptul că nu există cercetări solide care să demonstreze vreo corelaţie, este un lucru oribil să spui unui om bolnav de cancer că atitudinea lui contează şi că ar trebui să rămână pozitiv, iar asta din două motive: în primul rând, pune răspunderea vindecării şi supravieţuirii pe umerii celui bolnav. Se insinuează că dacă nu câştigi lupta şi te afli în faţa celei mai grave consecinţe a bolii, e doar vina ta. Că dacă ai fi fost doar puţin mai pozitiv şi mai optimist, indiferent de cum te simţeai în realitate, ai fi putut să te salvezi. Iar asta este o povară extrem de nedreaptă pusă pe umerii celui care se luptă cu această boală. În al doilea rând, chimioterapia, intervenţiile chirurgicale şi radioterapia nu sunt o experienţă prea grozavă. Iar atunci când ţi se spune că ar trebui să fii pozitiv ca să te faci bine, ţi se spune de fapt că nu-ţi este permis să te simţi aşa cum te simţi. Dar e important să recunoşti cât de rău te simţi şi să soliciţi o ureche empatică sau puţină dragoste, deoarece asta te poate ajuta să faci faţă emoţiilor extrem de negative asociate cu teama şi cu tratamentele deosebit de neplăcute pe care a trebuit să le înduri. O atitudine pozitivă faţă de viaţă şi de provocările sale îţi va oferi un trai mai bun. Acest lucru se întâmplă indiferent dacă eşti sau nu bolnav – dacă ai mai multe senzaţii şi gânduri pozitive te vei simţi mai bine. Îţi poate reduce stresul, scăzând din influenţa negativă a acestuia asupra sistemului imunitar. Prin urmare, o atitudine pozitivă atunci când eşti bolnav este un lucru bun. Studiile au arătat că o atitudine pozitivă pe durata tratamentului împotriva cancerului este bună pentru starea de bine mintală. Poate face ca întreaga experienţă să nu fie atât de rea. Iar asta înseamnă mult când vorbim despre chimioterapie.
45. Pandemia de coronavirus
Sistemul imunitar a fost întotdeauna relevant pentru sănătatea şi bunăstarea noastră colectivă, dar acesta e un aspect uşor de ignorat atunci când eşti cât de cât sănătos. Toate astea au luat însă sfârşit atunci când a apărut o boală care a perturbat viaţă publică şi privată într-un mod pe care puţini oameni l-au crezut posibil. O mulţime de noţiuni şi idei din imunologie au început brusc să fie folosite frecvent în conversaţie.
În perioada în care a fost scrisă această carte, pandemia de coronavirus era în continuare dezlănţuită şi existau o mulţime de întrebări fără răspuns. În toată lumea are loc un uriaş efort de cercetare întreprins de o un număr mare de oameni de ştiinţă şi vom afla cu siguranţă mai multe în anii care vor veni. Într-un fel, acesta este cel mai bun, dar şi cel mai rău moment pentru a scrie o carte despre sistemul imunitar. Bun pentru că e posibil ca mulţi oameni să-şi dorească să înţeleagă ce naiba se întâmplă în corpul lor şi cum face el faţă bolilor. Dar şi rău, deoarece ar fi grozav să dai o explicaţie detaliată despre COVID-19 după ce ai toate informaţiile, doar că acest lucru este imposibil în momentul de faţă tocmai pentru că efortul ştiinţific este încă în desfăşurare.
Dar tot cred că merită să vorbim puţin despre asta. Din fericire, una peste alta, imunologii au deja o înţelegere solidă a aspectelor fundamentale ale coronavirusului şi a efectelor pe care acesta le are asupra noastră. Dar în primul rând să definim despre ce vrem să discutăm.
La puţin timp după declanşarea pandemiei, virusul responsabil, care a primit oribilul nume oficial de „Coronavirus al Sindromului Respirator Acut Sever 2“, a început să fie numit de public doar „coronavirus“. Ceea ce nu este prea grozav, ba chiar este eronat, deoarece coronavirusurile sunt un grup de virusuri şi nu o singură specie. Dar din cauza răspândirii rapide a pandemiei am pierdut ocazia să dăm acestei specii anume de coronavirus un nume adecvat, unic. Şi deşi m-am plâns destul de oamenii de ştiinţă şi de numele pe care le-au ales pentru lucrurile descrise în această carte, de data asta nu-i pot blama, pentru că au avut cu siguranţă multe altele de făcut. Când se întâmplă într-un ritm alert lucruri stresante, ne mulţumim cu orice funcţionează la momentul respectiv.
Aşadar, există o mulţime de specii de coronavirus, care fac lucruri cât se poate de diferite. Cel mai adesea, ele infectează sistemul respirator al mamiferelor, cum sunt liliecii şi, din nefericire, oamenii.
Oamenii, în special, sunt afectaţi de mai multe coronavirusuri diferite. Cam 15% din cazurile de răceală obişnuită sunt provocate de unele specii de coronavirus. Coronavirusurile ne însoţesc de mult timp şi anticorpi împotriva lor se găsesc deja în sângele multora dintre cei care citesc această frază
Au existat şi pandemii periculoase de coronavirus în ultimele decenii despre care poate ai auzit, cum ar fi cea a coronavirusului SARS (SARS este o abreviere pentru „Severe Acute Respiratory Syndrome“). Este vorba despre o boală respiratorie provocată de o tulpină de coronavirus care a fost identificată şi la lilieci în China, la începutul anilor 2000. Au fost infectaţi câteva mii de oameni şi au murit câteva sute, virusul având o mortalitate de aproape 19%, ceea ce e destul de dur.
Câţiva ani mai târziu, a mai existat o epidemie de coronavirus. De această dată a izbucnit în Orientul Mijlociu şi a fost denumită MERS, abreviere de la „Middle East Respiratory Syndrome“. Acest virus a fost chiar mai mortal decât SARS şi deşi a infectat doar vreo 2.500 de oameni, a ucis mai mult de o treime dintre ei, având o rată de mortalitate oribilă, de 34%. Aceste două specii de coronavirus nu s-au răspândit suficient pentru a deveni cu adevărat pandemii la nivel mondial, lucru pentru care ar trebui să fim recunoscători, având în vedere rata lor de mortalitate.
Dar norocul nostru colectiv legat de coronavirusuri a expirat la sfârşitul anului 2019, când a apărut un alt coronavirus. Acesta este mult mai infecţios decât predecesoarele sale, dar şi mult mai puţin mortal. Mulţumită lui SARS şi MERS, oamenii de ştiinţă au avut destul timp pentru a învăţa o mulţime de lucruri despre mecanismele infecţiilor periculoase cu coronavirus, înainte să înceapă o pandemie propriu-zisă.
Este destul de dificil să explicăm cu certitudine absolută ce se întâmplă în timpul COVID-19, deoarece acest lucru depinde în mare măsură de pacient. S-a raportat pe larg că cei mai mulţi oameni nu prezintă simptome în timpul infecţiei, sau prezintă doar simptome minore, în timp ce o minoritate prezintă simptome severe şi adesea necesită spitalizare, iar un grup încă şi mai mic de pacienţi îşi pierd viaţa. În bolile în care simptomele variază atât de mult de la o persoană la alta, motivul are adesea de-a face cu sistemul imunitar al individului şi cu modul în care acesta face faţă infecţiilor. Pe lângă asta, evoluţia infecţiei de COVID-19 este destul de complexă şi în permanenţă aflăm lucruri noi. Din toate aceste motive, COVID-19 este dificil de explicat în detaliu, cel puţin dacă dorim ca acest capitol să nu-şi piardă prea repede validitatea. Aşa că ne vom limita la ceea ce ştim, sau cel puţin la lucrurile de care oamenii de ştiinţă sunt destul de siguri.
Unii oameni infectaţi cu coronavirusul nu dezvoltă nici un fel de simptome, dar sunt totuşi capabili să transmită virusul altora. Până la 80% dintre pacienţi prezintă o formă uşoară a bolii, ceea ce pentru mulţi înseamnă totuşi simptome destul de neplăcute. Formă uşoară, în acest context, înseamnă doar că nu e nevoie de spitalizare. Unul dintre primele semne ale infecţiei este adesea pierderea mirosului şi uneori a gustului – ceea ce e o lovitură mai serioasă pentru calitatea vieţii decât realizează majoritatea oamenilor, până când nu sunt chiar ei afectaţi. La majoritatea, simţul mirosului şi cel al gustului revin la normal după câteva săptămâni. Cu toate acestea, n-am petrecut încă destul timp împreună cu virusul pentru a şti cu precizie cât de mult timp ar putea dura această recuperare.
În afară de asta, majoritatea pacienţilor cu forme uşoare au ceea ce am putea numi simptome de gripă, cum ar fi febră, tuse, dureri în gât, migrene, dureri musculare şi o stare generală de epuizare. O stare de epuizare permanentă, probleme de concentrare şi o capacitate pulmonară redusă sunt de altfel simptomele care persistă la unii pacienţi, chiar şi după câteva luni de la infectare.
Rămân totuşi o serie de întrebări, în special despre consecinţele pe termen lung pentru cei care au astfel de simptome. În acest moment, încă nu ştim dacă infecţia cu coronavirus poate provoca sau nu leziuni ireversibile. În cazurile coronavirusurilor mai mortale, SARS şi MERS, a trebuit să treacă în jur de cinci ani pentru ca modificările fizice la nivel pulmonar ale pacienţilor să revină la normal. Ce face mai exact coronavirusul şi de ce este atât de letal pentru unii?