Aşadar, posezi o memorie imună, care este o entitate vie! Sau mai precis, mai multe entităţi vii, pe care le-am menţionat în trecere mai devreme: celulele de memorie. Aproximativ 100 de miliarde de entităţi vii, 100 de miliarde de părţi din tine, sunt răspândite prin tot corpul tău şi nu fac nimic altceva decât să-şi amintească prin ce ai trecut. Nu ţi se pare puţin poetic faptul că imunitatea presupune că există o parte din tine care îşi aminteşte luptele tale şi te face mai puternic prin simpla sa prezenţă?
Celulele de memorie sunt unul dintre motivele pentru care adesea copiii mici mor din cauza unor boli prin care părinţii lor trec cu multă uşurinţă: nu există în corpurile lor micuţe suficiente amintiri şi, prin urmare, chiar şi unele infecţii minore se pot răspândi şi pot reprezenta un pericol mortal. Părinţii lor, cu un sistem imunitar adaptativ care îşi aminteşte mii de invazii trecute, se pot baza pe aceste amintiri vii. Tot aşa, atunci când ajungem să îmbătrânim, din ce în ce mai multe celule de memorie funcţionează mai puţin eficient decât la o vârstă mai fragedă, sau chiar se opresc de tot, lăsându-ne vulnerabili în ultima perioadă a vieţii noastre.
Să împrospătăm puţin cunoştinţele dobândite: pentru a se activa cu adevărat, celulele B au nevoie de două semnale de activare. Primul dintre acestea se datorează antigenelor care plutesc prin ganglionii limfatici şi produce o activare moderată a celulelor B. Dar atunci când la petrecere apare o celulă T ajutătoare, ea poate furniza cel de-al doilea semnal, confirmând astfel că infecţia este serioasă, eveniment care activează cu adevărat celula B. În acest moment celula B se transformă într-o celulă plasmatică, iar aceasta se multiplică rapid şi începe să producă anticorpi. Totul e clar până aici, aşa că hai să mai adăugăm câteva detalii!
După activarea lor de către celulele T, unele dintre celulele B se transformă în diferite tipuri de celule de memorie! O formă de memorie vie care te va proteja luni, ani sau chiar pentru tot restul vieţii tale.
Primul grup este alcătuit din celule plasmatice cu durată lungă de viaţă, care se îndreaptă către măduva ta osoasă, unde, aşa cum le sugerează numele deosebit de creativ, duc o viaţă îndelungată. În loc să vomite cantităţi uriaşe de anticorpi, aceste celule se fac confortabile şi îşi găsesc un cămin unde vor locui timp de luni sau ani. Din acel loc, ele vor produce constant cantităţi moderate de anticorpi. Prin urmare, întreaga lor sarcină este aceea de a se asigura că în fluidele tale corporale vor exista întotdeauna anticorpi împotriva tuturor inamicilor pe care i-ai învins în trecut.
Dacă inamicul se arată din nou, va fi imediat atacat de aceşti anticorpi şi nu va avea vreo şansă să devină din nou periculos. Este o tactică extrem de eficientă, iar fiecare strop din sângele tău conţine în jur de 13.000.000.000.000 de anticorpi. Treisprezece milioane de milioane. O memorie alcătuită din proteine a tuturor provocărilor cu care te-ai confruntat în viaţă.
Dar asta nu e tot, pentru că există şi celule B de memorie. Ele nu fac nimic. Chiar nimic. După ce au fost activate, celulele B de memorie se stabilesc în ganglionii limfatici şi se relaxează.
Ani de-a rândul ele rămân pe loc şi doar scanează în linişte limfa, căutând antigenele pe care şi le amintesc. Dacă însă detectează un astfel de antigen, se trezesc deodată la viaţă şi reacţionează fără vreun pic de umor. Ele proliferează rapid şi generează mii de clone care nu mai au nevoie să fie activate de către celulele T, ci se transformă direct în celule plasmatice care încep imediat să producă în masă milioane de anticorpi.
Acesta este motivul pentru care rămâi pentru totdeauna imun împotriva atâtor boli şi patogeni pe care i-ai întâlnit în viaţă – celulele tale B de memorie se pot activa practic direct, fără să mai treacă prin toate acele dansuri complicate şi confirmări despre care am tot vorbit pe parcursul acestei cărţi. Aceste celule reprezintă scurtături cu ajutorul cărora sistemul imunitar adaptativ poate fi activat într-o clipită.
Ceea ce face ca aceste celule B de memorie să fie din start atât de puternice este faptul că în cazul lor optimizarea receptorilor descrisă în capitolul Dansul lui T şi al lui B a avut deja loc. Ele au trecut o dată prin acest proces şi au devenit extrem de performante în a produce anticorpii perfecţi împotriva patogenilor. Prin urmare, dacă acelaşi invadator atacă din nou, el se va confrunta cu cei mai letali anticorpii existenţi împotriva sa.
Într-un mod similar, celulele T activate generează la rândul lor celule de memorie, deşi cu unele diferenţe importante. De exemplu, după ce este eliminată o infecţie, cam 90% din toate celulele T care s-au luptat la locul ei se vor sinucide. Cele 10% rămase se vor transforma în celule T de memorie rezidente în ţesuturi, devenind paznici silenţioşi. Aceste celule T de memorie sunt asemenea unor agenţi secreţi inactivi, care stau şi aşteaptă fără să facă nimic. Dar dacă detectează din nou prezenţa inamicului, ele se trezesc imediat, atacă patogenul şi activează celulele imune din împrejurimi.
Dar toate acestea nu sunt de ajuns fiindcă că ar avea drept rezultat doar protejarea regiunii infectate, nu şi a restului corpului, iar pentru asta există celulele T de memorie efectoare. Ani de zile ele îţi patrulează sistemul limfatic şi sângele, fără să-ţi creeze vreo problemă, urmărind doar dacă apare din nou antigenul care a activat cândva celula originală din care au provenit. În sfârşit, mai există şi celulele T de memorie centrale, care rămân staţionare în ganglionii tăi limfatici, şi care chiar nu fac nimic, ci doar păstrează amintirea atacului. Când se activează, ele produc rapid cantităţi masive de noi celule T efectoare care pornesc imediat la atac.
Toate acestea sunt destul de simple (relativ vorbind). Dar nu putem să scoatem suficient în evidenţă cât de incredibil de eficiente sunt aceste celule de memorie. Ele sunt atât de puternice şi de letale, încât de regulă nici măcar nu vei observa că ai fost reinfectat cu acelaşi patogen – chiar dacă este vorba despre unul periculos. Odată ce corpul tău a produs celule de memorie împotriva unui invadator, ai devenit imun pentru decenii, dacă nu chiar pentru toată viaţa.
Ce anume face ca această memorie imună vie să fie atât de letală? Ei bine, aceste celule de memorie există în număr extrem de mare. Aşa cum am discutat, corpul tău generează doar câteva celule B şi T împotriva oricărui invadator posibil. Aminteşte-ţi exemplul cu cina festivă cu milioane de potenţiali oaspeţi. Bucătarii sistemului nostru imunitar încearcă să fie pregătiţi şi prepară nenumărate feluri de mâncare, folosind toate combinaţiile de ingrediente. Fiecare fel reprezintă câte o celulă T sau B unică, cu câte un receptor unic împotriva unui anume antigen specific. Prin urmare, atunci când are loc o infecţie, s-ar putea să ai doar vreo zece celule capabile să recunoască antigenele inamicului care ţi-a invadat corpul.
Iar acest lucru are sens, pentru că majoritatea milioanelor de celule B şi T pe care le generează corpul pe tot parcursul vieţii tale nu vor avea vreodată parte de acţiune. Sistemul tău imunitar încearcă doar să fie pregătit pentru orice eventualitate, indiferent cât de improbabilă. Dar, odată ce este detectat un patogen caracterizat de un anumit antigen, sistemul tău imunitar va şti că acel antigen există. Prin urmare, din acest moment investiţia în producerea şi păstrarea în rezervă a unui număr mare de celule specifice care se pot lupta cu patogenul respectiv devine rentabilă.
În exemplul nostru cu cina festivă, e ca şi cum s-ar primi confirmări cu privire la ingredientele şi felurile de mâncare pe care le preferă într-adevăr invitaţii! Aşa că, pentru viitor, bucătarul sistemului imunitar poate păstra în frigider anumite feluri de mâncare, astfel încât să le poată servi rapid oaspeţilor, dacă aceştia apar din nou.
Dintr-o perspectivă pur cantitativă, dacă acelaşi patogen te invadează din nou, sunt şanse foarte mari ca una dintre celulele de memorie să se activeze foarte devreme şi să surprindă rapid inamicul. Împreună, toate aceste aspecte te fac să devii imun împotriva majorităţii pericolelor pe care le-ai înfruntat în trecut şi îţi cresc semnificativ şansele de supravieţuire. Există însă şi boli care sunt capabile să-ţi distrugă memoria imunologică. Să ucidă celulele de memorie care te apără. Este tragic faptul că una dintre aceste boli pare să revină în forţă: rujeola.
O paranteză – Ce nu te ucide nu te face mai puternic: rujeola şi celulele de memorie
Rujeola este una dintre acele boli controversate a cărei soartă este strâns legată de mişcarea antivaccinistă. Cu toate că rujeola părea să devină al doilea patogen uman complet eradicat după variolă, această boală a început să revină în ultimii câţiva ani, pe măsură ce din ce în ce mai mulţi oameni au decis să nu-şi mai vaccineze copiii împotriva virusului.
Este ironic faptul că aceste mişcări au loc în special în ţările dezvoltate, unde lumea a uitat cât de gravă poate fi rujeola. La nivel global, ea a ucis peste 200.000 de oameni în 2019, cei mai mulţi dintre aceştia copii, o creştere cu 50% faţă de nivelul anului 2016. În pofida acestei triste şi inutile creşteri a numărului de victime, dacă te îmbolnăveşti de rujeolă într-o ţară dezvoltată, cu acces la îngrijire medicală de calitate, sunt şanse foarte mari să te vindeci.
Dar există un cerc vicios al rujeolei, care nu este discutat în aceeaşi măsură ca boala însăşi: copiii care înving rujeola au o probabilitate mai mare să contracteze ulterior alte boli, deoarece rujeola ucide celulele de memorie. Dacă ţi se pare că asta sună destul de înspăimântător, atunci ai reacţia corectă – practic virusul îţi distruge imunitatea dobândită. Hai să explorăm cum se întâmplă acest lucru, acum că ne-am familiarizat cu diferitele componente ale sistemului imunitar.
Virusul rujeolei este extrem de infecţios – mult mai infecţios decât noul coronavirus, de exemplu. La fel ca multe alte virusuri, rujeola se răspândeşte prin tuse şi strănut şi pluteşte prin aer în picături minuscule, care pot rămâne suspendate timp de aproape două ore. Dacă ai rujeolă, eşti atât de contagios, încât 90% dintre toţi cei susceptibili care se apropie de tine se vor infecta doar din acest motiv. Prin urmare, dacă eşti infectat şi alţi oameni nevaccinaţi se află în acelaşi vagon de metrou sau în aceeaşi clasă cu tine, probabilitatea este foarte mare să-i infectezi şi pe alţii.
Victimele preferate ale rujeolei sunt celulele T şi B, dar în special celulele tale plasmatice cu durată lungă de viaţă şi celulele B şi T de memorie, care sunt foarte vulnerabile în faţa virusului. Rujeola ţinteşte chiar partea de memorie vie a sistemului tău imunitar, iar, la momentul de apogeu al infecţiei, milioane sau chiar miliarde dintre celulele tale imune pot fi infectate.
Din fericire, de regulă sistemul tău imunitar reuşeşte să preia controlul situaţiei şi să elimine virusul rujeolei. Dar celulele de memorie care au fost infectate de virus sunt moarte şi nu pot fi readuse la viaţă. Înainte de infecţie, corpul tău era plin de anticorpi specifici, dar acum mulţi dintre aceştia nu mai sunt produşi. Pe lângă asta, multe dintre celulele de memorie efectoare au murit şi ele. E ca şi cum sistemul tău imunitar suferă de o subită şi severă amnezie.
Aşadar, la final, infecţia de rujeolă elimină capacitatea sistemului imunitar de a te proteja de bolile pe care le-ai învins în trecut. Chiar mai rău, rujeola te poate priva de protecţia pe care ai dobândit-o de pe urma unor vaccinuri, deoarece majoritatea vaccinurilor generează celule de memorie. Prin urmare, în cazul rujeolei, ceea ce nu te ucide te face mai slab, nu mai puternic. Rujeola produce daune ireversibile pe termen lung şi mutilează şi ucide copii.
Dacă pierdem controlul în războiul împotriva rujeolei vom vedea cum va creşte în fiecare an numărul de oameni şi în special de copii care vor muri de boli care pot fi prevenite. În orice caz, acesta ar putea fi un bun moment pentru a discuta despre o idee uriaşă a istoriei noastre. Ideea de a produce imunitate fără a suferi de vreo boală.
36. Vaccinurile şi imunizarea artificială
Aşa cum am spus mai devreme, cu mii de ani în urmă oamenii au constatat că semenii lor care au făcut o dată o anumită boală devin imuni la ea. Dar a trebuit să treacă destul de mult timp până când această observaţie să se transforme în acţiune, atunci când oamenii au început să se întrebe dacă n-ar fi posibil să îmbolnăveşti intenţionat o persoană sănătoasă cu o formă blândă a unei boli şi astfel s-o protejezi de o infecţie mai gravă.
Cu sute de ani înainte ca omenirea să afle despre existenţa lumii microscopice, înainte să aflăm despre virusuri şi bacterii, cineva a inventat metoda variolării: încercarea de a induce pe cale oarecum artificială imunitate faţă de una dintre cele mai oribile boli care au chinuit specia noastră timp de mii de ani, mai precis variola.
În lumea modernă de azi, în care suntem în general protejaţi de epidemii ale unor boli extrem de letale, ne este dificil să ne imaginăm ce flagel cumplit a fost variola până foarte recent în termenii istoriei umanităţii. Aproape 30% dintre cei care contractau variola mureau, mulţi supravieţuitori rămâneau cu cicatrici multiple pe piele care îi desfigurau, iar ca „bonus“, unii dintre aceştia îşi pierdeau şi vederea. A fost un flagel care a distrus vieţi şi familii şi de care strămoşii noştri nu aveau cum să se apere. Doar în secolul al XX-lea, variola a ucis peste 300 de milioane de oameni, astfel încât motivaţia de a face ceva împotriva acestei infecţii a fost destul de mare.
Nu ştim exact când au început primele experimente legate de variolare, dar s-a întâmplat acum cel puţin câteva sute de ani, în China medievală. În esenţă, ideea era destul de simplă: se luau câteva coji din cicatricile unei persoane cu o variantă blândă de variolă, se lăsau să se usuce şi se pisau până ajungeau o pudră fină. Apoi se sufla această pudră în nările persoanei pe care doreai să o imunizezi. Dacă lucrurile mergeau bine, consecinţa pentru pacient ar fi fost o formă uşoară de variolă, după care acesta ar fi devenit imun faţă de forma severă a bolii.
Deşi puţin cam dezgustătoare, într-o vreme în care oamenii nu aveau mijloace de a se opune bolilor această metodă era cea mai bună formă de protecţie disponibilă în faţa variolei, aşa că s-a răspândit pe tot globul. În zone diferite ale lumii, variolarea s-a practicat în forme diferite, prin folosirea acelor sau practicarea unor tăieturi fine în care se introducea pudra de coji sau puroi de la cei infectaţi.
Chiar şi aşa, variolarea nu era lipsită de riscuri, iar 1-2% dintre cei care treceau prin această procedură contractau o formă mai severă a bolii, cu toate consecinţele potenţial negative ale acesteia. Dar boala era atât de oribilă şi de răspândită, încât mulţi îşi asumau riscul, atât pentru ei cât şi pentru cei dragi. Prin urmare, ideea aflată la baza imunizării era deja prezentă de ceva timp la momentul în care a fost realizat primul vaccin.
Evenimentul cel mai important în istoria vaccinării a fost descoperirea că nu era necesară variolarea chiar cu boala variolei, ci era mult mai sigur să foloseşti material provenit de la variola vacilor, o variantă de variolă care afecta, surpriză, vacile. A fost un pas cu adevărat revoluţionar şi doar câţiva ani mai târziu era produs primul vaccin care avea în timp să conducă la eradicarea totală a variolei.63
Ca urmare a succesului acestui prim vaccin, au fost ulterior realizate din ce în ce mai multe vaccinuri împotriva unor boli oribile, cum ar fi tetanosul, rujeola, poliomielita şi multe altele.
În ziua de azi, vaccinurile oferă imunitate împotriva unei diversităţi de infecţii periculoase, prin crearea de celule de memorie care sunt pregătite să întâmpine un anumit patogen în cazul în care acesta se decide, într-adevăr, să apară. Din nefericire, crearea de celule de memorie este departe de a fi o chestiune trivială. Aşa cum am discutat mai devreme, sistemul tău imunitar este extrem de prudent şi are nevoie de semnale foarte specifice pentru a demara şi a se activa aşa cum trebuie. Pentru a declanşa crearea de celule de memorie care să se menţină ani de zile, sistemul tău imunitar trebuie să treacă prin multiple etape de escaladare, prin acea activare în doi paşi şi tot tacâmul!
Aşadar, pentru a realiza un vaccin bun trebuie să reuşim cumva să declanşăm în deplină siguranţă un răspuns imunitar care să facă sistemul imunitar să creadă că are loc o invazie adevărată şi să producă celule de memorie – dar fără să cauzăm în mod accidental chiar boala de care vrem să ne protejăm. Acest lucru este mai greu de realizat decât pare şi există câteva moduri diferite de a produce imunitate la un pacient, unele cu efect permanent, altele mai puţin trainice. Să trecem în revistă pe scurt câteva dintre aceste metode:
Imunizarea pasivă: Peşte gratis
Imaginează-ţi că te afli în Australia, o ţară unde oamenii sunt extrem de amabili şi au un mod de a vorbi simpatic, dar unde tot restul locului constă în animale veninoase letale care încearcă să te ucidă.64