Acum imaginează-ţi că faci o eroare de judecată şi optezi pentru un tur ghidat prin sălbăticie, pentru a te bucura de natură. Admiri peisajul minunat, iar mintea ta pluteşte departe, fiind din ce în ce mai neatentă la ce se întâmplă în jur, când, deodată, se întâmplă – speriat de la fel de neatenţii membri ai turului care păşeau înaintea ta, un şarpe extrem de nefericit şi de stresat se decide să se apere înainte ca vreuna dintre primatele gălăgioase să calce pe el. Acesta te muşcă fulgerător de gleznă.
Durerea este rapidă, iar glezna ta se umflă imediat şi te doare îngrozitor, ceea ce comunici lumii înconjurătoare printr-un număr adecvat de ţipete şi de înjurături. Ai norocul că cel mai apropiat spital nu e chiar atât de departe, sau cel puţin aşa ţi se spune, în timp ce zaci cuprins de durere pe bancheta din spate a unui jeep, şi chiar dacă nu te simţi prea norocos într-o astfel de situaţie, în realitate chiar eşti, pentru că eşti pe cale să beneficiezi de miracolul imunizării pasive.
Imunitatea pasivă este în esenţă procesul de a împrumuta imunitatea faţă de o boală sau un patogen de la cineva care a supravieţuit într-o situaţie similară. Deoarece nu putem împrumuta cu uşurinţă celule imune pentru că sistemul tău imunitar le-ar recunoaşte imediat ca pe ceva străin, le-ar ataca şi le-ar ucide, vorbim aici despre anticorpi. Cum funcţionează acest lucru în cazul unei muşcături de şarpe care aduce cu sine un venin oribil?
În primul rând, un lucru legat de anticorpi pe care încă nu l-am menţionat este acela că ei funcţionează nu doar împotriva patogenilor, ci şi împotriva toxinelor acestora. În lumea microscopică, o substanţă toxică nu este altceva decât o moleculă care perturbă procesele naturale, sau care provoacă daune prin distrugerea sau dizolvarea unor structuri. Anticorpii pot neutraliza aceste molecule legându-se de ele cu cleştişorii şi transformându-le astfel în ceva inofensiv.
Prin urmare, când te muşcă un şarpe veninos acesta îţi injectează o uriaşă cantitate de molecule dăunătoare. Dacă presupunem că nu este vorba despre un şarpe letal care te-ar ucide rapid, atunci vor fi declanşate procesele imune despre care am vorbit. Distrugerea şi moartea celulelor civile produsă de venin declanşează inflamaţia şi activează celulele dendritice, ceea ce va duce ulterior la generarea de către celulele B de anticorpi protectori împotriva acestui venin specific.
Gândeşte-te cât de tare este chestia asta – sistemul imunitar este atât de puternic încât poate reacţiona la cele mai periculoase veninuri din natură. Cu toate acestea, în realitate, muşcătura animalelor veninoase este atât de periculoasă pentru că daunele produse de toxinele lor sunt practic instante şi se agravează cu fiecare clipă. În multe cazuri, nu se pune problema să aştepţi o săptămână până când sistemul imunitar adaptativ îşi va face treaba, pentru că decesul va întrerupe acest proces înainte ca el să înceapă.
Aşadar, oamenii trebuie să trişeze şi să genereze antiveninuri - care nu sunt altceva decât anticorpi purificaţi, care acţionează împotriva moleculelor de venin şi care pot fi injectaţi în persoana care a fost muşcată!
Modul în care sunt produşi aceşti anticorpi este destul de ciudat – mai întâi veninul este colectat de la un şarpe şi apoi este injectat în anumite mamifere, cum ar fi caii sau iepurii, într-o doză căreia acestea îi pot face faţă fără să moară. Cu timpul, doza este crescută treptat, astfel încât ele să poată dezvolta imunitate la venin – ceea ce înseamnă că produc un număr mare de anticorpi specifici împotriva veninului, care le saturează sângele şi le face să devină imune. Se recoltează apoi sângele acestor mamifere, iar anticorpii sunt filtraţi şi separaţi de celelalte componente ale sângelui animal. Iată, acum ai la dispoziţie un antivenin gata să fie injectat într-un om care a fost muşcat. Aşa cum îţi poţi imagina, acest proces nu este complet lipsit de riscuri – sistemul imunitar uman poate reacţiona dacă au rămas destule proteine animale. Dar de regulă riscul unei reacţii adverse la antivenin este minuscul în comparaţie cu riscul şi daunele provocate de venin, aşa că antiveninul este administrat ori de câte ori este posibil.65
Imunizarea pasivă se petrece şi în mod natural în timpul sarcinii, când anumiţi anticorpi pot trece prin placentă şi pot ajunge la făt, transferându-i din protecţia de care se bucură mama.
Faptul chiar mai interesant este acela că odată ce bebeluşul s-a născut, îi sunt transferate în continuare cantităţi mari de anticorpi prin laptele matern.
Procesul de recoltare a anticorpilor se poate face şi în mod artificial, direct de la om la om – de exemplu prin folosirea unei terapii numite IGIV, de la administrare de „ImunoGlobuline IntraVascular“. Anticorpii sunt colectaţi din sânge donat în cadrul băncilor de sânge, puşi la un loc şi injectaţi cu grijă pacienţilor care suferă de boli ale sistemului imunitar şi care nu sunt capabili să producă ei înşişi anticorpi.
Lucrul cel mai iritant cu privire la imunizarea pasivă este că are doar un efect temporar. Dacă administrezi cuiva anticorpi, el va fi protejat atâta timp cât prin el circulă aceşti anticorpi. Dar efectul protector dispare pe măsură ce ei sunt folosiţi sau numărul lor este redus ca urmare a unor procese naturale. Aşadar, oricât de grozavă ar fi imunizarea pasivă, ea nu reprezintă modul cel mai bun de a genera imunitate pentru cei mai mulţi oameni.
Este echivalentă cu a da unui om flămând un peşte, în loc să-l înveţi cum să pescuiască. Pentru a genera într-adevăr imunitate la oameni în mod eficient trebuie ca sistemul imunitar să fie stimulat aşa încât să creeze singur imunitatea.
Imunizarea activă: Cum să înveţi să pescuieşti
Dacă ai ajuns până aici cu lectura cărţii, ştii deja ce efect are imunizarea activă asupra corpului tău: creează celule de memorie, care au armele pregătite împotriva unui patogen specific.
Imunizarea activă naturală constă în ceea ce am explicat până acum – de exemplu, contractezi virusul gripal A, şi apoi devii imun împotriva acestei tulpini specifice pentru totdeauna. Dar această cale naturală are anumite dezavantaje, în primul rând acela că trebuie să treci prin boală pentru a deveni imun la ea. Soluţia pare uşoară, tot ce trebuie să faci este să păcăleşti corpul şi să-l faci să creadă că este bolnav. Astfel vei deveni imun la tot felul de boli!
Dar, desigur, este mai uşor de zis decât de făcut. Iar asta pentru că sistemul tău imunitar este foarte prudent şi are nevoie de semnale foarte specifice pentru a demara şi a se activa cu adevărat. Pentru a induce în mod artificial generarea de celule de memorie care să persiste ani de zile, trebuie să activăm sistemul imunitar aşa cum trebuie. Iar asta înseamnă că acesta trebuie să treacă prin toate etapele agravării. Autentificarea în doi paşi şi restul proceselor.
Prin urmare, trebuie să provocăm un răspuns imun adecvat, dar s-o facem în siguranţă, evitând să declanşăm boala de care dorim să ne protejăm. Există câteva metode de a face acest lucru.
Prima dintre ele revine la principiul original al variolării. Cum ar fi dacă am putea să provocăm într-un fel boala împotriva căreia dorim să ne imunizăm, dar într-o versiune foarte, foarte slabă? Acesta este principiul vaccinurilor vii atenuate, în care introducem în corpul nostru însuşi patogenul respectiv, dar într-o variantă slăbită.
Patogenul original, cum ar fi virusul varicelei, al rujeolei sau al oreionului, este transformat în laborator într-o umbră neputincioasă a sa. Acest lucru funcţionează foarte bine în ceea ce priveşte virusurile deoarece, în comparaţie cu alţi patogeni precum bacteriile, ele sunt creaturi extrem de simple, posedând doar câteva gene, ceea ce ne uşurează misiunea de a controla felul în care funcţionează. Mecanismul prin care virusurile vii sunt slăbite este destul de interesant pentru că are la bază chiar evoluţia. Seamănă cu procesul prin care strămoşii câinilor, cândva lupi puternici şi maiestuoşi, au fost transformaţi în mopşi şi în ogari italieni.
În cazul rujeolei, de pildă, virusul pe care îl folosim azi pentru vaccinare a fost izolat de la un puşti în anii 1950. A fost cultivat din nou şi din nou în laborator pe diferite ţesuturi până când a fost îmblânzit. Virusul rujeolei care a fost astfel domesticit este doar o umbră a celui original: este slab şi inofensiv, o variantă jalnică a vărului său îndepărtat din sălbăticie. Poate în continuare să se multiplice, dar este incapabil să producă o epidemie serioasă de rujeolă, deşi declanşează un răspuns imun la fel de puternic ca o infecţie cu virusul autentic şi periculos al rujeolei.
El poate provoca simptome blânde, cum ar fi puţină febră, sau, în cazuri rare, un fel de erupţie cutanată foarte uşoară, la fel cum se întâmpla în experimentele de variolare, cu sute de ani în urmă. O doză sau două din acest vaccin sunt suficiente pentru a le crea copiilor destule celule de memorie care să-i protejeze pentru tot restul vieţii!
Vaccinurile vii au însă câteva dezavantaje, desigur – de exemplu, ele trebuie să fie păstrate la o anumită temperatură, astfel încât aceşti patogeni slabi să nu moară înainte de a putea fi administraţi. În plus, ele nu pot fi folosite în cazul oamenilor sever imunocompromişi, pentru că aceştia nu posedă mijloacele de a se lupta nici măcar cu o infecţie slabă. Pentru imensa majoritate a oamenilor, acest tip de vaccinare este o modalitate sigură şi eficientă de a le actualiza în mod artificial sistemul imunitar şi de a-i proteja de ţinta vaccinului pentru restul vieţii lor.
Dar folosirea patogenilor vii nu este întotdeauna o opţiune disponibilă. La fel cum nu poţi domestici un mare rechin alb, unii patogeni refuză să fie îmblânziţi şi să devină într-adevăr slabi. În unele cazuri riscul ca aceştia să producă boala împotriva căreia dorim să ne protejăm este mult prea mare. Prin urmare, o altă metodă constă în a ucide de-a dreptul patogenul înainte de a-l injecta, rezultatul fiind ceea ce numim un vaccin inactivat.
Pui la un loc un număr mare de bacterii sau virusuri patogene şi apoi le distrugi cu substanţe chimice, căldură sau chiar cu radiaţie. Scopul este să le distrugi codul genetic, astfel încât să rămână doar nişte învelişuri goale şi moarte, incapabile să se reproducă şi să parcurgă toate ciclurile vieţii. Dar chiar şi aşa apare o problemă. Îţi poţi da seama despre ce este vorba?
Ele sunt acum prea inofensive! Sistemul tău imunitar nu va fi activat cum trebuie de o mulţime de carcase de patogeni care doar plutesc prin jur, complet moarte. Aşa că aceste rămăşiţe moarte ale patogenilor trebuie să fie combinate cu anumiţi agenţi chimici care activează puternic sistemul imunitar. Îţi poţi imagina aceste substanţe ca pe nişte insulte care provoacă un răspuns disproporţionat, cum ar fi să alergi îmbrăcat în tricoul echipei adverse şi să insulţi echipa gazdă a oraşului, care tocmai a pierdut o competiţie sportivă majoră. Sunt şanse mari ca la un moment dat cineva să-ţi tragă un pumn în faţă.
Dacă bacteriile moarte sunt combinate cu substanţe care stimulează cu adevărat sistemul imunitar, celulele tale imune nu vor putea face diferenţa şi vor comanda crearea de celule de memorie. Din nefericire, unii oameni care nu ştiu chimie au dedus din acest proces că vaccinurile sunt pline de otrăvuri, ceea ce este mai mult decât neadevărat. Pe de o parte, concentraţiile acestor substanţe chimice sunt ridicol de mici şi de regulă nu sunt capabile decât să producă o reacţie locală. În al doilea rând, fără ele vaccinurile n-ar putea funcţiona. Un alt avantaj al acestui tip de vaccin este acela că este mult mai stabil şi uşor de păstrat şi transportat decât vaccinurile vii!
Vaccinurile pe bază de subunităţi merg un pas mai departe decât uciderea patogenilor. În loc să injectezi un patogen întreg, se folosesc doar subunităţi, sau, cu alte cuvinte, doar părţi ale acestuia (antigene) care pot fi uşor recunoscute de către celulele T şi B – ceea ce reprezintă un mod extrem de sigur de a vaccina, deoarece scade masiv probabilitatea unei reacţii adverse la patogen. (Iar asta se întâmplă pentru că, uneori, daunele nu sunt produse de patogenul însuşi, ci de produşii săi metabolici, ceea ce este un mod politicos de a spune „de materia fecală a bacteriilor“.)
Procesul prin care sunt produse aceste subunităţi este extrem de interesant, pentru că presupune puţină inginerie genetică de bază. În cazul vaccinului împotriva hepatitei B, bucăţi din ADN-ul viral sunt introduse într-o celulă de drojdie. Celula de drojdie produce apoi cantităţi masive ale antigenului viral pe care îl etalează pe suprafaţa lor, de unde poate fi prelevat. În acest mod putem crea părţi extrem de specifice ale unui patogen, pe care apoi sistemul imunitar să le folosească drept ţinte de mare precizie! La fel ca alte vaccinuri inactivate, antigenele trebuie să fie combinate cu acei agenţi chimici care insultă sistemul imunitar şi-l fac să creadă că reprezintă un pericol.
În sfârşit, să menţionăm şi cel mai recent tip, vaccinurile pe bază de ARNm. Aici principiul de bază este genial şi constă în a face în aşa fel încât chiar celulele tale să producă antigenele pe care apoi sistemul imunitar le va putea detecta. Îţi aminteşti de ARNm, molecula care le spune fabricilor de proteine din celulele tale ce proteine să producă? În esenţă, ideea e să injectezi pe cineva cu un ARNm care va face ca unele dintre celulele sale să fabrice antigene virale, pe care aceste celule le vor etala pentru sistemul imunitar.
Mai există şi alte subtipuri de vaccinuri, dar pentru această carte am dat suficiente detalii. În pofida faptului că vaccinurile ne protejează de unele dintre cele mai rele boli de care a suferit vreodată omenirea, din ce în ce mai mulţi oameni încetează să-şi mai vaccineze copiii.
Motivele pentru care cei din mişcările antivacciniste nu au încredere în vaccinuri sunt diverse, dar în Statele Unite şi în Europa convingerea că riscurile asociate cu vaccinarea depăşesc beneficiile acesteia este deosebit de răspândită. Aceşti oameni cred că vaccinurile ar reprezenta o intervenţie artificială în procesele naturale şi că ar fi mai puţin periculos să laşi natura să-şi urmeze calea.
Dacă înţelegi mecanismele de funcţionare ale sistemului imunitar şi modul în care este generată imunitatea, această idee îşi pierde orice putere, pentru că atât vaccinurile cât şi bolile fac acelaşi lucru: creează celule de memorie prin declanşarea unei reacţii imune. Dar în timp ce patogenii fac acest lucru atacându-ţi corpul şi provocând un stres major, ceea ce presupune riscul cât se poate de real al unor consecinţe pe termen lung, inclusiv al decesului, vaccinurile ating acelaşi scop dar fără riscurile asociate cu boala.
Să ne gândim la aceste lucruri în alt mod. Imaginează-ţi că vrei să-ţi trimiţi copiii la un dojo unde să înveţe metode de autoapărare, astfel încât să fie pregătiţi dacă cineva va dori să-i jefuiască. În oraşul tău sunt două dojo-uri, aşa că te decizi să le vizitaţi pe amândouă şi să observaţi metodele de antrenament. Primul dintre ele este „Dojo-ul Naturii“. Filosofia antrenorului este aceea că puştii ar trebui să se antreneze cu arme adevărate, cuţite şi săbii reale, astfel încât să fie pregătiţi mai bine pentru primejdiile reale ale lumii. În definitiv, aşa e mai natural, iar viaţa reală este într-adevăr periculoasă. Din când în când un învăţăcel va suferi o tăietură adâncă şi va trebui să fie cusut. Şi da, în regulă, e posibil ca unii să-şi mai piardă câte un ochi sau, ocazional, să moară. Dar aceasta este calea firească!
Al doilea dojo se numeşte „Dojo-ul Vaccinului“, iar aici materia şi exerciţiile sunt în general aceleaşi ca la „Dojo-ul Naturii“, dar cu o diferenţă majoră. Puştii folosesc doar arme făcute din polistiren şi hârtie. Se întâmplă să fie răniţi? Ei bine, da, dar mult, mult mai rar şi în general e vorba despre mici vânătăi, pentru care nici măcar nu merită să plângi. Dacă ar fi să alegi între cele două dojo-uri pentru copiii tăi, la care i-ai duce?
Hai să vorbim serios, nimic din viaţa asta nu e complet inofensiv – dar putem să luăm decizii informate care comportă mai puţine riscuri şi care au şanse mai mari să evite daunele. Iar în cazul vaccinurilor, dacă nu iei nici o decizie, copiii tăi vor fi automat înscrişi în „Dojo-ul Naturii“.
Pe lângă toate acestea, vaccinarea reprezintă un fel de contract social care ne aduce beneficii tuturor. Dacă toţi cei care sunt în general sănătoşi se vaccinează împotriva unei boli, se va ajunge la imunitatea de turmă şi vor fi protejaţi şi cei care nu se pot vaccina. Există mai multe motive pentru care unii oameni nu pot fi vaccinaţi. Poate că sunt prea tineri, poate suferă de o formă de imunodeficienţă care îi face incapabili să genereze celule de memorie, poate sunt în procesul de a fi trataţi de cancer şi chimioterapia tocmai le-a distrus sistemul imunitar.
Doar colectivitatea îi poate proteja pe aceşti oameni de bolile împotriva cărora ne vaccinăm. Imunitatea de turmă înseamnă de fapt că am imunizat suficienţi oameni împotriva unei boli încât aceasta nu se mai poate răspândi şi piere înainte de a-şi infecta victimele. Problema e că, pentru ca ea să funcţioneze, trebuie să fie vaccinaţi destui oameni – în cazul rujeolei, de exemplu, e necesar fie vaccinaţi în jur de 95% dintre oameni pentru a se atinge o imunitate de turmă eficientă.
Bun, am reuşit să acoperim cele mai importante părţi ale sistemului tău imunitar! Ai făcut cunoştinţă cu celulele tale soldat, cu reţeaua ta de spionaj, cu organele tale speciale, cu armatele de proteine, cu superarmele specializate şi ai aflat despre modul în care toate acestea funcţionează împreună! Acum că am discutat despre lucrurile acestea, avem ocazia să vedem ce se întâmplă când sistemele menţionate funcţionează defectuos. Ce se petrece când un patogen interferează cu celulele tale T sau când celulele tale imune luptă prea viguros şi încep să-ţi provoace daune din interior? Ce poţi să faci pentru a-ţi stimula sistemul imunitar şi cum te protejează acesta împotriva cancerului?
63. Deşi toate acestea pot părea uşoare şi simple, n-a fost de fapt chiar aşa. Tot a fost nevoie de un program mondial de vaccinare şi de peste 200 de ani pentru a îngenunchea variola. Până în prezent, variola rămâne primul şi, din păcate, singurul patogen uman pe care omenirea l-a eliminat complet. Virusul variolei nu mai există în natură şi se mai află doar în două laboratoare, unul în Statele Unite, iar altul în Rusia, unde este păstrat în condiţii de siguranţă (sperăm).