Unii oameni sunt alergici la latex şi nu pot purta nici mânuşi de latex şi nici costume complete de latex (ceea ce reprezintă o adevărată tragedie, dacă te pasionează aşa ceva). Alţii sunt alergici la înţepăturile anumitor insecte, de la albine la căpuşe. Există o mulţime vastă de alergii alimentare şi, desigur, poţi fi alergic şi la tot felul de medicamente.
Sistemul tău imunitar reacţionează la antigene, care sunt molecule ale unor substanţe inofensive. În cazul alergiilor, antigenele se numesc alergeni, dar din punct de vedere funcţional înseamnă acelaşi lucru: o mică parte dintr-o proteină, din carnea de crab, de exemplu, care poate fi recunoscută de celulele şi anticorpii sistemului tău imunitar adaptativ reprezintă un alergen.
De ce i se pare sistemului tău imunitar că aşa ceva ar fi o idee bună? Ei bine, nu i se pare. El nu gândeşte şi nu face nimic cu vreun scop, este vorba despre mecanisme care dau greş în mod oribil. În acest caz, sursa reacţiei tale de hipersensibilitate imediată se află în sânge. Aici îşi face treaba cea mai enervantă parte a întregului tău sistem imunitar: anticorpul IgE. Le poţi mulţumi anticorpilor IgE pentru mare parte din suferinţele tale legate de alergii. Ei au de fapt o misiune importantă, dar pe care nu prea mai au şansa s-o realizeze în ziua de azi, dar despre toate acestea vom vorbi mai pe larg în capitolul următor.
Anticorpii IgE sunt produşi de celule B specializate, care tind să nu fie localizate în ganglionii tăi limfatici ci mai curând în piele, plămâni şi intestine: aici ei pot provoca daunele cele mai serioase – teoretic acelor inamici care ar fi penetrat zidurile tale de apărare, dar în realitate cel mai adesea e vorba chiar de tine. Ce fac de fapt anticorpii IgE atunci când suferi de o reacţie alergică?
Hipersensibilitatea are întotdeauna loc în două etape: mai întâi trebuie să-ţi întâlneşti noul inamic mortal. Iar apoi trebuie să-l întâlneşti din nou.
Să zicem, de exemplu, că ai mâncat crabi sau alune, sau că te-a înţepat o albină. Prima oară, totul este în regulă. Alergenii îţi inundă sistemul şi, dintr-un motiv sau altul, se activează celulele B care sunt capabile să se lege de aceştia cu receptorii lor. Ele încep să producă anticorpi IgE împotriva alergenilor, de pildă împotriva proteinelor din carnea de crab, dar pentru moment lucrurile sunt relaxate, nu se întâmplă nimic. Te poţi gândi la această etapă ca la armarea bombei. Într-un caz cum este cel al sărmanului nostru protagonist de la începutul capitolului, nu este clar când şi de ce a avut loc această armare – dar cu siguranţă s-a produs la un moment dat.68
Acum, după prima expunere la carnea de crab, în corpul tău se află o mulţime de anticorpi IgE capabili să se ataşeze de alergenul din acest aliment. Dar anticorpii IgE n-ar reprezenta o problemă în sine, deoarece ei n-au o viaţă prea lungă şi dispar după câteva zile. Pentru a deveni o problemă au nevoie de ajutor din partea unui tip special de celulă aflată în pielea, plămânii şi intestinele tale, care este extrem de sensibilă la prezenţa anticorpilor IgE: mastocita.
Am întâlnit-o în treacăt mai devreme, atunci când am vorbit despre inflamaţie. Ca să-ţi reîmprospătăm memoria, mastocitele sunt monştri mari, umflaţi, plini de bombe minuscule care conţin o substanţă extrem de potentă numită histamină, care declanşează un răspuns inflamator rapid şi masiv. Sarcina mastocitei este încă dezbătută de oamenii de ştiinţă – unii cred că ar avea un rol crucial în răspunsul defensiv timpuriu, în timp ce alţii îi conferă un rol mai curând secundar. Ceea ce ştim cu certitudine este că mastocitele acţionează ca amplificatori ai inflamaţiei. Şi, din nefericire, în cazul alergiilor, ele îşi joacă rolul cu prea mult entuziasm.
Mastocitele au receptori care se conectează şi se ataşează la trupurile anticorpilor IgE. Prin urmare, dacă IgE sunt produşi după prima expunere la alergen, mastocitele îi vor culege la fel cum un magnet culege o grămadă de cuie. Îţi poţi deci imagina o mastocită încărcată şi armată ca pe un magnet mare, acoperit cu o mulţime de ţepi mititei. Le va fi extrem de uşor anticorpilor IgE de pe mastocită să se conecteze cu alergenii care trec prin preajmă. Iar lucrurile sunt agravate de faptul că anticorpii IgE de pe mastocite sunt stabili săptămâni întregi sau chiar luni – conexiunile cu celule îi protejează de distrugere. Aşadar, după expunerea iniţială la alergen, în pielea, plămânii şi intestinele tale se vor găsi aceste bombe gata să fie activate într-o clipă. Timpul trece şi nu se întâmplă nimic, până când în sfârşit mănânci din nou carne de crab şi îţi inunzi sistemul cu alergeni, de care vor începe să se lege mastocitele acoperite cu anticopri IgE. În acest moment bombele alergiei încep să fie detonate în corpul tău.
Mastocitele armate se degranulează, ceea ce e un mod drăguţ de a spune că încep să vomite toate acele substanţe chimice care amplifică inflamaţia, şi în special histamină. Iar asta provoacă practic toate simptomele foarte neplăcute pe care le ai în timpul unei reacţii alergice: histamina face ca vasele de sânge să se dilate şi să lase fluidul să se acumuleze în ţesuturi, producând înroşire, încălzire şi umflare, mâncărime şi o stare generală proastă.
Dacă acest lucru se întâmplă în acelaşi timp în prea multe regiuni ale corpului, se poate produce o scădere periculoasă a tensiunii arteriale, ceea ce poate fi letal. Histamina stimulează şi celulele care produc şi secretă mucus, ceea ce rezultă într-un flux mucilaginos excesiv şi inutil în sistemul tău respirator.
Dar cel mai periculos lucru pe care îl provoacă histamina este contracţia muşchilor netezi ai căilor respiratorii, ceea ce îngreunează respiraţia şi o poate face de-a dreptul imposibilă. Problema nu este neapărat aceea că nu poţi trage aer în plămâni, ci mai curând că aerul din plămâni este prins în capcană şi devine extrem de dificil să fie dat afară. Iar tot acel flux mucilaginos excesiv produs de membranele tale mucoase nu ajută cu nimic în această situaţie. Deoarece există multe mastocite în plămânii tăi, reacţiile alergice care au loc aici pot deveni periculoase extrem de rapid: fluidul şi mucusul în exces îţi umplu plămânii şi devine din ce în ce mai greu să respiri. Scenariul cel mai rău este şocul anafilactic, care te poate ucide în câteva minute. Nu este de glumit cu reacţiile alergice.
În ultimele câteva paragrafe i-am creat mastocitei o reputaţie proastă, ceea ce este totuşi puţin nedrept. Iar asta pentru că ea nu provoacă toată această nebunie de una singură, ci are un camarad la fel de dăunător. Atunci când mastocitele se activează şi se degranulează, ele eliberează şi anumite citokine, cheamând în ajutor o altă celulă specială care contribuie la declanşarea alergiei: bazofila.
Bazofilele patrulează întregul corp folosindu-se de sânge, până când aud strigătul de ajutor. Şi ele posedă receptori pentru anticorpii IgE, prin intermediul cărora se armează după prima expunere la antigen. Bazofilele sunt răspunzătoare de al doilea val al devastării. După ce mastocitele au generat primul val al reacţiei alergice, ele trebuie să-şi refacă stocul distrugător de bombe cu histamină şi prin urmare sunt scoase din acţiune pentru moment. Bazofilele umplu acest gol şi se asigură că reacţia alergică nu se încheie prea repede. Ele sunt probabil şi foarte mândre de ele, crezând că au o sarcină foarte importantă, dar fără să ştie că îţi pun pe jar întregul corp, făcându-te să-ţi scarpini cu furie pielea şi să-ţi evacuezi intestinele inflamate. Aceste două tipuri de celule sunt răspunzătoare de hipersensibilitatea imediată.
Din nefericire, lucrurile nu se termină aici. Aşa cum ştiu cu părere de rău mulţi dintre cei care suferă de astm, anumite reacţii alergice se petrec mai curând într-o manieră cronică decât sub forma unui eveniment unic şi limitat în timp. Să facem cunoştinţă cu al treilea (şi din fericire ultimul) tip de celulă care este de părere că reacţiile alergice sunt o idee atât de grozavă!
Eozinofila se asigură că simptomele unei reacţii alergice persistă un timp mai îndelungat – există destul de puţine astfel de celule în corpul tău şi tind să fie localizate în măduva osoasă, departe de locul acţiunii. Citokinele eliberate de mastocite şi de bazofile le activează şi pe ele, dar activarea are loc într-un ritm lent, proliferând şi clonându-se mai întâi, înainte de a ajunge cu întârziere la petrecere, unde din nefericire ele repetă greşelile făcute mai devreme şi provoacă inflamaţie şi devastare. S-ar putea să te întrebi deja, şi pe bună dreptate: de ce fac toate acestea propriile noastre celule imune?
Adevărul este că încă nu ştim de ce atunci când intră în contact cu anumiţi alergeni unii oameni produc o mulţime de anticorpi IgE, iar alţii nu. Dar chiar dacă nu avem habar de ce unii oameni sunt mai afectaţi decât alţii, credem că ştim care era sarcina iniţială pe care ar fi trebuit s-o îndeplinească anticorpii IgE.
Ei sunt superarmele sistemului imunitar împotriva paraziţilor prea mari pentru a putea fi înghiţiţi de fagocitele, macrofagele şi neutrofilele tale. E vorba în special de unii dintre cei mai oribili dintre aceştia: viermii paraziţi. Un pericol cu care strămoşii noştri s-au confruntat timp de milioane de ani. Hai să aflăm despre adevăratul scop al anticorpilor IgE şi astfel să le reparăm cât de cât reputaţia.
67. Este foarte probabil ca unii dintre cititori să fi trecut prin ceva cât de cât asemănător. Poate ceva mai mulţi vor fi avut experienţe neplăcute, dar nu la nivelul de pericol mortal. Alergia la fructe de mare este cea mai comună alergie pe care o pot dobândi persoanele adulte, dar mai sunt şi alte lucruri la care poţi deveni alergic în mod subit, cum ar fi laptele, nucile, soia, susanul, ouăle sau cerealele. Alergiile sunt nasoale.
68. Of, bine, e timpul pentru un mare DAR. Ceea ce descriem aici este modul „standard“ în care funcţionează alergiile. Întâlneşti un alergen pentru întâia oară, sistemul imunitar este armat, apoi îl întâlneşti a doua oară şi bum, reacţie alergică. Dar ce se întâmplă în cazurile ilustrate de povestea din introducere, în care brusc sărmana persoană nu se mai poate bucura de mâncarea preferată, acei păianjeni oceanici? Ei bine, iată o chestie amuzantă: încă nu înţelegem exact ce se întâmplă aici. Alergiile care debutează în viaţa adultă sunt un fel de mister, ceea ce este puţin înfricoşător, având în vedere cât de mulţi oameni se întâlnesc cu aşa ceva în timpul vieţii. Eu însumi am avut bucuria de a fi transportat la spital din cauza unei alergii surpriză la ceva ce obişnuiam să mănânc de ani de zile, aşa că mi-aş dori tare mult să ştiu cum funcţionează acest lucru. Dar, mă rog, acum trebuie să trăieşti cu informaţia că oamenii se pot trezi, brusc şi fără vreun avertisment prealabil, că au devenit alergici la alimente pe care le mâncaseră dintotdeauna fără probleme.
39. Paraziţii şi cum ar putea sistemul imunitar să-i rateze
Paraziţii ar putea aduce nişte răspunsuri cu privire la supărătoarea natură a alergiilor. Unul dintre cele mai rele lucruri pe care le poţi face noaptea este să cauţi pe Google despre infecţii cu viermi paraziţi. Îţi poţi distruge viaţa şi mai rău dacă te apuci să cauţi imagini. Dintre toţi patogenii şi paraziţii posibili cărora le pot cădea victimă oamenii, viermii sunt de departe cei mai supărători. Nimic nu se compară cu o chestie băloasă, aţoasă şi fără chip care sapă prin interiorul tău, excretând şi depunând ouă, petrecându-şi întreaga viaţă înăuntrul tău. E o chestie parcă scoasă dintr-un film de groază.
Există în jur de 300 de specii de viermi paraziţi care pot infesta oamenii. Şi chiar dacă doar vreo 10 dintre acestea sunt cu adevărat răspândite, ele infectează cam două miliarde de oameni, aproape o treime din populaţia lumii. Majoritatea acestor specii de viermi paraziţi tind să producă infecţii stabile, cronice, care pot persista chiar şi 20 de ani, timp în care ouăle şi larvele lor îţi părăsesc corpul prin materia fecală. Viermii paraziţi prosperă în regiunile rurale subdezvoltate sau în cartierele sărace, unde condiţiile nesanitare şi apa murdară alcătuiesc împreună un mediu propice pentru paraziţii care părăsesc corpul pe la un capăt şi întră în el prin celălalt.69
Să fii infestat cu viermi paraziţi nu este cea mai grozavă experienţă. Să luăm de exemplu anumiţi viermi cârlig, paraziţi cu o lungime de aproximativ un centimetru şi care trăiesc în intestinele tale. Numele lor le trădează obiceiurile, deoarece aceşti viermi ţi se înfig în pereţii intestinelor şi îţi pot provoca o pierdere considerabilă de sânge. La rândul său, acest lucru poate produce anemie, o reducere a numărului de globule roşii sănătoase care transportă oxigen către organe şi ţesuturi, slăbind întregul corp. Oamenii infestaţi au o paloare galben-verzuie şi sunt obosiţi, slabi şi în general lipsiţi de energie. Viermii cârlig produc ouă care părăsesc organismul prin materia fecală, iar atunci când ouăle se transformă în larve, acestea perforează pielea noii gazde şi migrează către plămâni, iar apoi ajung din nou în intestine, iar ciclul se repetă.
În concluzie: nu, mulţumesc.
Viermii paraziţi nu sunt, într-adevăr, prilej de amuzament. Până relativ de curând în istoria omenirii, infecţiile cu viermi paraziţi erau răspândite şi practic inevitabile.70
În contextul infecţiilor cu viermi paraziţi, ciudatul mecanism al anticorpilor IgE are deodată mult sens. E nevoie de un efort coordonat al sistemului imunitar pentru a ucide un vierme şi a-l elimina din corp. Cu milioane de ani în urmă, sistemul imunitar al strămoşilor noştri a inventat o strategie de luptă, ale cărei prime etape constau în recunoaşterea viermelui şi în pregătirea unui atac brutal.
Aşadar, când viermele este recunoscut pentru prima oară – cel mai probabil în vecinătatea regiunilor de graniţă ale corpului – celulele B speciale, staţionate lângă piele sau în tractul respirator sau digestiv, încep să se pregătească prin producerea unor cantităţi mari de anticorpi IgE. Anticorpii IgE „armează“ mastocitele – dacă te gândeşti la mastocite ca la nişte grenade, iar anticorpii IgE le activează scoţându-le cuiul de siguranţă. Dacă sistemul imunitar întâlneşte din nou viermele, mastocitele se leagă de acesta cu ajutorul anticorpilor IgE de pe suprafaţă şi vomită substanţele toxice direct pe vierme, de la mică distanţă. Amestecul de substanţe lezează şi face rău viermelui, iar inflamaţia intensă şi imediată declanşată de mastocite alertează restul sistemului imunitar. Macrofagele şi neutrofilele se vor aduna şi vor continua atacul. Bazofilele alertate de conflict se vor asigura că atacul nu va înceta până când parazitul nu este ucis. Eozinofilele din măduva osoasă vor ajunge mai târziu şi vor continua să atace viermele şi eventualii camarazi ai acestuia în următoarele ore şi zile.
Prin tot acest efort combinat al mai multor tipuri diferite de celule, paraziţi asemenea viermilor pot fi ucişi de către sistemul tău imunitar. Este un bun moment în care să ne minunăm de imensa diversitate de pericole cu care se confruntau strămoşii noştri, dar şi de felul în care sistemul imunitar a găsit mijloace de a le face faţă. Dar am pornit discuţia noastră de la alergii, aşa că e cazul să descoperim legătura cu viermii, inamicii noştri oribili.
Aşa cum îţi poţi imagina, viermii paraziţi nu sunt fericiţi să aibă de-a face cu IgE şi cu mastocite, şi în general să fie atacaţi – din moment ce sunt fiinţe vii specializate în, ei bine, „parazitism“, ei au evoluat în aşa fel încât să facă faţă pe cât posibil sistemelor noastre defensive. Ceea ce în cazul de faţă înseamnă să oprească cu totul această apărare. Viermii paraziţi care s-au adaptat la oameni sunt capabili să modifice şi să recalibreze aproape toate faţetele sistemului imunitar al gazdei. Ei se folosesc de o mare diversitate de mecanisme imunosupresive. Sau, mai simplu spus: viermii eliberează o diversitate de substanţe chimice cu scopul de a inhiba şi a modula sistemul tău imunitar, astfel încât să-l slăbească.
Acest lucru are o multitudine de consecinţe, unele intenţionate şi altele nu. Mai întâi, un sistem imunitar slăbit are probleme în a preveni infecţiile virale şi bacteriene şi s-ar putea să întâmpine dificultăţi în a detecta celulele canceroase înainte ca acestea să devină un pericol mortal. Dar nu toate consecinţele sunt negative. Viermii inhibă mecanismele implicate în inflamaţie, alergii şi boli autoimune.
Vom învăţa ceva mai multe despre bolile autoimune în capitolul următor – dar, pe scurt, dacă sistemul imunitar este modulat astfel încât să fie mai puţin agresiv, el nu va putea provoca la fel de multe daune corpului. Datorită acestui fapt, unii oameni de ştiinţă afirmă că absenţa viermilor la oamenii din ţările dezvoltate este ciudată pentru sistemul imunitar, deoarece acesta a evoluat pe baza presupunerii că vei suferi în mod regulat de viermi paraziţi.
Strămoşii noştri erau destul de neajutoraţi în faţa viermilor paraziţi. Ei nu aveau nici un fel de medicamente împotriva lor, nu înţelegeau conceptul de igienă şi adesea nu aveau acces la apă de băut curată în mediul în care locuiau. Prin urmare, corpurile lor, cu neplăcere, s-au adaptat la infestările frecvente, poate chiar permanente, cu viermi paraziţi. Una dintre aceste adaptări ar fi putut fi o creştere a agresivităţii sistemului imunitar. Făcând în aşa fel încât sistemul imunitar să fie chiar puţin prea agresiv, acesta ar fi devenit suficient de puternic încât să facă faţă infectării şi infestării cu patogeni, în pofida efectul imunosupresor al viermilor. Sistemul nostru imunitar a trebuit deci să facă acest pact cu Diavolul cu milioane de ani în urmă.
În termeni evolutivi, în ultimele câteva sute de ani oamenii din ţările dezvoltate şi-au pierdut subit oaspeţii de tip viermi paraziţi. Apariţia săpunului şi a igienei şi separarea clară a apei de băut de cea care conţinea materie fecală au distrus ciclurile de viaţă ale majorităţii viermilor care obişnuiau să trăiască în interiorul nostru. Restul de viermi au fost învinşi cu ajutorul medicamentelor şi al medicinei moderne.
Iar toate acestea au lăsat brusc sistemul imunitar fără inamicul care l-a ţinut în frâu timp de milioane de ani. S-ar putea ca sistemul nostru imunitar să opereze plecând de la premisa că viermii îl slăbesc şi, prin urmare, ar trebui să fie mai agresiv pentru a echilibra lucrurile.
Dacă este adevărată, această idee ar putea explica o mulţime de boli provocate de sisteme imunitare mult prea agresive la oamenii lipsiţi de viermi, fiind vorba în special de alergii şi de boli inflamatorii. Şi nu e doar atât – lipsa viermilor lasă o mulţime de celule fără inamicul pentru care au fost concepute şi cu care ar fi trebuit să lupte în mod regulat. Are deci sens ideea că, în absenţa stimulării de către viermi, toate aceste arme şi-au găsit noi ţinte.
Dar dacă viermii paraziţi reprezintă o piesă a puzzle-ului, doar aceştia nu sunt nici pe departe suficienţi pentru a explica creşterea incidenţei alergiilor, dar şi a unui grup de boli mult mai serioase, care afectează milioane de oameni: bolile autoimune. Ele se instalează atunci când sistemul tău imunitar crede că trupul tău este de fapt străinul – şi că trebuie să fie distrus.
69. Din nefericire, deoarece infecţiile cu viermi paraziţi se corelează cu sărăcia şi cu dezvoltarea precară a infrastructurii, la toate acestea se mai adaugă o problemă. Dacă suferi de malnutriţie, un vierme parazit reprezintă o problemă mult mai serioasă pentru tine decât dacă eşti bine hrănit. Ceea ce are sens pentru că, la nivel fundamental, viermele se află în interiorul tău pentru că vrea să-ţi fure nutrienţii. Dacă nu prea te descurci să-ţi procuri destule calorii, existenţa în corpul tău a unor musafiri care nu plătesc chirie îţi poate slăbi considerabil tot sistemul. Prin urmare, oamenii care sunt cel mai puţin norocoşi suferă cel mai mult din cauza acestor paraziţi.
70. De fapt, ele încă sunt răspândite. Dar nu în ţările dezvoltate.