În ultimii ani, s-a constatat şi existenţa unei corelaţii între debutul bolilor autoimune şi stres. Iar stresul pare să fie unul dintre numeroşii factori de risc pentru progresia tumorilor.
Prin urmare e clar că avem de-a face cu un spectru larg de boli – se pare că stresul cronic afectează în mod negativ toate domeniile în care sistemul imunitar ar trebui să te protejeze.
Aşadar, dacă eşti încă în căutarea unor mijloace de a-ţi stimula sistemul imunitar, un lucru care îţi este la îndemână şi pe care îl poţi face chiar începând de azi este să încerci să elimini factorii de stres din viaţa ta şi să ai grijă de sănătatea ta mintală. E posibil să ţi se pară un sfat destul de stupid, tocmai pentru că este atât de evident, dar corelaţia dintre starea ta de spirit şi cea de sănătate este cât se poate de reală. Prin urmare, a-i ajuta pe oameni să trăiască vieţi fericite şi lipsite de stres şi de depresie ar putea aduce beneficii considerabile pentru sănătatea societăţii noastre.
73. Asta reprezintă o problemă în meserii care sunt extrem de solicitante pentru corp, cum ar fi să faci parte din Trupele Speciale ale armatei, sau să fii atlet profesionist. Un dezavantaj al acestui tip de meserii este nivelul crescut de cortizol şi nivelul scăzut al unor anticorpi şi al unor citokine importante.
44. Cancerul şi sistemul imunitar
Pentru mulţi oameni, cancerul reprezintă cea mai înspăimântătoare boală care există. Chiar şi simpla pronunţare a acestui cuvânt declanşează o senzaţie de frică în unii dintre noi. Este cea mai mare trădare de care poţi avea parte: propriile tale celule decid că nu vor să mai facă parte din tine.
În esenţă, cancerul se produce atunci când celulele dintr-o parte a corpului tău încep să se multiplice într-un mod necontrolat. Există în linii mari două categorii: când celulele canceroase sunt generate în ţesuturi solide, cum ar fi plămânii, muşchii, creierul, oasele sau organele sexuale, ele formează tumori. Îţi poţi imagina tumorile ca pe nişte celule care înfiinţează un sătuc nou, care creşte treptat, formând o adevărată arie metropolitană pe continentul care este corpul tău.
Cuvântul tumoare însemna iniţial doar „umflătură“ şi, asemenea unei umflături a unei părţi a corpului, tumoarea nu înseamnă neapărat o boală letală. Există aşa-numitele „tumori benigne“, care sunt un fel de veri zăpăciţi ai cancerului. Principala diferenţă este aceea că nu invadează alte sisteme de organe, aşa cum o fac celulele canceroase. Ele doar stau la un loc cu prietenele lor şi cresc sub forma unei mase fizice în interiorul corpului tău. Prin urmare, prognosticul acestor tumori este foarte bun – adesea ele nu trebuie nici măcar distruse sau tratate, ci doar monitorizate. Dar chiar şi tumorile benigne pot deveni periculoase atunci când cresc prea mari şi încep să exercite presiune asupra unor organe cum ar fi creierul, sau să afecteze sisteme vitale ale corpului, cum ar fi vasele de sânge sau nervii. În astfel de cazuri, tumorile sunt de regulă îndepărtate cu cât mai puţine daune provocate ţesuturilor înconjurătoare. Aşa că, da, tumorile sunt nasoale în orice situaţie, dar dacă ar fi să poţi alege, atunci tumorile benigne ar fi opţiunea corectă.
În contrast cu tipurile de cancer care formează tumori solide, cancerele „lichide“ îţi afectează sângele, măduva osoasă, limfa şi sistemul limfatic şi adesea încep în măduva ta osoasă; ceea ce se întâmplă aici este că superautostrăzile sistemelor tale sangvine şi limfatice încep să fie copleşite şi aglomerate de celule canceroase inutile. Cancerele lichide sunt şi ele de fapt alcătuite din celule, nu sunt în realitate lichide. Cuvântul leucemie, sau cancer al sângelui, este adesea folosit ca nume generic pentru aceste tipuri de cancer.
Cancerul poate să apară pornind de la orice tip de celulă sau ţesut din corpul tău. Şi cum eşti alcătuit din multe tipuri de celule, nu avem de-a face cu un singur tip de cancer ci cu sute de cancere diferite. Fiecare dintre acestea este special în felul lui şi prezintă provocări specifice. Unele sunt foarte lente şi pot fi tratate eficient, în timp ce altele sunt foarte agresive şi extrem de letale. Aproape un sfert din persoanele aflate acum în viaţă se vor îmbolnăvi de cancer. Iar o persoană din şase va fi ucisă de cancer. Prin urmare, fiecare dintre noi va cunoaşte pe cineva care se va confrunta cu această boală într-un moment sau altul al vieţii.
În pofida răului oribil pe care îl provoacă, celulele canceroase nu sunt diabolice. Ele nu vor să te rănească. Ele nu vor de fapt nimic. Aşa cum am stabilit deja, celulele sunt roboţi proteici care îşi respectă programul biologic şi care, din păcate, pot fi stricaţi sau corupţi.
Sau nu ei, ci programul lor. Pentru a scurta povestea, ADN-ul tău conţine codul vieţii, instrucţiunile de fabricaţie pentru toate proteinele şi părţile care îţi alcătuiesc celulele. Aceste instrucţiuni de fabricaţie sunt copiate şi transferate de la ADN la maşinăriile de produs proteine, ribozomii, unde sunt transformate în proteine. Iar numărul şi ciclurile de producţie ale diferitelor proteine permit celulelor tale să facă diferite lucruri, cum ar fi să-şi menţină structura, să reacţioneze la stimuli sau să se comporte în anumite feluri.
Deoarece acest proces este atât de important pentru viaţă, dacă codul tău genetic este alterat, acest lucru va avea consecinţe în tot acest lanţ de evenimente. Poate că anumite proteine nu vor fi fabricate în mod corect, sau vor fi fabricate prea multe sau prea puţine, iar toate aceste lucruri vor afecta modul în care funcţionează celulele tale. Aceste modificări ale ADN-ului se numesc mutaţii – şi cu toate că acest cuvânt este destul de încărcat de semnificaţii, el înseamnă doar că s-a produs o mică schimbare în codul tău genetic. De fapt, ADN-ul tău este lezat şi modificat tot timpul, în fiecare secundă a vieţii tale. Într-o celulă obişnuită, codul genetic este deteriorat de zeci de mii de ori pe zi, ceea ce înseamnă că în total vei suferi de mii de miliarde de mutaţii minuscule în fiecare zi. Sună mai rău decât este în realitate, deoarece aproape toate aceste mutaţii fie sunt reparate imediat, fie nu prezintă vreo problemă. Aşadar, majoritatea mutaţiilor care se acumulează nu vor avea prea mult efect asupra ta.
Şi totuşi, în timp, asta înseamnă că leziunile ADN-ului se vor acumula prin simplul fapt că trăieşti şi că celulele tale se multiplică. Îţi aminteşti când la şcoală unii profesori îţi dădeau teme fotocopiate de o calitate teribilă şi care erau deja destul de neclare pe la margini? Imaginează-ţi ce înseamnă să faci copii după copii după copii. Din nou şi din nou, timp de ani de zile şi chiar decenii. Poate că într-o zi un fir de păr s-a aşezat pe copiator, sau poate că un colţ al hârtiei s-a zdrenţuit. Aceste erori au fost încorporate în noile copii şi, în consecinţă, în toate copiile făcute începând din acel moment.
În celulele tale, majoritatea acestor defecte s-au produs datorită proceselor fundamentale ale vieţii, diviziunea celulară şi menţinerea funcţionalităţii corpului, fără vreo altă cauză sau alt motiv. Doar statistică şi ghinion. Poţi face însă multe pentru a-ţi creşte probabilitatea de a face cancer prin lucruri care îţi deteriorează codul genetic, cum ar fi să fumezi, să bei alcool, să fii obez, sau prin contact cu substanţe carcinogene precum azbestul, sau pur şi simplu să te bucuri de zilele senine de vară fără să-ţi dai cu cremă de protecţie solară.74
Una peste alta, cel mai uşor mod de a te îmbolnăvi de cancer este să trăieşti suficient de mult. Este statistic imposibil să nu dezvolţi vreun tip de cancer la un moment sau altul al vieţii, chiar dacă nu e vorba de ceva ce-ţi va provoca decesul.
Pentru a deveni canceroasă, o celulă trebuie să sufere anumite mutaţii, în aşa fel încât să se producă deteriorări specifice în trei sisteme importante care colaborează pentru a preveni apariţia cancerului.
Prima mutaţie crucială trebuie să apară în aşa-numitele oncogene, gene care monitorizează creşterea şi proliferarea celulei. Unele dintre aceste gene au fost foarte active atunci când erai doar un embrion, un mic ghem de celule. Pentru a transforma o singură celulă iniţială într-un corpuşor cu mii de miliarde de celule în doar câteva luni, trebuie să aibă loc o creştere rapidă şi un număr uriaş de diviziuni. Genele care stimulează această creştere rapidă sunt apoi inactivate, când s-au format destule celule încât să poată alcătui o fiinţă umană cât de cât completă. Ani sau decenii mai târziu, când o mutaţie activează din nou aceste oncogene, celula astfel coruptă poate începe din nou să se dividă şi să prolifereze rapid, la fel ca atunci când încerca să creeze o nouă fiinţă umană în interiorul uterului. Deci prima mutaţie: creştere rapidă.
A doua mutaţie crucială trebuie să se producă în genele care sunt responsabile de repararea codului tău genetic stricat, şi care poartă numele potrivit de gene supresoare tumorale. Aceste gene produc mecanisme de protecţie şi control care-ţi monitorizează permanent ADN-ul pentru a identifica defecte şi erori de copiere, pe care apoi le repară imediat. Prin urmare, dacă aceste gene sunt corupte sau defecte, celulele tale îşi pierd practic capacitatea de a se autorepara.
Dar nici aceste două mutaţii specifice nu sunt suficiente.
De regulă, celulele îşi dau seama când codul lor genetic a acumulat defecte periculoase şi apare riscul de a deveni rebele. Dacă realizează la timp acest lucru, ele declanşează un program de autodistrugere şi se sinucid. Aşadar, ultimul grup de gene care trebuie să se defecteze este cel al genelor care declanşează sinuciderea controlată a celulei prin apoptoză. Am vorbit deja de câteva ori despre apoptoză: este modalitatea prin care majoritatea celulelor tale îşi încheie viaţa – un proces constant de autoreciclare, care îţi împiedică celulele să acumuleze în timp prea multe erori.
Dacă celulele îşi pierd abilitatea de a se sinucide la timpul potrivit, adică atunci când devin incapabile să mai repare erorile care se acumulează în mod natural în codul lor genetic şi când încep să crească necontrolat, atunci ele devin canceroase şi periculoase. Desigur, am simplificat puţin lucrurile. Câte o singură mutaţie în aceste trei sisteme nu este, de regulă, suficientă. În fiecare dintre ele, mai multe gene trebuie să sufere mutaţii multiple care să producă defecte serioase. Dar cam acesta este mecanismul fundamental aflat la baza cancerului.
Într-un anumit sens, odată ce se acumulează defectele şi una dintre celulele tale se transformă în celulă canceroasă, ea devine cu totul altceva. Ceva antic, dar şi ceva nou. De-a lungul miliardelor de ani, evoluţia a făcut în aşa fel încât celulele să se optimizeze pentru a supravieţui şi a prospera într-un mediu ostil. Să se lupte una cu alta pentru resurse şi spaţiu. Până când a apărut un nou şi remarcabil mod de viaţă: cooperarea. O formă de cooperare care a permis diviziunea muncii şi a încurajat celulele să se specializeze şi să devină mai performante ca grup. Dar cooperarea presupune sacrificii. Pentru ca un organism multicelular să rămână în viaţă, coeziunea şi bunăstarea colectivului trebuie să primeze în faţa supravieţuirii celulelor individuale.
Celulele canceroase întorc din drum acest proces, refuză să mai facă parte din colectiv şi, într-un fel, devin din nou celule individuale. Iar asta, în principiu, ar putea fi în regulă. Corpul tău ar putea face faţă unor celule care doresc să-şi vadă de treaba lor, şi chiar să trăiască în armonie cu acestea. Dar, din nefericire, celulele canceroase nu se mulţumesc să-şi vadă de treaba lor, ci se divid şi se tot divid, iar şi iar. Din celule individuale, ele devin din nou un colectiv. Ca un nou organism care creşte în interiorul tău. Încă parte din tine, dar totuşi ceva care nu eşti tu. Ele confiscă resursele de care ai nevoie pentru a supravieţui, distrugând sistemele de organe din care au făcut parte şi încep să concureze pentru spaţiul pe care îl locuieşti.
Am putea crede că evoluţia ar fi trebuit să elimine acest tip de corupţie, dar din moment ce de regulă cancerul apare după ce ai trecut de vârsta reproducerii, n-a prea existat motivaţie pentru a optimiza protecţia împotriva cancerului. În 2017, doar 12% din toate decesele de cancer au fost ale unor oameni mai tineri de 50 de ani. Prin urmare, dacă eşti suficient de norocos încât să îmbătrâneşti, este aproape sigur că vei avea un fel sau altul de cancer în interiorul tău, dar e posibil ca alte lucruri să te omoare mai întâi.
Deoarece cancerul este un pericol constant şi o ameninţare existenţială, de regulă corpul uman îi face faţă destul de bine. Sau, mai precis, sistemul imunitar îi face faţă. Este aproape sigur că, în timpul în care ai citit ultimele câteva capitole, celulele tale imune au ucis câteva celule canceroase undeva în interiorul corpului tău.
De-a lungul vieţii tale, e posibil ca unele dintre celulele tale canceroase să fi dat naştere unor mici tumori care însă au fost ulterior eliminate de sistemul tău defensiv. E posibil să se fi întâmplat chiar azi, iar tu să n-ai habar de acest lucru. Şi, cu toate că asta e grozav, nu ne pasă de cele 99,99% din cazuri în care totul a decurs cum trebuie, ci de acea singură dată în care sistemul imunitar a fost depăşit, şi o celulă devenită recent canceroasă s-a transformat într-o tumoare adevărată, care poate pune viaţă în pericol.
Prin urmare, hai să discutăm puţin despre imunoeditare, despre schimbul de replici şi lupta dintre sistemul tău imunitar şi celulele canceroase. În linii mari, lucrurile se petrec în felul următor.
1. Faza de eliminare
Felicitări, ai o celulă canceroasă. Este incapabilă să-şi mai monitorizeze şi să-şi repare codul genetic, nu se mai poate sinucide, şi-a pierdut controlul şi începe să se multiplice rapid. Şi începe să sufere de din ce în ce mai multe mutaţii, cu fiecare generaţie. Nu e grozav, dar nici teribil.
De-a lungul câtorva săptămâni, celula se tot clonează în mod necontrolat, generând mai întâi mii, apoi zeci de mii de copii ale sale într-un mic petec de cancer. Această creştere rapidă are nevoie de mulţi nutrienţi şi de multe resurse. Prin urmare, mica tumoare începe să fure nutrienţii corpului tău, ordonând creşterea de noi vase de sânge special pentru a se hrăni. Celulele canceroase produc daune prin acest comportament egoist. În vecinătatea lor, celulele sănătoase ale corpului încep să flămânzească şi să moară.
Dar, aşa cum am învăţat mai devreme, moartea nenaturală a celulelor civile atrage atenţia, producând inflamaţie şi alertează în cel mai înalt grad sistemul imunitar.
Să încercăm să vizualizăm ce se întâmplă aici: imaginează-ţi că un grup de oameni din Brooklyn decid că nu mai fac parte din oraşul New York şi alcătuiesc o nouă aşezare numită Oraşul Tumorii (subtil, nu-i aşa?), care se întâmplă să ocupe acelaşi spaţiu.
Noul consiliu municipal al Oraşului Tumorii este ambiţios şi vrea să creeze un nou centru uimitor al localităţii, astfel încât comandă tone de materiale de construcţie cum ar fi bare de oţel, ciment, plăci de beton şi ghips şi începe să construiască noi blocuri de locuit, magazine alimentare şi fabrici chiar în mijlocul cartierului cunoscut până atunci drept Brooklyn. Desigur, nici una dintre clădiri şi structuri nu este construită conform specificaţiilor – toate sunt greşit planificate, fragile şi constituie un pericol, având muchii ascuţite şi înclinându-se alarmant. Şi mai arată şi destul de urât. În plus, toate acestea nu au nici o logică, blocurile sunt construite în mijlocul străzii, deasupra locurilor de joacă şi pe infrastructura deja existentă. Pentru a conecta toate aceste construcţii noi, vechiul cartier este demolat sau se construieşte deasupra lui pentru a face loc unor noi autostrăzi care să deturneze traficul şi să aducă turiştii din New York în Oraşul Tumorii. Mulţi dintre foştii rezidenţi ai Brooklynului sunt prinşi ca în capcană în mijlocul acestor construcţii. Câteva bunicuţe sunt complet înconjurate de ziduri, nu mai au acces la produse alimentare şi încep să sufere de foame.
Lucrurile continuă în acest fel până când, într-o zi, alertat de plângerile cu privire la mirosul bunicuţelor moarte, inspectorii de urbanistică din New York şi poliţia îşi fac apariţia, căutându-i pe cei care se ocupă de construcţii.
Dacă ne întoarcem acum la corpul tău, atrase de agitaţia produsă de cancerul care creşte necontrolat, primele celule imune se îndreaptă către tumoare şi o invadează: macrofagele şi ucigaşele naturale vor să vadă ce se întâmplă. Un semn distinctiv al celulelor canceroase este acela că „nu se simt bine“. De pildă, nu au vitrine de etalare, sau prezintă o mulţime de molecule de stres pe suprafaţa membranelor, astfel încât celulele ucigaşe naturale trec la treabă şi încep să ucidă celule canceroase şi să elibereze citokine care produc inflamaţie, în timp ce macrofagele curăţă cadavrele rămase în urmă.
Primind semnale de la celulele ucigaşe naturale, celulele dendritice realizează că ceva nu e în regulă şi se activează în faţă pericolului, trecând în modul de alertă. Ele culeg probe din celulele canceroase moarte şi încep să activeze celule T ajutătoare şi ucigaşe în ganglionii limfatici. Te-ai putea întreba cum poate avea sistemul imunitar adaptativ arme împotriva celulelor canceroase, din moment ce ele sunt parte a corpului.
Aşa cum am spus la începutul capitolului, celulele canceroase sunt întotdeauna caracterizate de o mulţime de alterări genetice, care dau naştere unor proteine corupte. Unele dintre celulele tale imune adaptative posedă receptori capabili să se conecteze la aceste proteine. În orice caz, la momentul la care sosesc celulele tale imune adaptative, tumoarea numără deja sute de mii de celule, dar acest lucru urmează să se schimbe. Celulele T încep să blocheze creşterea de noi vase de sânge, ceea ce înfometează de-a dreptul multe dintre celulele canceroase şi devine din ce în ce mai greu pentru tumoare să continue să crească. Imaginează-ţi că inspectorii primăriei încep să instaleze blocaje pe străzile Oraşului Tumorii şi opresc astfel transferul de turişti şi de resurse către noul oraş ilegal.
Celulele T ucigaşe monitorizează vitrinele de etalare ale celulelor tumorale, depistează proteine malformate care n-ar trebui să se afle acolo şi ordonă celulelor să se sinucidă. Celulele ucigaşe naturale ucid celulele canceroase care şi-au ascuns vitrinele de etalare ale moleculelor MHC. Lipsită de posibilitatea de a se ascunde şi de a obţine nutrienţi proaspeţi din sânge, tumoarea se prăbuşeşte. Are loc un masacru şi sute de mii de celule canceroase sunt distruse. Carcasele lor sunt îndepărtate şi consumate de către macrofage. Imaginează-ţi corpul tău distrugând tumoarea, aşa cum ar demola oraşul New York construcţiile ilegale. Şi totuşi… ceva n-a mers conform planului.
2. Echilibru