Dar stai puţin. Dacă stimularea sistemului imunitar este atât de incredibil de complicată şi de periculoasă, de ce este internetul plin de produse care promit să facă acest lucru?
De la infuzia cu cafea, pudra de proteine şi rădăcinile mistice dezgropate din jungla amazoniană, la pilulele cu vitamine, e plin peste tot de lucruri pe care le poţi cumpăra pentru a-ţi „stimula“ sistemul imunitar.
În realitate, nimeni nu are idee care este numărul de celule necesar, de câte tipuri ar trebui să fie acestea şi de ce nivel de activitate celulară este nevoie pentru ca sistemul tău imunitar să funcţioneze optim. Oricine îţi va spune că ştie probabil încearcă să-ţi vândă ceva.
Cel puţin pentru moment, nu există metode demonstrate ştiinţific de a-ţi stimula în mod direct sistemul imunitar cu ajutorul vreunui produs uşor de procurat. Şi chiar dacă ar exista, ar fi foarte periculos să le utilizezi fără supraveghere medicală.
Cel mai important lucru pe care trebuie să-l faci pentru a avea un sistem imunitar sănătos este să urmezi o dietă care să-ţi furnizeze toate vitaminele şi nutrienţii de care corpul tău are nevoie. Motivul este pur şi simplu acela că sistemul tău imunitar produce permanent miliarde de noi celule. Iar toate aceste celule nou-născute au nevoie de resurse pentru a funcţiona cum trebuie. Malnutriţia este puternic asociată cu un sistem imunitar slăbit. Dacă suferi de foame, eşti mai susceptibil la infecţii şi boli, deoarece corpul tău are de luat nişte decizii dure, iar sistemul imunitar va suferi.
Dar dacă urmezi cât de cât o dietă echilibrată, cu ceva fructe şi legume, vei obţine toţi micro- şi macronutrienţii de care are nevoie sistemul tău imunitar pentru a funcţiona aşa cum trebuie. Este interesant faptul că există malnutriţie de micronutrienţi la oamenii în vârstă, chiar şi în ţările dezvoltate. Asta înseamnă că ei au o deficienţă de nutrienţi esenţiali şi vitamine, de regulă deoarece nu mănâncă suficient sau diversitatea dietei lor este prea redusă. Aşadar să mănânci doar pizza nu e deloc sănătos, dar asta ar trebui să-ţi fie deja clar. După toate probabilităţile, dacă mănânci cât de cât bine, sistemul tău imunitar va funcţiona aşa cum trebuie.
Pe lângă o dietă corectă, efectele pozitive ale exerciţiului fizic regulat, fie şi moderat, sunt cunoscute de mult timp. Corpul tău este făcut pentru mişcare, aşa că dacă îl mişti măcar puţin vei menţine o mulţime de sisteme, şi îndeosebi sistemul tău cardiovascular, în stare bună de sănătate. Exerciţiul fizic îţi stimulează sistemul imunitar în mod direct, pentru că promovează o bună circulaţie a fluidelor prin tot corpul tău. În esenţă, doar mişcând, întinzând şi comprimându-ţi diferitele părţi ale corpului, fluidele acestuia vor curge mai bine şi mai liber decât dacă stai pe canapea toată ziua. Iar o bună circulaţie ajută sistemul imunitar, deoarece permite celulelor şi proteinelor tale imune să se deplaseze mai eficient şi mai liber, iar asta le ajută să-şi facă treaba mai bine.
Deci cam astea sunt lucrurile pe care le poţi face.
Unii oameni chiar au carenţe şi beneficiază de pe urma unor suplimente, dar acesta nu este un diagnostic pe care să ţi-l poţi pune singur. Realitatea amară este că oamenii sunt foarte diferiţi, iar motivele pentru care anumite modificări de dietă sau stil de viaţă pot avea asupra ta un efect pozitiv sau negativ sunt mult prea complexe pentru a fi rezumate într-o carte de popularizare despre sistemul imunitar.
Dacă simţi că-ţi lipseşte o vitamină, un micronutrient sau altceva, atunci ar trebui să stai de vorbă cu un medic în viaţa reală.
Acest tip de afirmaţie acoperitoare îi va lăsa pe mulţi nesatisfăcuţi. Cum e posibil ca oamenii să poată păşi pe Lună, să construiască acceleratoare de particule şi să inventeze 980 de Pokémoni diferiţi şi totuşi să nu fie în stare să-şi îmbunătăţească sistemul imunitar?
Ei bine, ar trebui să priveşti lucrurile în felul următor: dacă posezi o maşină veche şi ruginită, cu care ai mers pe teren accidentat timp de decenii, cu o axă ruptă, anvelope dezumflate şi un far spart, crezi că ai putea s-o repari punându-i ceva benzină specială în rezervor şi aplicându-i un strat de vopsea proaspăt? Daunele pe care i le-ai provocat maşinii tratând-o rău nu pot fi reparate recurgând la magie. Dacă vrei ca automobilul tău să meargă mai bine şi să reziste mai mult, atunci ai grijă de el. Aşa cum probabil ai ghicit deja, exact la fel trebuie să procedezi şi în cazul corpului tău.
Dacă vrei să-ţi „stimulezi“ sistemul imunitar şi să-l menţii sănătos, începe prin a avea mai multă grijă de tine, ducând un stil de viaţă sănătos, şi atunci complexa orchestră a sistemului tău imunitar, cu milioanele sale de componente diferite, va funcţiona aşa cum trebuie pentru mult timp. Din nefericire, nu pentru totdeauna, nici maşinile şi nici oamenii nu sunt concepuţi pentru asta. Dar va funcţiona totuşi o perioadă îndelungată şi corespunzător. Cam atât are ştiinţa de spus în această privinţă, cel puţin în momentul de faţă.
Discuţia despre stimularea sistemului imunitar şi despre afirmaţiile neştiinţifice făcute de mulţi dintre cei care lucrează în industria de miliarde de dolari a suplimentelor alimentare ar putea fi amuzantă, în condiţiile în care cel mai rău lucru care li se întâmplă majorităţii oamenilor este că-şi irosesc banii pe produse care nu au nici un efect. Din nefericire însă, există milioane de persoane care suferă de boli reale şi severe care nu sunt deloc amuzante, cum ar fi cancerul sau afecţiunile autoimune.
Iar aceşti oameni, care adesea sunt disperaţi să-şi amelioreze simptomele, sau pur şi simplu luptă pentru supravieţuire, sunt cei care pot deveni victimele promisiunilor deşarte ale industriei suplimentelor. Mai rău, unii dintre ai ar putea merge atât de departe încât să neglijeze tratamentul medical, ca o consecinţă a acestor minciuni bazate pe lăcomie sau a apelării nechibzuite la terapii naturiste. Astfel de idei false despre sănătate şi despre stimularea sistemului imunitar nu pot fi perpetuate decât prin lipsa noastră colectivă de înţelegere a mecanismelor sistemului imunitar şi a naturii acestuia.
Chiar şi experţii trebuie să fie foarte precauţi dacă doresc să încerce să-şi stimuleze sistemul imunitar, iar acesta ar fi un bun moment de povestit un caz în care lucrurile au luat o întorsătură extrem de nefastă.
Pe măsură ce cunoştinţele despre mecanismele sistemului nostru imunitar au început să crească masiv în ultimele câteva decenii, cercetătorii au încercat să identifice noi metode de a lupta cu bolile care ne hăituiesc. Dacă am fi în stare să manipulăm complexul nostru sistem de apărare, beneficiile ar putea fi enorme. Dar, aşa cum am spus, manipularea sistemului imunitar este foarte periculoasă. El se află permanent într-un echilibru fin între a fi prea aspru şi prea moale, iar încercările de a interfera pot să aibă consecinţe teribile.
Un exemplu infam are de-a face cu testarea clinică a unui medicament, TGN1412, care a luat o întorsătură atât de oribilă încât a ajuns să fie cunoscută dincolo de graniţele imunologiei, ajungând să fie subiect de articol de ziar. Testul dorea să monitorizeze efectele adverse produse de un medicament care ar fi trebuit să stimuleze celulele T la pacienţii cu cancer şi să le prelungească viaţa.
Medicamentul era un anticorp artificial, capabil să se conecteze cu receptorul CD28 de pe suprafaţa celulelor T şi să-l stimuleze – l-am întâlnit deja pe CD28, fără însă a-l numi, era implicat într-unul dintre semnalele de care aveau nevoie celulele T pentru a se activa. Am descris stimularea acestui receptor ca pe un sărut tandru pe care celula dendritică trebuie să-l dea celulei T pentru a o activa.
Prin urmare, ideea aflată la baza medicamentului TGN1412 este destul de simplă: să dăm celulelor T un „sărut“ artificial pentru a le stimula să devină mai eficiente şi mai uşor de activat la pacienţii cu cancer. În esenţă, ideea consta în a „stimula“ sistemul imunitar pentru ca el să devină mai formidabil în lupta împotriva acestei boli grave, care pune viaţa în pericol. Şi, ei bine, da, chiar c-a fost stimulat.
Din motive de siguranţă, doza de TGN1412 administrată a fost de 500 de ori mai scăzută decât cea care provocase vreun efect advers la macaci (e vorba despre o specie de maimuţe simpatice, dacă eşti curios), şi prin urmare cercetătorii responsabili de testul clinic nu se aşteptau să apară reacţii la voluntarii umani.
Şi totuşi, la doar câteva minute de la administrarea TGN1412 unor bărbaţi tineri şi sănătoşi, lucrurile au luat-o razna. Se pare că macacii, modelul animal pe care s-a testat medicamentul, au mult mai puţini receptori CD28 pe suprafaţa celulelor T decât oamenii şi prin urmare au reacţionat mai slab la medicament decât se aşteptau cercetătorii, producând o falsă senzaţie de siguranţă. În plus, dintr-un motiv necunoscut, medicamentul a fost administrat voluntarilor umani de zece ori mai rapid decât se procedase în cazul modelului animal.72
În doar câteva minute, voluntarii au dezvoltat un sindrom extrem de puternic de eliberare de citokine, ceea ce înseamnă practic o furtună de citokine violentă. În întregul lor corp, miliarde de celule imune care în mod normal ar avea nevoie de o procedură meticuloasă de activare controlată de sistemele de protecţie pe care le-am discutat mai devreme, s-au trezit dintr-o dată. Practic, toate celulele T din corpurile voluntarilor au fost excesiv stimulate şi au declanşat un atac violent de citokine activatoare şi inflamatorii. Acest val uriaş de citokine a activat şi mai multe celule imune, care la rândul lor au eliberat şi mai multe citokine, provocând şi mai multă inflamaţie. O reacţie în lanţ oribilă, accelerată şi autoîntreţinută.
Sistemul imunitar al voluntarilor fusese declanşat şi nimeni nu era pregătit pentru consecinţe. Într-o reacţie rapidă, violentă şi sistemică, fluidul ieşit din vasele de sânge s-a acumulat rapid în toate ţesuturile lor, făcându-i să se umfle şi să se zvârcolească din cauza durerilor insuportabile. A urmat o insuficienţă multiplă de organe, iar voluntarii au putut fi ţinuţi în viaţă doar conectaţi la aparate şi prin administrarea de medicamente care au suprimat sistemul imunitar. Unul dintre voluntarii cei mai afectaţi a suferit simultan de insuficienţă cardiacă, hepatică şi renală şi avea să-şi piardă multe degete de la picioare şi câteva de la mâini. Din fericire, toţi cei şase voluntari au supravieţuit acelei zile oribile şi după câteva săptămâni de terapie intensivă au putut părăsi spitalul.
Faptul că testul TGN1412 a eşuat în cel mai cumplit mod cu putinţă a generat unde de şoc în toată comunitatea cercetătorilor biomedicali. Multe dintre instrucţiunile aflate la baza testelor clinice pe subiecţi umani au fost modificate în urma acestei întâmplări.
Deci care ar fi morala acestei poveşti de groază? Cu siguranţă nu aceea că medicamentele care întăresc sistemul imunitar sunt în general o idee proastă, dar păţania ne demonstrează totuşi complexitatea lor şi pericolele cu care sunt asociate. Dacă ne uităm puţin la anvergura sistemului imunitar, la detaliile şi interacţiunile incredibil de complexe ale acestuia, ne va deveni clară amplitudinea provocării de a-l manipula. Să nu ne înşelăm singuri; am discutat despre o mulţime de lucruri în această carte, dar chiar şi aşa a trebuit să simplific masiv totul. Din punctul de vedere al adevăraţilor cercetători care lucrează în tranşeele imunologiei, abia dacă am atins suprafaţa lucrurilor.
Gândeşte-te la sistemul imunitar ca la o maşină uriaşă şi incredibil de complicată, cu mii de manete şi sute de cadrane. Cu milioane de mecanisme, şuruburi, roţi şi lumini intermitente care interacţionează continuu în interior. Indiferent de care manetă vei trage, nu poţi să ştii ce interacţiuni vei provoca mai departe.
Bine. Aşadar stimularea şi întărirea sistemului imunitar sunt complicate chiar şi pentru experţi şi aproape imposibile (şi imprudente) pentru oamenii obişnuiţi, în afara măsurilor pe care aceştia din urmă le pot lua pentru a avea un stil de viaţă sănătos. Dar există totuşi un lucru major pe care îl poţi face, măcar pentru a preveni daunele. Se pare că mulţi oameni îşi suprimă de fapt sistemul imunitar, fără să-şi dea seama de asta.
72. Trebuie menţionat un lucru în această carte şi am putea s-o facem foarte bine aici. Fii reticent la titlurile din presă legate de sănătate, care menţionează modele animale. Da, este extrem de important ca medicamentele să fie testate pe animale, dar n-ar trebui să ne surprindă că animalele sunt diferite de oameni. Da, am creat şoareci cu un sistem imunitar care îl imită îndeaproape pe cel uman, da, avem maimuţe, cum sunt macacii, care trăiesc pe o ramură a arborelui evoluţiei nu foarte îndepărtată de a noastră, dar tot e vorba despre organisme complet diferite. Există tot felul de medicamente care vindecă şoarecii, sau le prelungesc viaţa, sau mai ştiu eu ce, dar care n-au niciun efect asupra oamenilor. Sau mai rău, care sunt periculoase sau chiar letale pentru noi. Din nou, nu vreau să spun că aceste experimente nu sunt esenţiale. S-au obţinut cunoştinţe incredibil de importante prin folosirea modelelor animale. Dar când vine vorba despre medicamente sau terapii, lucrurile pot fi cu totul diferite când acestea sunt testate pe oameni. Aşadar, dacă auzi o ştire despre vreun medicament miraculos, verifică mai întâi dacă tot acest entuziasm este bazat pe teste pe oameni sau dacă este vorba despre un stadiu mai timpuriu, cel al studiilor pe animale.
43. Stresul şi sistemul imunitar
Pentru a înţelege rolul stresului în relaţia cu sistemul imunitar, ar trebui să ne întoarcem cu milioane de ani în urmă, la o perioadă mai simplă dar mult mai crudă a istoriei noastre evolutive. Pentru a putea supravieţui, strămoşii tăi au fost nevoiţi să se confrunte cu presiunile evolutive la care i-a supus mediul în care trăiau. În sălbăticie, stresul este de regulă asociat cu pericolul existenţial, de pildă cu un rival care îţi încalcă teritoriul sau cu un prădător care vrea să te transforme în următoarea lui masă.
Aşadar, pentru strămoşii tăi a fost o idee bună să reacţioneze intens la un pericol perceput, deoarece dacă acţionai în mod decisiv aveai şanse mai mari de supravieţuire – iar dacă te-ai fi înşelat şi nu era nici un pericol, n-ai fi pierdut mare lucru. În schimb, dacă ai fi reacţionat lent la un potenţial pericol şi te-ai fi înşelat, având de-a face cu ceva cu adevărat letal, foarte probabil ai fi sfârşit mâncat de o chestie mai mare. În consecinţă, organismele care erau capabile să răspundă rapid la o posibilă sursă de pericol, un factor de stres, real sau nu, au avut mai mult succes în termeni de supravieţuire şi reproducere decât celelalte.
În timp, datorită acestei presiuni selective, strămoşii noştri au ajuns să fie extrem de sensibili în ceea ce priveşte recunoaşterea rapidă a factorilor de stres, reacţionând la aceştia rapid şi adesea în mod automat. La mamifere, de exemplu, asta presupune glande care eliberează urgent hormoni de stres, care la rândul lor accelerează livrarea de oxigen şi glucoză către inimă şi muşchii scheletici, făcând astfel posibilă o reacţie instantă şi viguroasă în faţa unui pericol. Adaptări comportamentale, cum ar fi răspunsul de tip luptă-sau-fugă, le-au permis să economisească timp preţios şi să supravieţuiască în sălbăticie. Iar asta deoarece, dacă crezi că ai detectat un leu la periferia câmpului vizual, este o strategie mai bună de supravieţuire să o iei la fugă sau să arunci suliţa, decât să stai pe gânduri timp de un minut ca să-ţi dai seama dacă era chiar un leu sau doar un tufiş care semăna cu un leu.
În contextul acestui tip de adaptări, are sens ca şi sistemul tău imunitar să răspundă la stres. Indiferent dacă te lupţi sau fugi, probabilitatea că vei fi rănit creşte dramatic în ambele cazuri, ceea ce înseamnă că microorganismele patogene ar putea avea ocazia să te infecteze, făcând ca sistemul imunitar să devină imediat cât se poate de relevant. Prin urmare, una dintre adaptările la stres a constat în accelerarea anumitor mecanisme imune şi în încetinirea altora.
În ziua de azi ne putem considera extrem de norocoşi că am lăsat în urmă stilul de viaţă al strămoşilor noştri şi am inventat civilizaţia, mâncarea livrată la domiciliu şi locuinţele confortabile şi că am ucis toate chestiile mari care voiau să ne mănânce (din păcate, chestiile mici care vor şi ele să ne mănânce sunt ceva mai greu de gestionat). Dar chiar dacă am realizat aceste invenţii extraordinare, corpurile noastre încă n-au fost înştiinţate. Ele continuă să se poarte ca şi cum am încerca să supravieţuim în savană, sau ca şi cum ar trebui să ne confruntăm cu lei care încearcă să ne vâneze în mod regulat. Prin urmare, încearcă să păstreze cât mai multe calorii în pofida abundenţei de hrană din lumea modernă. Şi tot ele declanşează un răspuns de stres în situaţii care reclamă doar calm şi o gândire clară. Fuga nu te va ajuta să scapi de examenul de mâine. Nu te poţi lupta fizic cu clientul tău atunci când se apropie un termen (bine, teoretic poţi, dar probabil că nu îţi va fi de folos). Dar corpul nostru nu ştie aceste lucruri, iar această neînţelegere provoacă stres. Stresul psihologic are consecinţe fizice reale şi imediate pentru sistemul imunitar, iar multe dintre acestea nu sunt benefice.
Problema cu stresul este că el seamănă cu răspunsul imunitar dintr-un punct de vedere foarte important: atunci când funcţionează aşa cum ar fi trebuit, stresul reprezintă un mecanism grozav care te ajută să rezolvi o problemă imediată, după care se opreşte de la sine. Dar factorii de stres cu care ne întâlnim în lumea modernă diferă de cei alături de care am evoluat. În trecut, fie că te prindea leu sau că scăpai, în ambele cazuri stresul lua sfârşit. Rareori se întâmpla ca leul să te urmărească săptămâni sau luni de zile la rând, ca o sesiune de examene sau ca un proiect de anvergură pentru un client pretenţios. Prin urmare, un mecanism care fusese conceput pentru a susţine explozii scurte de activitate s-a transformat într-un zgomot de fond cronic.
Care este, aşadar, efectul stresului cronic asupra sistemului tău imunitar? Ei bine, aşa cum am văzut de mai multe ori, lucrurile sunt complicate. Când vorbim despre stres şi despre efectul acestuia asupra sănătăţii, deschidem subiecte cum ar fi depresia sau singurătatea, discutăm despre anumite situaţii de viaţă şi despre felul în care oamenii le fac faţă. Imediat ce este implicat comportamentul, lucrurile devin complicate şi neclare. Nu poţi să spui pur şi simplu că stresul provoacă boli autoimune, pentru că de fapt lucrurile ar putea fi şi cu siguranţă sunt mai nuanţate.
De exemplu, ştim că stresul poate fi unul dintre factorii care-i fac pe oamenii să fumeze multe ţigări. Iar fumatul este un factor de risc pentru boli autoimune, cum ar fi artrita. Prin urmare, trebuie să fim foarte clari în ceea ce priveşte cuvintele pe care le folosim în acest paragraf, deoarece există multe incertitudini! Lăsând acum în urmă acest avertisment, este clar că stresul cronic este extrem de nesănătos, fiind asociat cu tot felul de boli şi de afecţiuni.
În general, stresul cronic pare să perturbe abilitatea corpului de a opri inflamaţia şi prin urmare produce inflamaţie cronică. Aşa cum am discutat mai devreme, inflamaţia cronică a fost asociată cu un risc crescut pentru numeroase boli, de la cancer, diabet şi boli cardiace la bolile autoimune, precum şi cu o fragilitate generală şi o probabilitate mai mare de deces. Stresul cronic modifică funcţionarea celulelor T, ceea ce nu este prea grozav deoarece acestea sunt dirijori deosebit de importanţi şi influenţează un mare număr de răspunsuri imune. În aceste condiţii, celulele tale T ajutătoare ar putea lua decizii greşite, care să dezechilibreze întregul sistem imunitar.
Stresul eliberează şi hormoni cum ar fi cortizolul, care îţi opreşte şi suprimă sistemul imunitar, slăbindu-l din mai multe puncte de vedere şi făcându-l incapabil să-şi mai ducă treaba la bun sfârşit. Rănile se vindecă greu, iar infecţiilor le este mai uşor să se răspândească şi să provoace daune. Patogeni sau boli deja existente nu mai pot fi ţinute sub control în mod eficient, ceea ce poate duce, de pildă, la o reactivare a herpesului. Sau, în cazuri mai grave, la o progresie mai rapidă a HIV. Stresul cronic înseamnă o eliberare cronică de cortizol, ceea ce de regulă îţi încetineşte sistemul de apărare.73