Rareori pot interferonii să elimine o infecţie pe cont propriu, dar nici nu trebuie să facă acest lucru. Tot ce trebuie este să încetinească multiplicarea virusurilor, făcând celulele din vecinătate mult mai rezistente la infecţia virală. Iar uneori acest răspuns poate preveni răspândirea unei infecţii virale într-un mod atât de eficient încât aceasta nu poate ajunge nicăieri şi nici măcar nu vei şti că s-a întâmplat ceva.
Din păcate, în cazul infecţiei noastre din camera de recreere, cu virusul gripal de tip A, nu ne aflăm în această situaţie. Virusul gripal s-a adaptat la sistemul imunitar uman şi a sosit pregătit. Atunci când şi-a descărcat informaţia genetică pentru a prelua controlul celulei, el era deja echipat cu o mulţime de proteine virale de atac diferite. Aceste arme sunt capabile să distrugă şi să blocheze mecanismele interne de apărare ale celulelor infectate. Îţi poţi imagina aceste proteine ca fiind pumnalele soldaţilor care invadează casele – instrumente eficiente pentru a preveni strigătele (eliberarea de citokine) prin înjunghiere.
Aşadar, cu toate că virusul gripal A nu poate întotdeauna să prevină complet eliberarea de interferoni, el reuşeşte s-o întârzie şi să câştige ceva timp. Nu ţi se pare fascinant, dacă stai puţin să te gândeşti? Doi inamici cât se poate de diferiţi, virusul şi celula umană, luptându-se pentru a câştiga timp.
Virusul gripal A este foarte bun la acest tip de bătălie, astfel încât zeci de virusuri devin zeci de mii în doar câteva ore. Şi totuşi, chiar dacă are succes iniţial, tactica de a sta cât mai ascuns posibil are dezavantajul că va eşua după un timp. Virusul nu poate rămâne ascuns la nesfârşit. Cu cât va infecta mai multe celule, cu atât va spori numărul de civili care vor reuşi să activeze arma chimică, şi cu atât vor muri, în cantitate tot mai mare, celule civile, ceea ce va declanşa inflamaţia şi va activa sistemul imunitar. Cu cât plutesc mai multe particule virale în fluidul dintre celule, cu atât va creşte numărul de steguleţe roşii ridicate sistemului imunitar. Aşa că până şi cel mai viclean virus va fi detectat mai devreme sau mai târziu.
De regulă asta se va întâmpla mai devreme, deoarece arma chimică declanşează următoarea etapă în procesul de escaladare a brigăzii antivirus a sistemului tău imunitar înnăscut: celulele dendritice plasmacitoide.51
Aceste celule speciale îşi petrec viaţa plimbându-se prin sângele tău sau făcând popas în reţeaua limfatică, scanând tot timpul după semne ale virusurilor – cum ar fi interferonii de panică ai celulelor civile sau chiar particule virale care plutesc prin fluidele tale. În orice caz, dacă detectează vreun semnal al unei infecţii virale, ele se activează şi se transformă în uzine chimice care împroaşcă cu cantităţi enorme de interferoni, avertizând nu doar celulele civile să intre în modul de funcţionare antiviral (să oprească producţia de proteine etc.), ci şi sistemul imunitar să se activeze şi să se pregătească de o luptă aprigă. Îţi poţi imagina aceste celule ca pe nişte detectoare de fum călătoare. Un virus patogen, cum este virusul gripal A, ar putea fi capabil să suprime armele chimice naturale ale victimelor sale şi să rămână nedetectat de radar. Dar celulele dendritice plasmacitoide pot detecta chiar şi semne subtile ale prezenţei virusurilor şi le pot amplifica în mod considerabil prin declanşarea alarmei.
Într-adevăr, ele sunt atât de sensibile la semnele unei infecţii virale încât declanşează cascada de interferon la doar câteva ore de la infectarea primei tale celule civile. Acest lucru se întâmplă atât de rapid încât o creştere dramatică a nivelului de interferoni din sânge este de regulă primul semn al unei infecţii virale, cu mult înainte de a fi detectabil vreun simptom al virozei sau chiar virusul însuşi. În povestea noastră începută în camera de recreere, acest lucru se întâmplă la doar câteva ore de la tusea care te-a infectat. La nivelul tău uman gigantic, n-ai simţit sau gândit ceva legat de asta, şi cu atât mai puţin n-ai avut încă vreun simptom.
Deşi toate acestea sunt grozave şi atacul interferonilor începe să trezească şi restul sistemului tău imunitar, virusul gripal A continuă să se răspândească rapid în sistemul tău respirator. Sunt produse sute de mii de particule virale care lasă în urma lor mai întâi mii, apoi milioane de celule epiteliale moarte şi infectate. Din acest moment, furişarea nu mai este necesară, virusul a reuşit deja să câştige suficient timp pentru a se replica în cantităţi prodigioase. Să invocăm pentru ultima oară povestea războiului troian – forţele invadatoare încep să iasă la iveală în plină zi. Soldaţii, gărzile şi civilii se luptă în mijlocul străzii. Dar sistemul tău imunitar trebuie să facă faţă situaţiei mai bine decât locuitorii Troiei, sau, în caz contrar, virusul îţi va copleşi rapid corpul.
Între timp a început weekend-ul şi te dai jos din pat gata să joci jocuri video sau să faci alte lucruri foarte importante. Dar îţi dai repede seama că ceva nu e în regulă: te doare în gât şi îţi curge nasul, ai o uşoară migrenă şi tuşeşti. De obicei ţi se face foame imediat ce te scoli, dar azi parcă n-ai deloc chef de micul dejun.52
Ai răcit, îţi spui, cu o încredere neîntemeiată în propriul diagnostic.
„Exact când a început weekendul, viaţa e atât de nedreaptă! Nimeni n-a trecut prin ce trec eu şi nimeni nu va trece prin aşa ceva vreodată!“ îţi plângi singur de milă, aşteptând puţină empatie din partea universului, pe care însă nu o primeşti. Te aduni. Nu e decât un fleac! După câteva aspirine vei continua să te bucuri de timpul tău liber, nu te va opri un guturai banal. Ai dreptate, desigur – o răceală nu te poate opri. Doar că aceasta nu este o simplă răceală.
În timp ce te înşeli grav cu privire la ceea ce se întâmplă în corpul tău, virusul gripal A continuă să câştige rapid teren, răspândindu-se în plămâni. A devenit deja o infecţie în toată regula, una periculoasă şi care încă nu este sub control. Sistemul tău imunitar se află în plină activitate, aşa cum vei realiza în curând. Am făcut deja de câteva ori aluzie la acest lucru: în cazul unei infecţii, sistemul tău imunitar este adesea responsabil de cea mai mare parte a daunelor, iar gripa nu este o excepţie. Toate lucrurile neplăcute pe care le vei trăi sunt rezultatul încercărilor disperate de a opri invadarea brutală a plămânilor tăi.
Câmpul de luptă, care acum se întinde de la căile tale respiratorii superioare până la tractul respirator inferior, a început să se aglomereze. Macrofagele locale curăţă celulele epiteliale moarte şi înghit particulele virale plutitoare atunci când dau peste ele, iar în tot acest timp eliberează citokine pentru a chema ajutoare şi a produce şi mai multă inflamaţie.
Neutrofilele se alătură şi ele luptei, deşi prezenţa lor e cu două tăişuri (imunologii încă cercetează şi dezbat între ei dacă neutrofilele ajută cu adevărat în cazul infecţiilor virale sau dacă mai mult produc daune inutile). Neutrofilele par să nu se descurce prea bine împotriva virusurilor şi prin urmare contribuţia lor e mai mult pasivă: fiind luptătorii ţăcăniţi pe care îi cunoaştem, ele ridică nivelul inflamaţiei.
Aici se evidenţiază din nou rolul sistemului imunitar înnăscut de a furniza contextul şi de a lua decizii cu caracter global: celulele tale soldat realizează că se confruntă cu o infecţie virală şi că au nevoie de ajutor la o scară mai vastă, aşa că eliberează un nou tip de citokine: pirogenii.
Cuvântul „pirogen“ poate fi tradus ca „producător de căldură“, ceea ce este extrem de potrivit în cazul de faţă. Pe scurt, pirogenii sunt substanţe chimice care produc febră. Febra este un răspuns sistemic, la nivelul întregului corp, care generează un mediu neplăcut pentru patogeni şi care le permite celulelor tale imune să lupte mai agresiv. În plus, ea te motivează să te întinzi şi să te odihneşti, să conservi energie şi să dai corpului şi sistemului tău imunitar timpul de care au nevoie ca să te vindece sau să combată infecţia.53
Pirogenii lucrează într-un mod interesant, în sensul că îţi afectează direct creierul, căruia îi comandă să facă anumite lucruri. Ai auzit probabil de bariera hemato-encefalică, un dispozitiv ingenios care opreşte majoritatea celulelor şi substanţelor (şi patogenilor, desigur) să intre în mult prea delicatele ţesuturi ale creierului tău, apărându-l astfel de leziuni şi perturbări. Dar există regiuni ale creierului tău în care această barieră poate fi parţial penetrată de pirogeni. Dacă aceştia intră şi interacţionează cu creierul tău, vor declanşa un lanţ complex de evenimente care, în esenţă, îţi va creşte temperatura prin modificarea termostatului intern al corpului.
Există două modalităţi principale prin care creierul tău poate ridica temperatura: mai întâi el poate genera mai multă căldură producându-ţi frisoane, ceea ce practic înseamnă că muşchii tăi se contractă repede de tot, căldura fiind un produs secundar al acestor contracţii. Apoi face mai dificilă pierderea de căldură prin contracţia vaselor de sânge de la suprafaţa corpului tău, ceea ce reduce căldura care poate scăpa prin piele. Acesta este şi motivul pentru care îţi este atât de frig atunci când ai febră – pielea ta este de fapt mai rece deoarece corpul tău încearcă să încălzească interiorul şi astfel să creeze pe câmpul de luptă o temperatură neplăcută care să-i facă extrem de nefericiţi pe agenţii patogeni.
Şi totuşi, febra este pentru corpul tău o investiţie serioasă, deoarece costă multă energie să încălzeşti cu câteva grade întregul sistem, în funcţie de cât de puternică este febra declanşată. În medie, ritmul metabolic creşte cu aproximativ 10% pentru fiecare grad Celsius cu care îţi creşte temperatura, ceea ce înseamnă că trebuie să arzi mai multe calorii doar ca să rămâi în viaţă. Chiar dacă asta s-ar putea să nu-ţi sune prea rău, mai ales dacă vrei să scapi de câteva kilograme, atunci când trăieşti în sălbăticie arderea de calorii suplimentare nu este, de obicei, o idee prea grozavă, ci reprezintă o investiţie despre care speri că va da roade până la urmă. Iar cel mai adesea se pare că dă într-adevăr roade!
Majoritatea patogenilor cărora le plac oamenii operează eficient la temperatura normală a corpului nostru, iar temperatura crescută din timpul febrei le face viaţa mult mai dificilă. Imaginează-ţi doar diferenţa între a ieşi la alergat într-o dimineaţă răcoroasă de primăvară şi a face acelaşi lucru la amiază într-o vară fierbinte, într-un loc lipsit de umbră. Este mult mai epuizant să faci orice atunci când ţi-e prea cald. Prin urmare, creşterea temperaturii corpului încetineşte ritmul de reproducere al virusurilor şi bacteriilor şi le face mai vulnerabile în faţa apărării tale imune.54
Deşi nu cunoaştem încă toate mecanismele şi efectele sistemului imunitar, de regulă sistemul imunitar înnăscut şi cel adaptativ lucrează mai bine la temperaturile crescute ale febrei din mai multe motive. Neutrofilele sunt recrutate mai repede, macrofagele şi celulele dendritice devin mai bune la înghiţit inamicii, celulele ucigaşe ucid mai bine, celulele prezentatoare de antigen prezintă mai bine antigenele, celulele T navighează mai uşor prin sânge şi sistemul limfatic. La modul general, febra pare să îmbunătăţească capacitatea sistemului imunitar de a se lupta cu patogenii.
Cum anume reuşeşte creşterea temperaturii să streseze patogenii şi să îmbunătăţească abilitatea celulelor noastre de a-i combate? Ei bine, totul are de-a face cu proteinele din interiorul celulei şi cu modul în care acestea funcţionează. Simplificând puţin, lucrurile stau în felul următor: anumite reacţii chimice dintre proteine se caracterizează printr-un interval optim de temperatură, un domeniu în care acestea se produc cu eficienţă maximă. Prin creşterea temperaturii corpului în timpul febrei, patogenii sunt forţaţi să opereze în afara acestui domeniu optim. De ce nu sunt afectate şi celulele tale, ba chiar sunt ajutate de acest lucru? Aşa cum am sugerat mai devreme, celulele tale animale sunt mai mari şi mai complexe decât celulele bacteriene, de exemplu. Celulele tale posedă mecanisme mai sofisticate, cum ar fi proteinele de şoc termic, care le protejează de temperaturile ridicate. În plus, celulele tale posedă o anumită redundanţă: dacă vreunul dintre mecanismele lor interne este deteriorat, au probabil la dispoziţie mecanisme alternative care pot să preia funcţia respectivă. Acesta este şi motivul pentru care febra îţi ajută celulele imune: din moment ce pot face faţă căldurii, ele se pot folosi de efectul temperaturilor ridicate pentru a accelera anumite reacţii între proteine. În contrast cu microorganismele, celulele tale sunt suficient de complexe încât, în loc să sufere din cauza febrei, ele se folosesc de ea pentru a funcţiona mai eficient. Desigur, există o limită în ceea ce priveşte căldura pe care o putem suporta şi cât de mult timp o putem face înainte ca sistemele noastre să cedeze la rândul lor.55
Înapoi pe câmpul de luptă aflat în plină agravare, celulele dendritice înghit şi scanează fluidele şi resturile, şi astfel culeg virusuri gripale. În acest fel se vor infecta şi ele, dar sunt cu mult mai rezistente decât celulele epiteliale şi vor continua să funcţioneze, lucru care va deveni semnificativ ceva mai târziu. Rolul lor este extrem de important pentru că fără sistemul imunitar adaptativ corpul tău ar avea mari probleme în lupta cu infecţiile virale şi în special cu patogeni atât de eficienţi cum este gripa. Dar până când vor ajunge în miezul conflictului, eforturile corpului reuşesc doar să încetinească infecţia şi nu să o oprească, aşa că virusul continuă să se răspândească şi să infecteze din ce în ce mai multe celule.
O paranteză: Diferenţa dintre gripă şi răceala obişnuită
În general, gripa intră în categoria infecţiilor acute virale ale tractului respirator superior, care sunt cele mai frecvente boli cu care se confruntă omenirea. Ceea ce este iritant când discutăm despre ele nu este numai numele lor atât de uşor de utilizat, ci şi faptul că el se poate referi la o mulţime de boli, care alcătuiesc un spectru destul de larg. La un capăt al acestui spectru avem răceala obişnuită, o boală de care până şi un adult poate suferi de două până la cinci ori pe an, copiii de până la şapte ori pe an, şi care este de regulă destul de inofensivă.56
Răceala obişnuită poate fi atât de blândă încât nici măcar să n-o bagi de seamă, dar poate fi şi destul de neplăcută. Simptomele variază de la nimic la durere de cap, strănut, senzaţie de frig, durere în gât, nas înfundat, tuse şi o stare de rău generală.
În cazul gripei, febra şi celelalte simptome te izbesc de regulă cu forţa unui tren de marfă. Te simţi bine, poate puţin fără chef, când, deodată, bum, te simţi cu adevărat rău şi slăbit şi începi să arzi. Adevărata infecţie cu virusul gripal de tip A vine cu o traistă plină cu simptome nasoale. Pe lângă febră mare, te simţi extrem de obosit şi de slăbit, te doare capul, ceea ce îţi îngreunează încercările de a gândi sau de a citi, te doare gâtul şi eşti obligat să tuşeşti intens. Ca şi cum asta n-ar fi suficient, odată cu trecerea timpului începi să ai dureri în tot corpul. Durerea pare să provină direct din muşchii mâinilor şi picioarelor tale. Majoritatea acestor simptome pot fi provocate şi de alte infecţii, ele nu sunt cu adevărat specifice pentru gripă, ceea ce poate îngreuna diagnosticarea, uneori chiar şi pentru medici.
Este răspândită ideea că ţi-ai putea da seama ce fel de infecţie ai, dacă este vorba despre răceală sau despre gripă, după culoarea secreţiilor tale nazale, dar nu e adevărat: culoarea îţi spune doar cât de severă este reacţia inflamatorie din interiorul nasului tău, nu şi ce anume a provocat-o. Cu cât culoarea este mai intensă, cu atât mai multe neutrofile şi-au pierdut viaţa.
Gândeşte-te puţin la asta: cu fiecare strănut expulzezi nu doar mii sau chiar milioane de virusuri sau bacterii, ci şi propriile tale celule care sau luptat şi au murit cu mult curaj. S-ar putea chiar să elimini neutrofile încă vii, atunci când îţi sufli nasul într-un şerveţel. O soartă destul de tristă, similară cu cea a unui astronaut ejectat în spaţiu. S-au luptat din toate puterile pentru tine, doar ca să fie eliminate odată cu inamicul şi să ajungă în găleata de gunoi. Un destin cu adevărat oribil, iar dacă celulele tale ar fi conştiente, ar fi destul de triste să-şi încheie viaţa în acest fel.
După ce ţi-ai petrecut dimineaţa de sâmbătă smiorcăindu-te şi încercând totuşi cu disperare să te bucuri de weekend, infecţia cu virusul gripal de tip A te loveşte pe bune. Începi să te simţi din ce în ce mai rău, te simţi fierbinte şi slăbit, şi toate simptomele tale se intensifică. Nu mai ai cum să ignori povestea asta, e clar că eşti cu adevărat bolnav. Te târăşti înapoi în pat şi nu mai ai altă opţiune decât să treci prin tot ce ţi-a rezervat gripa: nu poţi să faci nimic împotriva ei decât să te bazezi pe faptul că sistemul tău imunitar funcţionează cum trebuie. Ei bine, măcar asta înseamnă că poţi chiuli de la muncă o săptămână sau chiar două, te gândeşti înainte să aluneci într-o moţăială febrilă.
Cam în a treia zi de la infectarea cu virusul gripal A, replicarea virală atinge un maximum, pe măsură ce sistemul imunitar înnăscut capturează şi ucide cât de multe virusuri poate. Şi totuşi, majoritatea virusurilor sunt în siguranţă, ascunse în interiorul celulelor infectate, făcându-şi treaba murdară pe întuneric, în spatele membranelor celulare. Dacă lupta continuă în acest mod, virusul nu va putea fi eliminat, orice s-ar întâmpla. Din moment ce virusurile îşi petrec majoritatea timpului în interiorul celulelor infectate, este pur şi simplu prea dificil să le prinzi pe toate atunci când plutesc de la o celulă la alta. Dacă sistemul tău imunitar n-ar putea să se lupte cu virusurile decât atunci când se află în afara celulelor, acestea ar fi invincibile şi omenirea n-ar mai exista azi.
Cea mai bună metodă de a ucide o mulţime de virusuri este să distrugi celulele infectate şi odată cu ele şi virusurile din interior. Să ne oprim puţin şi să realizăm imensitatea lucrului despre care discutăm aici. Sistemul tău imunitar trebuie să fie în stare să-ţi ucidă propriile tale celule. Sistemul tău imunitar are într-adevăr permisiunea de a te ucide. Aşa cum îţi poţi imagina, aceasta este o putere extraordinar de periculoasă, care vine cu o responsabilitate uriaşă; imaginează-ţi doar ce s-ar întâmpla dacă aceste celule o iau razna: ele ar putea decide să ucidă ţesut sănătos şi să distrugă organe întregi. Iar asta li se întâmplă într-adevăr mai multor milioane de oameni în fiecare zi şi se numeşte boală autoimună, pe care o vom cunoaşte mai îndeaproape ceva mai târziu. Aşadar, cum reuşeşte sistemul tău imunitar să facă acest lucru fără să-ţi provoace daune oribile?
51. Celulele dendritice plasmacitoide poartă unul dintre acele nume oribile din imunologie care nu servesc la nimic. O caracteristică a sistemului imunitar este aceea că există o mulţime de subcategorii distincte de celule. Prin urmare, există o mulţime de celule dendritice diferite, o mulţime de macrofage diferite etc… Chestia e că asta nu prea contează. Ar fi mult mai bine dacă celula dendritică plasmacitoidă s-ar numi „celula armei chimice“. Sau „celula alarmă anti-virus“. Sau oricum altfel decât cum se numeşte în realitate, pentru că toate aceste nume ar fi o descriere mai bună. Vom rezolva problema prin a refuza să mai menţionăm vreodată acest tip de celulă după ce vom explica ce face. Pe de o parte, este prea şmecheră ca să nu pomenim că ai la dispoziţie o celulă-armă-chimică anti-virală specială, dar pe de altă parte este destul de bizar faptul că există „celule dendritice“ speciale, cu funcţii complet diferite de cele ale celulelor dendritice despre care am învăţat deja atâtea lucruri. Aşa că, odată ce terminăm de discutat despre ele aici, putem muri fericiţi fără să mai învăţăm vreun alt detaliu despre ele.
52. De ce îţi pierzi pofta de mâncare când eşti bolnav? Ei bine, poţi da vina pentru asta pe asaltul citokinelor eliberate de sistemul tău imunitar. Citokinele transmit creierului tău că în acel moment are loc o importantă operaţiune defensivă pentru care corpul tău trebuie să conserve energie. Iar asta pentru că, aşa cum îţi poţi da seama, mobilizarea pentru luptă a câtorva milioane sau chiar miliarde de celule reprezintă o operaţiune care necesită resurse. Digerarea hranei are şi ea nevoie de o grămadă de energie, aşa că oprirea acestui proces va permite sistemului tău să se concentreze pe operaţiunea de apărare. În plus, este redusă disponibilitatea în sânge a anumitor nutrienţi pe care invadatorii tăi ar fi foarte bucuroşi să pună mâna, cu degeţelele lor lacome lor patogene. Asta nu înseamnă însă că ar trebui să combaţi o boală flămânzind în mod deliberat. Renunţarea la digestie este o strategie pe termen scurt şi nu o soluţie pe termen lung, iar la bolnavii cronici lipsa apetitului poate duce la o periculoasă pierdere în greutate. Prin urmare, dacă îţi este din nou foame ar fi bine să mănânci ceva ca să-ti refaci rezervele de energie.
53. O grămadă de substanţe diferite pot fi pirogeni, cum ar fi anumiţi interferoni, alte molecule speciale eliberate de macrofagele activate şi chiar pereţii celulari ai bacteriilor. Dar până la urmă trebuie să reţii un singur lucru: celulele sistemului tău imunitar înnăscut eliberează pirogeni care comandă creierului tău să-ţi încălzească corpul!
54. Hai să vorbim despre unul dintre cele mai bizare Premii Nobel acordate pentru medicină, despre cât de neplăcută era viaţa în trecut şi despre cât de grozav e să trăieşti în prezent. Sifilisul este o boală cu transmitere sexuală, produsă de bacterii din familia spirochetelor. Simptomele posibile sunt oribile şi sinistre şi, dacă vrei să ţi se facă rău, uită-te la câteva imagini pe internet. Unul dintre stadiile târzii posibile ale bolii este neurosifilisul, o infecţie a sistemului nervos central. Pacienţii afectaţi vor suferi de regulă de meningită şi de deteriorarea progresivă a creierului. Iar lucrurile deveneau şi mai neplăcute din cauza problemelor mintale: demenţa, schizofrenia, depresia, mania sau delirul, toate provocate de bacteriile care îşi făceau de cap. În sfârşit, e corect să afirmăm că pacienţii treceau prin clipe grele şi la final mureau fără ca medicii să-i poată ajuta altfel decât încercând să le aline suferinţa. Dar aceştia au observat că, în câteva cazuri, pacienţii care sufereau de febră mare, fără legătură cu sifilisul, reuşeau să se vindece. Aşa că unii doctori au început să experimenteze cu piroterapia, o variantă de tratament care consta în producerea de febră, şi i-au infectat deliberat pe pacienţi cu malarie. La început asta poate părea groaznic, dar era, de fapt, un risc acceptabil – pacienţii ar fi murit oricum, iar la momentul acela malaria putea fi tratată. Malaria era cel mai bun candidat pentru că producea febră în mod constant şi pentru un timp îndelungat, iar asta „cocea“ bacteriile sifilisului, care nu puteau suporta căldura. Într-adevăr, tratamentul a fost atât de eficient încât a fost omagiat cu Premiul Nobel pentru medicină în 1927. În anii 1940, apariţia antibioticelor a făcut ca acest tratament să devină perimat, iar povestea sa a rămas una dintre cele mai grozave note de subsol din istoria medicinei.
55. Acest lucru pare să fie valabil pentru majoritatea animalelor. De exemplu, şopârlele care au fost ţinute în terarii cu o temperatură mai ridicată au avut o şansă mai bună să supravieţuiască unei infecţii decât şopârlele care au fost ţinute în medii reci. S-au făcut experimente similare şi cu peşti, şoareci sau iepuri şi chiar cu anumite specii de plante. Transformarea corpului într-un ecosistem fierbinte pare să fie o bună strategie de apărare împotriva intruşilor din lumea microorganismelor. Este interesant de menţionat faptul că animalele care nu-şi pot regla temperatura corpului aşa cum o facem noi, mamiferele, aşa-numitele animale ectoterme sau „cu sânge rece“, cum ar fi şopârlele sau ţestoasele, prezintă aşa-numita febră comportamentală. Asta înseamnă că atunci când sistemul lor imunitar eliberează anumite citokine, ele vor căuta un loc cald pentru a se odihni, cum ar fi o piatră care a stat câteva ore la soare. Practic, ele se prăjesc pentru a-şi creşte temperatura corpului până la o valoare la care patogenii încep să se simtă rău.
56. Cunoşti probabil genul de oameni care în acest punct al conversaţiei trag adânc aer în piept şi îţi declară că ei nu se îmbolnăvesc niciodată, deşi nimeni nu i-a întrebat ceva? Sau care îţi spun că nu s-au mai îmbolnăvit de ani de zile pentru că (bagă aici un motiv care n-are nici un sens)? Stai liniştit: toată lumea se îmbolnăveşte, doar că răceala obişnuită poate fi extrem de blândă, sau poate că ne amintim selectiv doar perioadele în care ne simţim grozav. Cel mai bun mod de a reacţiona la o astfel de ieşire este să dai politicos din cap şi să schimbi subiectul.
30. Fereastra către sufletul celulelor
Aminteşte-ţi că în capitolul intitulat „Adulmecând componentele fundamentale ale vieţii“ am învăţat că celulele pot mirosi mediul şi pot detecta intruşii şi secreţiile lor cu ajutorul receptorilor Toll-Like care recunosc forma diferitelor molecule ale inamicilor. Ele fac acest lucru pentru ca celulele tale soldat să poată identifica şi ucide în mod eficient inamicii. Deşi acest proces funcţionează grozav, el lasă un punct orb extrem de important, şi anume interiorul celulelor infectate sau corupte.