Whitney îi aruncă o privire încărcată de bănuieli.
- O, îmi pare rău că am întrebat. Ai terminat?
- Nu încă, îi răspunse Whitney, privind în pahar.
- Eu da. Se apropie de bar şi, cu spatele la Whitney, spuse: Eu n-aş putea.
- Cum?
- N-aş putea! strigă Lloyd, întorcându-se. Îi sunt dator. Îi sunt foarte dator. M-a scos dintr-o situaţie cât se poate de neplăcută, la Phoenix, iar de atunci am fost alături de el. Mi se pare o veşnicie de atunci.
- Te cred.
- Dar e mai mult decât atât. Mi-a făcut ceva, că am mai multă judecată decât înainte. Nu ştiu exact ce anume, dar eu nu mai sunt acelaşi, Whitney. Nici pe departe. Înainte de... el, nu eram decât un pungaş mărunt. Acum m-a pus să conduc aici şi mă descurc cât se poate de onorabil. Mi se pare că gândesc mai bine. Da, m-a făcut mai deştept. Lloyd îşi ridică piatra neagră de pe piept, îi aruncă o privire, apoi o lăsă din nou să cadă. Îşi şterse degetele de pantaloni, ca şi cum ar fi atins un lucru spurcat. Sunt conştient că nu sunt vreun geniu nici acum. Trebuie să scriu tot ce am de făcut într-o agendă, că altfel uit. Dar cu el în spate, sunt în stare să dau ordine şi, de cele mai multe ori, lucrurile merg bine. Înainte nu eram în stare decât să ascult ordine şi să intru în încurcături. M-am schimbat... de fapt, el m-a schimbat. Mda, mi se pare o veşnicie de când sunt cu el. Când am ajuns la Vegas, nu erau aici decât şaisprezece persoane. Printre ei se afla Ronnie, la fel şi Jenny şi bietul Hec Drogan. Îl aşteptau. Când am ajuns în oraş, Jenny Engstrom s-a lăsat pe genunchii ăia ai ei frumoşi şi i-a sărutat cizmele. Cred că nu ţi-a mărturisit asta niciodată, în pat. Îi zâmbi strâmb lui Whitney. Acum vrea s-o taie. Păi, n-o acuz, după cum nu te acuz nici pe tine. Dar e foarte uşor să strici o treabă care începuse bine, ce părere ai?
- Rămâi aici?
- Până la capăt, Whitney. Al lui sau al meu. Îi datorez asta.
Nu adăugă că mai avea suficientă încredere în Omul Întunecat ca să fie de părere că Whitney şi ceilalţi aveau mari şanse să sfârşească pe cruce. Şi mai era ceva. Aici era omul numărul doi după Flagg. Dar în Brazilia ce putea fi? Păi Whitney şi Ronnie erau ambii mai inteligenţi decât el. El şi cu Ace High aveau să ajungă pe poziţii de subordonare, ceea ce nu era pe gustul lui Lloyd. Altădată nu i-ar fi păsat, dar lucrurile se schimbaseră. Iar pentru schimbările petrecute în cap, descoperea el, nu exista cale de întoarcere.
- S-ar putea să ne iasă figura la toţi, spuse Whitney cu jumătate de gură.
- Sigur că da, îi răspunse Lloyd, gândind: Dar n-aş vrea să fiu în pielea voastră, dacă lucrurile se întorc totuşi în favoarea lui Flagg. N-aş vrea să fiu în pielea voastră când va avea vreme să bage de seamă că sunteţi acolo, în Brazilia. Călăritul pe cruce s-ar putea să fie atunci lucrul de care vă veţi teme cel mai puţin...Vreau să-ţi propun un toast, Whitney, continuă Lloyd.
Whitney îşi ridică şi el paharul.
- Nimeni să nu aibă de suferit, spuse Lloyd. Aceasta-i urarea mea. Nimeni să nu aibă de suferit.
- Să ştii că beau pe chestia asta, exclamă Whitney cu înflăcărare, ceea ce şi făcu, acompaniat de Lloyd.
Whitney plecă la scurtă vreme. Lloyd bău mai departe. Pe la 9.30 căzu răpus şi adormi ţeapăn pe patul rotund. Nu avu vise, ceea ce aproape compensă chinul mahmurelii de a doua zi.
Când soarele răsări în dimineaţa de 17 septembrie, Tom Cullen îşi făcu tabăra în apropiere de Gunlock, Utah. Era suficient de rece ca să-şi vadă vălătucii albi ai respiraţiei. Urechile îi degeraseră. Dar se simţea bine. În noaptea aceea trecuse foarte aproape de un drum prost, plin de şanţuri, şi văzuse trei bărbaţi adunaţi în jurul unui foc mic, care răspândea scântei. Tustrei erau înarmaţi cu puşti.
În încercarea de a-i ocoli printr-un teren bolovănos - se afla atunci pe marginea vestică a terenurilor sterpe din Utah - stârnise o mică avalanşă de pietre care se rostogoliră într-o vale seacă. Tom îngheţă. Urină caldă i se scurse pe picioare, dar nu deveni conştient că făcuse pe el, ca un copil, decât după vreo oră.
Toţi trei se ridicară, doi dintre ei cu armele pregătite. Camuflajul lui era ca şi inexistent, fiind o umbră printre celelalte umbre. Luna se ascundea în spatele unei creste de nori. Dacă alegea acest moment să iasă la iveală...
- E un cerb, îi linişti unul dintre bărbaţi. Îi întâlneşti peste tot locul.
- Cred că ar trebui să cercetăm, propuse altul.
- Bagă-ţi degetul în cur şi cercetează acolo, îi aruncă al treilea, punând capăt discuţiei.
Se aşezară iarăşi lângă foc, iar Tom se strecură mai departe, pregătindu-şi cu grijă fiecare pas, urmărind cum focul lor de tabără se îndepărtează cu încetineală exasperantă. Peste o oră nu se mai distingea decât o geană palidă pe panta de la picioarele lui. Dispăru, în fine, şi, o dată cu asta, o greutate imensă i se ridică parcă de pe umeri. Începu să se simtă în siguranţă. Se afla încă în Vest şi nu avea să-şi slăbească vigilenţa - Doamne, nu - dar primejdia nu mai părea la fel de acută.
Iar acum, când soarele răsărise, se făcu ghem printre tufişurile mici şi dese şi se pregăti de somn. Trebuie să-mi fac rost de nişte pături, socoti el. Se face rece. Apoi somnul îl fură brusc, ca de obicei.
Îl visă pe Nick.
CAPITOLUL 70
TRASHCAN MAN găsise ceea ce căutase.
Străbătea un culoar ascuns la mare adâncime sub pământ, tot atât de întunecos ca o galerie de mină. În stânga ţinea o lanternă, în dreapta avea o puşcă, temându-se de atmosfera sinistră ce domnea acolo. Se suise într-un cărucior electric care mergea aproape fără zgomot prin coridorul cel larg. Singurul sunet emis de motor era un zumzet scăzut, aproape imperceptibil.
Era de fapt o imensă platformă de transport, cu un loc pentru şofer. Pe platformă era încărcat un focos atomic.
Era greu.
Trash nu putea să aprecieze cât de greu, pentru că nici măcar nu fusese în stare să-l clintească din loc. Era lung şi cilindric. Şi rece. Trecându-şi mâna peste suprafaţa curbată, îi venea greu să creadă că această bucată din metal amorf arc capacitatea să elibereze o asemenea cantitate de căldură.
Îl descoperise la ora 4 de dimineaţă. Se întorsese în garaj şi luase un troliu cu lanţ. Coborâse troliul la subsol şi fixase focosul în lanţ. Nouăzeci de minute mai târziu, îl ridicase şi-l aşezase frumos pe căruciorul electric, cu vârful în sus. Pe vârf se putea citi A161410USAF. Anvelopele de cauciuc dur ale căruciorului se lăsaseră vizibil sub greutatea imensă.
Se apropia acum de capătul culoarului. Chiar în faţa lui se deschideau larg uşile liftului pentru marfă. Ar fi avut destul loc să intre cu transportorul, dar curentul electric nu funcţiona. Trash coborâse pe trepte. Şi troliul îl coborâse în acelaşi fel. Troliul era uşor în comparaţie cu focosul. Nu cântărea decât vreo şaptezeci de kilograme. Coborâse totuşi cu dificultate cele cinci paliere.
Cum avea să urce focosul pe trepte?
O macara acţionată cu motor, îi şopti o voce interioară.
Aşezat pe scaunul şoferului şi luminând cu lanterna la întâmplare, în jur, Trash clătina din cap. Desigur, aceasta era soluţia. Să urce focosul cu o macara. Motorul rămânea sus şi trăgea, treaptă cu treaptă, dacă era nevoie. Dar unde găsea el cinci sute de metri de lanţ, dintr-o singură bucată?
Probabil că nu avea unde. Dar putea să sudeze bucăţi de lanţ. Oare era bine? Aveau să reziste sudurile? Greu de zis. Şi chiar dacă ţineau, cum rămânea cu meandrele pe care le făceau palierele?
Sări jos şi mângâie suprafaţa netedă a focosului ucigaş în liniştea şi întunericul ce-l înconjurau.
Dar dragostea te face ingenios.
