88,2
8 septembrie
42,4
130,6
9 septembrie
45,1-
175,7
10 septembrie
44,6
220,3
11 septembrie
46,5
266,8
12 septembrie
46.0
312,8
13 septembrie
47,6
360,4
14 septembrie
51,2
411,6
15 septembrie
52,2
463,8
16 septembrie 56,8 520,6
17 septembrie 59,5 580,1
Stu scoase un petic de hârtie din portmoneu şi făcu mai multe socoteli.
- Mergem mai repede decât la începutul călătoriei, dar încă mai avem peste şase sute de kilometri până la destinaţie. Fir-ar al naibii, n-am ajuns nici la jumătate.
- Ai dreptate, mergem mai repede, confirmă Larry. Drumul e la vale. Şi Glen are dreptatea lui, ştii? La ce bun să ne grăbim? Oricum individul ăla ne va şterge de pe faţa pământului când ajungem acolo.
- Mie nu-mi vine să cred, interveni Ralph. E foarte posibil să murim, nu-ncape îndoială, dar asta nu se va întâmpla aşa, simplu, ţac-pac. Mother Abagail nu ne-ar fi trimis încoace ştiind că o să fim asasinaţi şi basta. Pentru nimic în lume n-ar fi făcut ea aşa ceva.
- Eu nu cred că ea este cea care ne-a trimis la drum, completă Stu calm.
Larry îşi reglă pasmetrul la zero pentru ziua respectivă, aparatul ţăcănind discret de patru ori: 000,0. Stu aruncă ţărână peste ultimii tăciuni ai focului de tabără. Aşa decurgeau micile ritualuri ale dimineţii. Se aflau de douăsprezece zile pe drum. Stu avea impresia că acest scenariu va continua veşnic: Glen se plângea cu blândeţe de mâncare, Larry nota distanţele parcurse pe foaia crâmpoţită, cele două ceşti cu cafea, cineva îngropa gunoiul adunat, altcineva stingea focul. Devenise o rutină, o rutină bună. Uitai de destinaţia finală, ceea ce era foarte bine. Dimineaţa, Fran părea foarte departe de el - perfect conturată, dar extrem de departe, ca o fotografie păstrată în medalion. Serile, în schimb, după ce se lăsa întunericul şi luna plutea pe valurile nopţii, îi părea foarte aproape. Atât de aproape, încât s-ar fi zis că poate s-o atingă... ceea ce, desigur, îl făcea să sufere. În momente ca acestea, credinţa în Mother Abagail se transforma în cea mai amară îndoială şi atunci ar fi vrut să-i trezească pe toţi şi să le spună că plecaseră într-o misiune dementă, că-şi luaseră cu ei lănci de cauciuc, cu care să atace mori de vânt ucigătoare, că cel mai bine ar fi fost să se oprească în următorul oraş, să urce pe motociclete şi să se întoarcă. Li se cuvenea să se bucure de puţină lumină şi de puţină dragoste, cât mai aveau ocazia - pentru că Flagg nu le va îngădui mai mult de atât.
Dar asta se întâmpla noaptea. Dimineaţa însă părea mai potrivit să continue călătoria. Se uita meditativ la Larry şi se întreba dacă şi acesta se gândea noaptea târziu la Lucy a lui. Dacă o visa şi o dorea...
Glen se întoarse în tabără cu Kojak pe urmele lui, tresărind uşor la fiecare pas.
- Hai să plecăm şi să punem mâna pe ei, spuse Glen. Bine, Kojak?
Kojak mişcă din coadă.
- Zice că trebuie să ajungem la Las Vegas cu orice preţ, interpretă Glen. Haideţi.
Urcară rambleul până pe 1-70, care cobora acum spre Grand Junction, începându-şi astfel drumul acelei zile.
Spre sfârşitul după-amiezei începu să cadă o ploaie rece, care-i pătrunse până la oase, stricându-le conversaţia. Larry mergea de unul singur, cu mâinile înfipte în buzunare. La început se gândi la Harold Lauder, al cărui cadavru îl găsiseră cu două zile în urmă - între ei părea să se fi statornicit tacit regula de a nu discuta despre Harold - apoi îi veni în minte persoana pe care el o poreclise Wolfman.
