Pe Wolfman îl descoperiseră foarte aproape de Eisenhower Tunnel, la est. Traficul fusese complet blocat în punctul respectiv, iar duhoarea morţii era atotstăpânitoare. Wolfman era pe jumătate ieşit dintr-un Austin. Purta jeanşi cu ţinte şi o cămaşă de mătase împodobită cu monede de aur. În jurul Austinului zăceau cadavrele mai multor lupi. Wolfman însuşi era, cum spuneam, pe jumătate ieşit din maşină, iar de pieptul lui rămăsese agăţat un lup mort. Wolfman avea mâinile încleştate de gâtul animalului, iar colţii însângeraţi ai acestuia erau încleştaţi în gâtul bărbatului. Reconstituind cele întâmplate, toţi fuseseră de părere că haita respectivă coborâse de pe culmile din jur, îl detectase pe singuratic şi-l atacase. Wolfman avusese un pistol, cu care lichidase mai multe fiare, înainte de a se retrage în Austin.
Cât durase până când foamea îl forţase să iasă din adăpost?
Larry nu ştia şi nici nu ţinea să afle. Dar văzuse cât de slab era Wolfman. O săptămână, poate. Bărbatul, cine-o fi fost el, mergea spre vest, ca să i se alăture Omului Întunecat, dar Larry nu dorea nimănui o asemenea soartă. Discutase o dată despre asta cu Stu, la două zile după ce ieşiseră din tunel, când Wolfman rămăsese la mare distanţă în urma lor.
- Oare de ce a zăbovit haita atât de mult lângă el, Stu?
- Nu ştiu.
- Vreau să spun, dacă erau aşa de flămânzi, nu puteau găsi ceva de mâncare în altă parte?
- Cred că ai dreptate, da.
Răsucea în mintea lui acest sumbru mister pe toate părţile, conştient că nu-i va descifra niciodată înţelesul. Era limpede pentru oricine că Wolfman fusese un tip extrem de curajos. Mânat de foame şi de sete, deschisese într-un final portiera maşinii. Un lup se năpustise asupra lui şi-i sfâşiase gâtlejul. Înainte de a muri, cu ultimele puteri, Wolfman sugrumase lupul.
Cei patru străbătuseră Eisenhower Tunnel prinşi între ei cu o frânghie şi, în bezna oribilă, Larry îşi amintise de Lincoln Tunnel. De astă dată însă, nu-l obseda imaginea Ritei Blakemoor, ci chipul încremenit al lui Wolfman, în încleştarea lui de moarte cu fiara.
Oare lupii fuseseră trimişi să-l omoare?
Gândul acesta era atât de tulburător, încât refuză să-i dea atenţie. Încercă să-şi scoată din minte întâmplarea şi să-şi vadă de drum, ceea ce nu-i venea prea uşor.
În seara aceea îşi făcură tabăra dincolo de Loma, foarte aproape de linia de frontieră cu Utah. Cina lor, ca de altfel toate mesele, constă din ierburi şi apă fiartă - ei urmând întocmai instrucţiunile lui Mother Abagail: Mergeţi îmbrăcaţi în hainele cu care sunteţi îmbrăcaţi acum. Nu duceţi nimic cu voi.
- Mă aştept să dăm de greu în Utah, remarcă Ralph. Aici vom afla dacă Dumnezeu veghează asupra noastră. Pe o porţiune de mai bine de o sută cincizeci de kilometri nu există oraş, benzinărie sau cafenea.
Nu părea totuşi prea îngrijorat de această perspectivă.
- Apă? se interesă Stu.
Ralph ridică din umeri:
- Nici apă nu este. Mă duc la culcare.
Larry îl urmă la scurt timp. Glen rămase să fumeze o pipă. Stu se hotărî să fumeze una dintre puţinele ţigări care-i mai rămăseseră. O vreme, nici unul nu scoase vreo vorbă.
- Cale lungă de aici până-n New Hampshire, cheliosule, spuse Stu într-un târziu.
- Nici Texasul nu e prea aproape.
- Nu, nu prea, consimţi Stu, zâmbind.
- Cred că ţi-e foarte dor de Fran.
- Mda, mi-e dor de ea şi-mi fac griji. Îmi fac griji pentru copil. Dar cel mai rău e după ce se lasă întunericul.
- Nu poţi influenţa mersul lucrurilor, Stuart.
- Ştiu. Dar tot sunt neliniştit.
- Sigur că da. Glen îşi goli pipa, lovind-o uşor de o piatră. Azi-noapte s-a petrecut ceva ciudat, Stu. Toată ziua am încercat să-mi dau seama dacă a fost ceva real sau un vis.
- Cum s-a întâmplat?
- Să vezi, m-am trezit în crucea nopţii, iar Kojak mârâia la ceva. Probabil că trecuse de miezul nopţii, căci focul aproape se stinsese. Kojak se afla de cealaltă parte a rugului, cu părul zbârlit. I-am zis să tacă, dar nu mi-a dat nici o atenţie. Se uita undeva, spre dreapta mea. Iar mie mi-a trecut prin cap: Şi dacă sunt nişte lupi? De când l-am văzut pe omul ăla, căruia Larry îi zice Wolfman...
- Mda, cruntă privelişte.
- Dar nu era nimic. Aveam o privelişte limpede. Mârâia la nimic.
- Adulmecase ceva, asta-i explicaţia.
- Da, dar partea stranie de-abia urmează. După câteva minute am început să mă simt... nu ştiu cum să spun, absolut aiurea. Ca şi cum aş fi fost urmărit de ceva aflat imediat deasupra autostrăzii. Ca şi cum am fi fost urmăriţi cu toţii. Aveam senzaţia că, dacă m-aş strădui puţin, dacă mi-aş miji puţin ochii, aş putea să văd. Dar nu vroiam. Pentru că presimţeam că era el. Presimţeam că era Flagg.
- Probabil n-a fost nimic, spuse Stu după câteva clipe de tăcere.
- Sunt sigur că nu m-am înşelat. Nici Kojak nu s-a putut înşela.
- Presupunând că ne urmărea cu adevărat, ce putem face?
- Nimic. Dar nu-mi place deloc. Nu-mi place că ne poate urmări... dacă despre asta e vorba. Mă sperie cumplit.
Stu îşi termină ţigara şi-o stinse cu grijă, strivind-o pe o piatră, dar nu se îndreptă încă spre sacul de dormit. Se uită la Kojak, care-i privea lungit lângă foc, cu botul pe labe.
- Harold a murit, prin urmare, rupse Stu tăcerea într-un târziu.
- Da.
- Ce pierdere absurdă. Mă gândesc la Sue şi la Nick. Dar şi la el, în ultimă instanţă.
