Un mormăit mai tare: las'mă-n pace.
Bărbatul o scutură zdravăn.
- Trezeşte-te. Trebuie să te trezeşti!
Charlie.
Vocea lui Charlie. Chemând-o pe ea. Oare de câtă vreme?
Sally reveni din adâncimile somnului, înotând până la suprafaţă.
Mai întâi aruncă o privire ceasului de pe noptieră şi constată că era 2.15 dimineaţa. Charlie nici nu ar trebui să se afle aici, în mod normal, ci la lucru, în schimbul trei. Apoi reuşi să-l privească pentru prima oară cum se cuvine şi ceva anume, un soi de intuiţie fatală, tresări în fiinţa ei.
Soţul ei era palid ca moartea. Ochii îi zvâcneau nervos şi-i ieşiseră din orbite. Cheile maşinii le ţinea încă într-o mână. Cu cealaltă o zgâlţâia în continuare, deşi Sally îşi ridicase pleoapele. Ca şi cum nu ar fi fost în stare să perceapă faptul că ca se trezise deja.
- Charlie, ce este? Ce s-a întâmplat?
S-ar fi zis că nu ştia cum să-i răspundă. Mărul lui Adam i se plimba inutil în sus şi în jos, dar în micul bungalou de serviciu nu se auzea alt sunet în afară de ticăitul ceasului.
- E foc? întrebă ea prosteşte.
Din câte era în stare să cugete în acea clipă, ar fi fost singurul lucru care îl putea aduce într-un asemenea hal. Ştia că părinţii lui pieriseră într-un incendiu.
- Într-un fel, da, îi răspunse el. Dar e mai rău de-atât. Trebuie să te îmbraci, draga mea. Scoal-o şi pe Baby LaVon. Trebuie să plecăm.
- De ce? exclamă, dându-se jos din pat. Temeri din cele mai întunecate puseră stăpânire pe ea. Nimic nu mai părea să fie la locul lui. Era ca un vis urât. Unde? Ieşim în curte?
Ştia, de fapt, că nu era vorba de curte. Nu-l mai văzuse niciodată pe Charlie atât de înspăimântat. Inspiră adânc, dar nu simţi miros de fum.
- Sally, draga mea, nu mai pune întrebări. Trebuie să plecăm. Departe. Scoal-o pe Baby LaVon şi îmbrac-o.
- Dar poate ar fi mai bine... Am timp să fac bagajul?
Chestia asta păru să-l pună în cumpănă. Să-l scoată de pe făgaşul său. Îi trecu prin minte că teama ei atinsese punctul maxim posibil, ca să constate apoi numaidecât că nu era aşa. Înţelese că starea soţului ei, pe care o calificase drept frică, era mai degrabă panică. Bărbatul îşi trecu absent mâna prin păr şi-i răspunse:
- Nu ştiu. Mă duc să văd cum bate vântul.
Ieşi din casă după ce făcu această afirmaţie bizară, care pentru ea nu avea nici un înţeles, lăsând-o în frig, speriată şi dezorientată, în picioarele goale, îmbrăcată doar în cămaşa de noapte subţire. Parcă înnebunise. Ce avea de-a face vântul cu timpul de împachetat? Şi ce însemna "departe"? Reno? Vegas? Salt Lake City? Şi...
Îşi duse mâna la gât, străfulgerată de o idee.
Dezertare. Plecatul în miez de noapte însemna că Charlie plănuia să dezerteze.
Intră în cămăruţa micuţei Baby LaVon şi rămase o secundă în loc, nehotărâtă, privind copilul adormit în sacul roz, gros ca o pătură. Se agăţa de speranţa deşartă că nu era decât un vis extraordinar de intens. Care urma să treacă, iar ea avea să se scoale la ora 7, ca de obicei, o va hrăni pe Baby LaVon, va mânca şi ea, urmărind în acelaşi timp prima oră din programul "Azi", apoi avea să-i prăjească nişte ouă lui Charlie, la 8, când ieşea din schimb, după încă o noapte petrecută în turnul nordic al Rezervaţiei. Iar peste două săptămâni intra iarăşi de zi şi-i vor trece stările astea de nervi, iar atunci, când o să-l simtă noaptea alături, nici ea nu avea să mai viseze lucruri atât de nebuneşti ca acestea şi...
- Grăbeşte-te odată! îi şopti el înfierbântat, luându-i şi ultima urmă de speranţă. Nu avem decât foarte puţin timp, cât să pregătim câteva boarfe... Pentru numele lui Dumnezeu, femeie, dacă o iubeşti, zise el arătând spre pătuţ, îmbrac-o imediat!
Tuşi nervos în palmă şi începu să scoată diverse lucruri de prin sertarele comodei, aruncându-le claie peste grămadă în nişte valize vechi.
O trezi pe Baby LaVon, încercând s-o aline cât putea mai bine; fetiţa, în vârstă de trei ani, era năucă şi nervoasă pentru că fusese sculată în crucea nopţii, drept pentru care începu să se smiorcăie, în timp ce Sally îi punea o bluză şi o salopetă. Plânsul copilului o înspăimântă şi mai mult. În mintea ei făcu asocierea cu alte momente când Baby LaVon, de obicei cuminte ca un îngeraş, plânsese noaptea: iritaţii provocate de scutece, apariţia dinţilor, laringită, colici. Frica se transformă încet în furie, văzându-l pe Charlie trecând aproape în fugă prin dreptul uşii, cu braţele pline de lenjerie de-a ei. Bretelele sutienelor atârnau în urma lui ca panglicile decorative de Revelion. Le aruncă într-una dintre valize şi trânti capacul. Închizătoarea celui mai bun costum de baie al ei rămăsese afară, ar fi fost în stare să jure că se rupsese.
- Ce s-a întâmplat? strigă ea, iar tulburarea ce i se ghicea în voce o făcu pe Baby LaVon să izbucnească iarăşi în lacrimi, exact în momentul când se mai potolise. Ai înnebunit? Au să trimită soldaţii după noi, Charlie! Soldaţii!
- Nu. În noaptea asta nu vor mai trimite pe nimeni, spuse el, iar în tonul lui se ghicea o siguranţă atât de mare, încât suna înfiorător. Draga mea, chestia este următoarea: dacă nu ne mişcăm fundurile foarte repede, nu mai apucăm să plecăm din bază. Habar n-am cum am reuşit să ies din turn. A apărut o defecţiune undeva, din câte îmi închipui. Şi de ce nu? Nimic nu mai merge ca lumea, spuse el, hohotind dement, fapt care o sperie mai rău decât orice altceva. Copilul e îmbrăcat? Bine. Pune nişte haine de-ale ei în celălalt geamantan. Iar în sacoşa albastră din debara îngrămădeşte restul. După aceea plecăm naibii de aici. Cred că scăpăm. Vântul suflă de la est la vest, slavă Domnului!
Tuşi iarăşi în palmă.
- Tăticule! îl strigă Baby LaVon, ridicându-şi braţele în sus. Vleau tăticule! Hai! Calu', tăticule! Calu'! Haide!
- Acum nu, îi răspunse Charlie, dispărând în bucătărie.
Peste o clipă, Sally auzi zdrăngănitul vaselor. Scotea banii ei de rezervă din supiera albastră de pe raftul de sus. Pusese deoparte vreo treizeci sau patruzeci de dolari - bănuţ peste bănuţ, câte un dolar, sau chiar câte cincizeci de cenţi. Banii ei de casă. Atunci, însemna că nu era vis. Oricât de improbabil ar fi părut, era totuşi cruda realitate.
O dată ce tatăl, care nu-i refuza aproape niciodată nimic, refuzase să se joace de-a calul şi călăreţul cu ea, Baby LaVon începu să plângă din nou. Sally se luptă să o îmbrace cu jacheta ei subţire, apoi aruncă majoritatea hainelor în sacoşă. Îngrămădindu-le claie peste grămadă. Ideea de-a mai îndesa ceva în cealaltă valiză era ridicolă. Nu mai intra absolut nimic. Nu reuşi să o închidă decât după ce se sui cu genunchii deasupra ei. Se trezi mulţumindu-i lui Dumnezeu că Baby LaVon cerea singură oliţa şi nu mai avea nevoie să se îngrijească de scutece.
Charlie se întoarse în dormitor, de astă dată fugind cu adevărat. Îndesa încă în buzunarul din faţă al uniformei maronii bancnotele mototolite de unu şi cinci dolari luate din supieră. Sally o ridică pe Baby LaVon. Aceasta se trezise de tot, ar fi putut merge foarte bine şi singură, dar Sally prefera s-o ştie la ea în braţe. Se aplecă apoi şi culese şi sacoşa.
- Unde melgem, tăticule? întrebă Baby LaVon. Eu dolmeam...
- Baby poate să doalmă şi în maşină, o asigură Charlie, ridicând cele două valize.
Breteaua de la costumul de baie fâlfâia. Din ochii bărbatului nu dispăruse încă privirea aceea albă şi fixă. O idee prinse contur tot mai limpede în mintea lui Sally, până ce ajunse aproape o convingere.
- S-a petrecut un accident? şopti ea. Vai, Sfântă Fecioară şi Sfinte Iosif, aşa s-a întâmplat, nu mă înşel! Un accident. Chiar acolo.
- Jucam o pasienţă, îi povesti el. Mi-am ridicat privirile şi-am văzut cum ceasul îşi schimbase culoarea, din verde se făcuse roşu. Am deschis monitorul. Sally, toţi erau...
Făcu o pauză, văzând ochii mari ai lui Baby LaVon, în care, pe lângă lacrimi, strălucea şi o vie curiozitate.
