- Te temi pentru copilul nostru?
Îşi atinse pântecele, încă perfect plat.
- Nu.
- Pete o să se rănească la nas.
- O să-i treacă. Iar Lucy a avut gemeni. Zâmbi spre cer. Poţi să-ţi imaginezi una ca asta?
- Doar i-am văzut cu ochii mei. Crezi ce vezi, aşa se spune. Oare când vom ajunge în Maine, Stu?
Bărbatul ridică din umeri:
- Spre sfârşitul lui iulie. În orice caz, vom avea destul timp să ne pregătim de iarnă. Eşti îngrijorată?
- Nu, îl imită ca ironic, răspunzând la fel de scurt. Se ridică: Ia uită-te la el, se murdăreşte.
- Ţi-am spus, doar.
O urmări coborând scările verandei şi adunând copilul de pe jos. Se afla aici, unde Mother Abagail îşi petrecuse o veşnicie, şi se gândea la viaţa ce-i aştepta. Gândea că totul avea să fie bine. Peste un timp, aveau poate să se întoarcă la Boulder: copiii lor trebuia să-i întâlnească pe alţii, de vârsta lor, să se împrietenească, să se căsătorească şi să aibă copii, la rândul lor. Sau poate că o parte din cei de la Boulder aveau să vină la ei. Mai mulţi îi întrebaseră amănunţit, aproape îi interogaseră, ce anume planuri au... dar privirile lor arătau mai degrabă dorinţa de a-i imita decât dispreţ sau supărare. Din câte se părea, Stu şi Fran nu erau singurii pe care îi apucase dorul de ducă. Harry Dunbarton, fostul vânzător de ochelari, le vorbise despre Minnesota. Iar Mark Zellman era tentat să ajungă tocmai în Hawai, dacă se poate imagina aşa ceva. Îl bătea gândul să înveţe să piloteze un avion şi să plece în Hawai.
- Mark, ai să mori! îl certase Fran, indignată.
Mark se mulţumise să-i zâmbească hâtru şi să-i spună:
- Ia te uită cine vorbeşte, Frannie!
Iar Stan Nogotny începuse să le povestească pe îndelete că va porni spre sud, se va opri probabil câţiva ani la Acapulco, după care va coborî spre Peru.
- Să-ţi spun o chestie, Stu. Printre oamenii ăştia mă simt nervos, parc-aş avea un singur picior tocmai când se anunţă un concurs de tras şuturi în cur. Nu mai cunosc nici măcar un om din zece. Oamenii-şi încuie seara casele... nu te uita aşa la mine, e purul adevăr. Dacă stai să mă asculţi, nu-ţi vine să crezi că am locuit în Miami şaisprezece ani încheiaţi, iar uşa am încuiat-o în fiecare seară. Dar să fie-al naibii! De obiceiul ăsta mi-ar fi plăcut să mă despart. Fapt este că s-a aglomerat prea tare. Mă gândesc intens la Acapulco. Dac-aş reuşi s-o conving pe Janey...
Nici n-ar fi un lucru chiar atât de rău dacă Free Zone s-ar fărâmiţa, îi trecu lui Stu prin minte, privind cum Fran pompează apă. Şi Glen Batcman ar fi de aceeaşi părere, n-avea nici o îndoială. Scopul ei fusese atins, ar fi spus Glen. Cel mai bine ar fi să se risipească, înainte....
Înainte să ce?
Păi, la ultima şedinţă a comitetului din Free Zone de dinaintea plecării lui şi a lui Fran, Hugh Petrella Pretinsese şi obţinuse autorizaţia de a-şi înarma oamenii. Acesta fusese cel mai aprins punct de discuţie la Boulder în ultimele săptămâni, fiecare simţindu-se obligat să adopte un punct de vedere sau altul. La începutul lui iunie, un tip beat îl brutalizase pe unul dintre ajutoarele de şerif şi-l proiectase prin vitrina de la The Broken Drum, un bar de pe Pearl Street. Omul avusese nevoie de peste treizeci de suturi şi de o transfuzie. Argumentul lui Petrella era acela că incidentul nu s-ar fi petrecut, dacă omul lui ar fi avut un Police Special pe care să-l îndrepte asupra beţivanului. Controversa căpătase dimensiuni colosale. Existau o mulţime de persoane (printre care şi Stu, care altfel avea grijă să nu comunice oricui punctul lui de vedere) care erau de părere că, dacă omul legii ar fi avut o armă, incidentul s-ar fi putut încheia cu un beţivan mort, în loc de un poliţist rănit.
Ce se întâmplă după ce le împarţi arme ajutorilor de şerifi? se întrebă el. Care este progresia logică? I se păru că primeşte răspuns de la Glen Bateman, cu vocea lui de savant, uşor uscată. Daţi-le arme mai grozave. Şi maşini de poliţie. Iar atunci când veţi descoperi o comunitate de tipul Free Zone în Chile sau poate în Canada, să-l faceţi pe Hugh Petrella ministru al Apărării, pentru orice eventualitate, şi poate începeţi să trimiteţi şi nişte grupe de cercetare, pentru că, dacă stai să te gândeşti...
Porcăriile alea zac la îndemâna oricui, aşteptând să le culeagă cineva.
- Hai să-l culcăm, îi spuse Fran, urcând treptele.
- Bine.
- Ce-ai rămas aşa, căzut în melancolie?
- Aşa las impresia?
- Poţi să fii sigur.
Îşi împinse cu degetele colţurile gurii în sus, într-un zâmbet.
- Aşa-i mai bine?
- Mult mai bine. Ajută-mă să-l culc.
- Cu toată plăcerea.
Urmând-o în casa lui Mother Abagail, se gândi că era de preferat ca locuitorii din Boulder să se despartă şi s-o pornească fiecare încotro doreşte. Organizarea trebuia amânată cât mai mult cu putinţă. Organizarea era cea care, aparent, provoca întotdeauna problemele. Momentul în care celulele încep să se adune şi să capete o culoare mai întunecată. Nu dai arme unor poliţişti până ce nu mai sunt în stare să-şi amintească numele... feţele...
Fran aprinse o lampă cu kerosen, care răspândea o lumină galbenă şi plăcută. Peter îi privea potolit, gata să adoarmă. Se jucase toată ziua. Fran îl vârî într-o cămaşă de noapte.
Nu ne putem alege din chestia asta decât cu un răgaz, îi trecu lui Stu prin minte. Cât viaţa lui Peter, a copiilor lui, poate şi a strănepoţilor mei. Până în anul 2100, poate, în nici un caz mai mult de-atât. Poate nici atât. Destul pentru ca biata Mama Pământ să-şi poată reveni puţin. Un anotimp de repaus.
- Cum? îl întrebă ea, şi înţelese de-abia atunci că murmurase ultimele cuvinte.
- Un anotimp de repaus, repetă el.
- Ce înseamnă asta?
- Totul, îi răspunse prinzând-o de mână.
Îl contemplă pe Peter, cugetând: Dacă noi o să-i povestim ce ni s-a întâmplat, poate că şi el o să le povestească mai departe copiilor lui. Îi va avertiza. Dragi copii, jucărelele astea sunt mortale - de pe urma lor te alegi cu arsuri, cu boala de radiaţii şi cu epidemii de gripă neagră, asfixiantă. Jucărelele astea sunt periculoase; diavolul din creierul omenesc a călăuzit mâna lui Dumnezeu, atunci când au fost ei creaţi. Nu vă jucaţi cu ele, dragi copii, vă rog, nu vă jucaţi niciodată. Nu vă mai jucaţi niciodată cu asemenea jucării. Vă rog... vă rog să învăţaţi lecţia. Fie ca lumea asta pustiită să vă fie învăţătură de minte.
- Frannie, spuse, şi o întoarse în aşa fel încât să-i poată vedea privirile.
- Ce-i Stuart?
