- Poate nu va fi decât o vacanţă, îi spuse ea. Sau poate... poate că ne va plăcea cu adevărat. Îl privi cu timiditate. Poate vom dori să rămânem acolo.
- Poate.
Dar Stu se îndoia că vreunul dintre ei se va mulţumi să rămână într-un loc mai mulţi ani la rând.
Îşi îndreptă atenţia către Lucy şi Peter. Lucy şedea pe pătură şi-l legăna pe Peter, care râdea şi încerca să o prindă pe Lucy de nas.
- Te-ai gândit că se poate îmbolnăvi? Şi tu la fel, Frannie. Dacă rămâi din nou însărcinată?
Fran îi zâmbi:
- Există şi cărţi, pe care să le citim amândoi. Nu putem să trăim întreaga viaţă temându-ne, nu-i aşa?
- Da, cred că ai dreptate.
- Cărţi şi medicamente bune. Putem învăţa să le folosim, cât despre medicamentele expirate... putem învăţa să le fabricăm din nou. Iar dacă este vorba de boala şi moarte... Privi în urmă, spre terenul larg, unde ultimii câţiva copii se adunau în zona de picnic, transpiraţi şi vioi. Asta se va întâmpla şi aici. Ţi-aduci aminte de Rich Moffat? Dar de Shirley Hammett?
- Da.
Shirley murise în februarie, în urma unui atac de apoplexie. Frannie îi apucă mâna. În ochii ei strălucitori se citea o mare hotărâre.
- Eu spun să ne asumăm şansa de a ne trăi vieţile aşa cum dorim.
- Foarte bine. Sunt de acord. Mi se pare corect să procedăm aşa.
- Te iubesc, East Texas.
- Sentimentul este reciproc, doamnă.
Peter se pornise din nou să plângă.
- Hai să ne întoarcem, să vedem ce i s-a întâmplat împăratului, spuse ea, ridicându-se şi scuturându-şi firele de iarbă de pe pantaloni.
- A vrut s-o ia din loc în patru labe şi s-a lovit la nas, le explică Lucy, dându-i-l pe Peter lui Fran.
- Bietul copil, spuse Fran, ridicându-l pe umăr.
Micuţul îşi lipi obrazul de gâtul ei, cu un gest familiar, îl privi pe Stu şi zâmbi. Stu îi răspunse şi el cu un surâs.
- Ocheatule, îi zise, iar Peter se puse pe râs.
Lucy se uită de la Fran la Stu şi înapoi la Fran.
- O să plecaţi, nu-i aşa? L-ai convins şi pe el.
- Se pare că da, spuse Stu. Dar vom mai rămâne până după ce naşti tu.
- Mă bucur, le spuse Lucy.
De departe ajunse la ei bătaia melodioasă a unui clopot; notele lui păreau să rămână încrustate în farmecul acelei zile.
- Prânzul, anunţă Lucy, ridicându-se. Îşi mângâie pântecele gigantic. Ai auzit, tinere? Vom mânca. Vai, nu mă lovi, am pornit.
Stu şi Fran se ridicară şi ei.
- Poftim, ţine-l tu pe băiat, zise Fran.
Peter adormise. Cei trei începură să urce încet spre Sunrise Amphitheater.
AMURGUL UNEI SERI DE VARĂ
Soarele cobora spre apus, iar ei stăteau în verandă, urmărind cum Peter se târa plin de entuziasm prin ţărâna din curte. Stu stătea într-un scaun din trestie, al cărui şezut se curbase după mulţi ani de folosire. La stânga lui, Fran şedea în balansoar. În curte, la stânga lui Peter, umbra în formă de covrig a balansoarului făcut dintr-o anvelopă îşi întipărea imaginea imaterială pe pământ, în lumina blândă a sfârşitului acelei zile.
- A trăit aici un amar de vreme, nu? întrebă Fran încet.
- Un amar de vreme, repetă Stu, arătând spre Peter. Se murdăreşte din cap până-n picioare.
- Există apă. Şi o pompă manuală. Nu rămâne decât să fie pusă în funcţiune. Dispunem de toate facilităţile, Stuart.
El se mulţumi să facă un gest de încuviinţare. Îşi aprinse pipa, pufăind alene. Peter se întoarse, asigurându-se că se mai aflau acolo.
- Salut, băiete, îi strigă Stu, făcându-i semn din mână.
Peter se răsturnă pe o parte. Se ridică iarăşi pe mâini şi pe genunchi şi porni din nou în patru labe, descriind un cerc larg. La capătul drumului negru ce tăia lanul de porumb sălbatic se afla micul lor autoturism de teren marca Winnebago, amenajat pentru excursii şi prevăzut cu un troliu. Străbăteau doar drumurile secundare, totuşi vinciul se dovedea din când în când util.
- Te simţi singur? întrebă Fran.
- Nu. Cu timpul, poate.
