Stu se lăsă în voia ei. Traversară şoseaua şi intrară într-o poiană frumoasă, care urca abrupt spre înălţimi, sub norii albi mânaţi repede pe cerul azuriu.
- Ce-i cu asta? se arătă Stu nedumerit.
- Nu înţeleg ce vrei să spui?
Dar inocenţa lui Fran era puţin prea pronunţată.
- Privirea aceea.
- Care privire?
- Ştii foarte bine despre ce-i vorba. Nu-mi poţi spune că în spatele unei asemenea priviri nu se ascunde ceva.
- Hai să stam jos, Stu.
- Aşa, pur şi simplu?
Se aşezară şi priviră spre est, unde crestele se lăsau spre zona de câmpie, învăluită în ceaţă albăstruie. Acolo, în zona aceea nelămurită, era Nebraska.
- E ceva serios. Şi nu ştiu cum să-ţi vorbesc.
- Păi, dă-i drumul, o încurajă, strângându-i mâna.
Dar, în locul cuvintelor, obrajii lui Fran începură să se frământe. O lacrimă i se scurse pe faţă, iar colţurile gurii i se lăsară în jos, tremurând.
- Fran...
Nu, n-am să plâng! îşi spuse ea supărată. Dar lacrimile nu i se opriră şi plânse amar, oricât se strădui să se abţină. Încurcat, Stu o îmbrăţişă şi aşteptă.
După ce se mai potolise, îi spuse:
- Şi acum, spune-mi. Ce se petrece?
- Mi-e dor de casă, Stu. Vreau să mă întorc în Maine.
În spatele lor, copiii săreau şi ţipau. Uluit, Stu o măsura cu privirea. Apoi zâmbi oarecum nesigur.
- Despre asta era vorba? Şi eu, care mi-am închipuit că te hotărâsei cel puţin să divorţezi de mine. Nu că unirea noastră ar fi fost vreodată binecuvântată de preot, după cum se zice.
- Nu plec nicăieri fără tine, îi răspunse ea. Îşi scosese un Kleenex din buzunarul de la piept şi se ştergea la ochi. Nu ştii asta?
- Ba da.
- Dar vreau să mă întorc în Maine. Visez mereu locurile de acolo. Tu nu ai niciodată vise cu East Texas? Cu Arnette?
- Nu, îi răspunse el cinstit. Cred că n-aş trăi mai puţin şi nici n-aş fi mai puţin fericit dacă n-aş mai vedea Arnette niciodată. Tu vrei să te întorci la Ogunquit, Frannie?
- Peste o vreme, poate. Dar nu direct. Mi-ar plăcea să merg în vestul Maineului, în Regiunea Lacurilor, cum i se spunea. Când Harold şi cu mine te-am întâlnit în New Hampshire, ne găseam foarte aproape de zona despre care-ţi vorbesc. Sunt nişte locuri extrem de frumoase. Bridgton... Sweden... Castle Rock. Din câte-mi închipui, lacurile sunt pline cu peşti. Cu timpul, ne-am putea stabili pe litoral. Dar în cel dintâi an n-aş suporta. Am prea multe amintiri. La început, aş fi copleşită. Aş fi copleşită de imensitatea oceanului. Se uită în jos, la degetele ei care se frământau nervos. Dar dacă vrei să rămâi aici... să-i ajuţi să pună totul pe roate... te-aş înţelege. Şi munţii sunt frumoşi, dar... nu mă simt ca acasă.
Se uită la est şi constată că, în sfârşit, putea să definească un lucru pe care-l simţise crescând în el încă de când zăpada începuse să se topească: impulsul de a porni la drum. Aici se adunase prea multă lume la un loc; n-ai fi putut spune că se calcă pe picioare, deocamdată, dar mulţimea îi transmitea un sentiment de nervozitate. Printre ei existau "oamenii Zonei" (după cum începuseră chiar să-şi spună) care se împăcau cu această stare de lucruri, ba care dădeau semne că se bucură de ea. Jack Jackson, care conducea noul Comitet din Free Zone (mărit între timp la nouă membri), era unul dintre ei. Brad Kitchner era altul - Brad lansase o sută de proiecte, în care se ajuta de absolut toate persoanele apte. Fusese ideea lui să pună în funcţiune o staţie de televiziune de la Denver. Transmitea filme vechi în fiecare seară, de la 6 la 1 noaptea, cu un program de ştiri de zece minute la ora 9.
Iar cel care preluase şefia poliţiei în absenţa lui Stu, Hugh Petrella, nu era genul de om cu care să se împace foarte bine. Simplul fapt că Petrella îşi organizase o campanie pentru a obţine rangul respectiv îl neliniştea pe Stu. Era un tip dur şi puritan, cu o figură ce părea cioplită din topor. Avea la dispoziţie şaptesprezece oameni de ordine şi cerea mai mulţi cu prilejul fiecărei întruniri a Comitetului din Free Zone... Dacă ar fi fost acolo, Glen ar fi spus că eterna luptă americană dintre lege şi libertatea individului se pornise din nou. Petrella nu era un om rău, dar se purta cu asprime... şi, având în vedere credinţa absolută a lui Hugh că legea reprezenta soluţia definitivă a oricărei probleme, acesta era un şerif mai bun decât ar fi reuşit vreodată să ajungă Stu.
- Ştiu că ţi-au oferit un loc în comitet, îi aminti Fran şovăielnic.
- Părerea mea este că a fost doar un gest de politeţe, nu crezi?
- Păi...
S-ar fi zis că lui Fran i se luase o piatră de pe inimă.
- S-ar bucura probabil la fel de tare dacă-i refuz. Sunt o relicvă din vechiul comitet. Un comitet de criză. Iar acum nu există nici un fel de criză. Ce facem cu Peter, Frannie?
- Până în iunie va creşte destul ca să poată călători. Apoi, aş vrea să aştept până ce naşte Lucy.
De la sosirea pe lume a lui Peter, în 4 ianuarie, în Boulder se mai petrecuseră optsprezece naşteri. Patru copii muriseră; restul se simţeau foarte bine. Copiii născuţi din părinţi imuni la Supergripă aveau să apară curând şi era absolut posibil ca tocmai Lucy să-l nască pe cel dintâi, în jur de 14 iunie.
- Ce-ai spune dacă am pleca pe1iulie? o întrebă el. Fran se lumină.
- Vrei, eşti sigur că vrei?
- Sigur.
- Nu spui asta doar ca să-mi faci mie pe plac?
- Nu, o linişti el. Vor mai pleca şi alţii. Nu mulţi, cel puţin o vreme. Dar câţiva vor pleca.
Îşi petrecu braţele pe după gâtul lui şi-l strânse.
