- Dacă era să sară, se întâmpla până acum, spuse Hap.

Se ridică apoi în picioare, lovind cu umărul raftul cu hărţi şi împrăştiindu-le. Texas, New Mexico şi Arizona, care încotro. Hap era fericit, în modul lui precaut. Pompele erau asigurate, iar ratele le plătise la zi. Mary insistase să facă asigurarea, înainte de orice.

- Tipul trebuie să fie foarte beat, zise Norm.

- Am urmărit tot timpul stopurile, comentă Tommy, cu vocea ascuţită de emoţie. Nu s-au aprins nici măcar o singură dată. Sfinte Cristoase! Dacă mergea cu nouăzeci la oră, am fi fost morţi cu toţii.

Se grăbiră să iasă din oficiu, cu Hap în frunte şi Stu în urma plutonului. Hap, Tommy şi Norm ajunseră lângă maşină în acelaşi timp. Se simţea mirosul de benzină şi se auzea ticăitul discret, ca de ceas, al motorului care se răcea. Hap deschise portiera şoferului, iar omul de la volan se întinse pe jos ca un sac de bulendre vechi.

- Fir-ar afurisit! strigă Norm Bruett.

Apucă să se întoarcă cu spatele, îşi strânse burta lui mare şi începu să verse. Nu din cauza omului care căzuse din maşină (de altfel, Hap îl prinsese înainte de a se prăbuşi pe pavaj), ci a putorii ce se răspândea din interior, un amestec de duhori grele de sânge, materii fecale, vomă şi putreziciune umană. Un miros înfiorător, de boală şi moarte.

Hap îl apucă imediat pe şofer de subsuori şi-l târî departe de maşină. Tommy se grăbi să-i ridice picioarele şi cei doi îl transportară până în clădire. În lumina lămpilor de deasupra, feţele lor arătau verzui şi indignate. Hap uitase cu totul de banii ce i se cuveneau de pe urma asigurării.

Ceilalţi se uitară în maşină, apoi Hank se răsuci pe călcâie, cu o mână la gură şi cu degetul mic în sus, de parc-ar fi ridicat paharul şi s-ar fi pregătit să rostească un toast. Fugi spre capătul dinspre nord al staţiei şi dădu şi el la boboci.

Vic şi Stu cercetară o vreme interiorul maşinii, se uitară unul la celălalt, apoi îşi îndreptară din nou privirile spre scena dinăuntru. Pe locul pasagerului stătea o tânără femeie cu rochia ridicată până la coapse. De ea se sprijinea un copil, băiat sau fată, cam de trei ani. Amândoi erau morţi. Gâturile li se umflaseră ca nişte imense tuburi, iar carnea din acele locuri căpătase o nuanţă neagră-purpurie, ca de vânătaie. Carnea le era tumefiată şi pe sub ochi. După cum povesti Vic mai târziu, arătau ca jucătorii de baseball care se mânjesc cu funingine pe obraji ca să nu le lucească. Ochii lor ieşiţi din orbite se holbau în gol. Femeia ţinea mâna copilului. Din nas li se scurseseră valuri de mucozităţi, care apoi se întăriseră. În jur bâzâiau muşte, se aşezau pe scursori, le intrau şi le ieşeau din gurile deschise. Stu făcuse războiul, însă nu văzuse niciodată vreo imagine mai mizerabilă decât asta. Nu-şi puteau dezlipi privirile de mâinile lor împreunate.

El şi Vic se traseră simultan înapoi, apoi îşi aruncară priviri goale. Porniră spre clădire. Îl văzură înăuntru pe Hap, care ţipa ceva în receptor, la telefonul public. Norm venea spre staţie în spatele lor, aruncând din când în când priviri peste umăr. Portiera din dreptul şoferului rămăsese căscată. De oglinda retrovizoare atârna o pereche de botoşei.

Hank stătea lângă uşă, frecându-se la gură cu o batistă murdară.

- Isuse, Stu, murmură el trist, iar Stu îi răspunse clătinând din cap.

Hap puse receptorul în furcă. Şoferul maşinii zăcea pe podea.

- Salvarea soseşte în zece minute. Crezi că sunt?... întrebă el, făcând semn cu degetul mare spre maşină.

- Sunt morţi, poţi să fii sigur, îi confirmă Vic. Figura lui ridată se îngălbenise şi, încercând să-şi răsucească o ţigară, răspândi tutunul peste tot. Sunt cele mai moarte persoane pe care le-am văzut vreodată.

Căută spre Stu, care dădu din cap şi-şi puse mâinile în buzunare, cuprins de greaţă.

Bărbatul întins la pământ scoase un geamăt profund din gât şi atunci toţi îşi îndreptară atenţia spre el. Fiind evident că necunoscutul vorbea, sau în orice caz încerca din răsputeri să zică ceva, Hap îngenunche lângă el, considerând de datoria lui să facă acest lucru.

Era limpede că omul trecea prin aceleaşi suferinţe pe care le înduraseră femeia şi copilul din maşină. Nasul îi curgea abundent, iar în respiraţie i se auzea şi un zgomot subacvatic ciudat, un soi de gâlgâit venind din piept. Pielea de sub ochi se umfla, însă nu era încă neagră, avea doar o tentă purpurie, ca de vânătaie. Gâtul părea foarte gros, iar carnea umflată formase două bărbii suplimentare. Avea febră mare; dacă te apropiai de el te simţeai ca pe marginea unei gropi umplute cu mangal, pregătită pentru fripturi.

- Câinele, mormăi el. I-aţi dat drumul câinelui?

- Domnule, îi spuse Hap, atingându-l cu blândeţe. Am chemat ambulanţa. Ai să te faci bine.

- Cadranul ceasului s-a făcut roşu, gâfâi omul de pe podea.

Fu cuprins apoi de o criză de tuse, de un şir nesfârşit de horcăieli chinuitoare care răspândiră jur-împrejur sfori groase de mucozităţi. Hap se trase înapoi, strâmbându-se disperat.

- Poate ar fi mai bine să-l întoarcem cu faţa în jos, propuse Vic. E-n primejdie să se sufoce.

Dar înainte să-şi poată pune în aplicare planul, tusea se domoli, înlocuită fiind de o respiraţie inegală, ca de foale. Omul clipi încet din ochi şi-i privi pe cei adunaţi în jur.

- Unde... suntem?

- În Arnette, îi răspunse Hap. Benzinăria Texaco a lui Bill Hapscomb. Mi-ai dărâmat nişte pompe. Adăugă apoi, cu grabă: E-n regulă. Iera asigurate.

Bărbatul încercă să se ridice de la pământ, dar fără succes. Trebui să se mulţumească să-şi aşeze mâna pe braţul lui Hap.

- Soţia mea... fetiţa mea...

- Sunt bine, îi zise Hap, zâmbind idiot.

- Se pare că a dat peste mine o boală teribilă. Fiecare respiraţie a omului era însoţită de o horcăială groasă. Şi ele erau bolnave. De când am plecat, acum două zile. Salt Lake City... Ochii i se închiseră încet. Bolnave... cred că nu ne-am mişcat suficient de repede, până la urmă...

Din depărtări ajunse la ei, din ce în ce mai aproape, sunetul tânguitor al sirenei Ambulanţei Voluntarilor din Arnette.

- O, Doamne, oftă Tommy Wannamaker.

Ochii bolnavului tremurară şi se deschiseră iarăşi, iar de această dată trădau o grijă acută şi intensă. Se luptă din nou să se ridice. Sudoarea i se scurgea pe obraji. Se agăţă de Hap.

- Sally şi Baby LaVon sunt bine?

Din gură îi săreau picături de salivă, iar Hap simţea căldura teribilă pe care o radia. Omul era bolnav, pe jumătate nebun şi puţea îngrozitor, amintindu-i lui Hap de duhoarea pe care o răspândesc preşurile pe care dorm câinii bătrâni.

- Sunt bine, insistă el, puţin prea pătimaş. Te rog să... te întinzi şi să stai liniştit, bine?

Bărbatul se întinse la loc. Respiraţia lui devenise şi mai aspră. Hap şi Hank îl ajutară se se întoarcă pe o parte şi păru să respire ceva mai uşor.

- Până ieri seară, m-am simţit destul de bine. Tuşeam, în rest nu aveam nimic. Dar astă-noapte m-am trezit bolnav. Nu am plecat destul de repede. Baby LaVon e bine?

Era tot mai dificil să-l înţelegi, iar ultimele cuvinte se transformară într-o bolboroseală. Sirena salvării se auzea tot mai aproape. Stu se apropie de fereastră, ca să-i urmărească sosirea. Ceilalţi rămaseră adunaţi în cerc, în jurul bărbatului de pe podea.

- Ce-o fi având, Vic, ai idee? întrebă Hap.

Vic clătină din cap.

- Habar n-am.

- Poate li se trage de la ce-au mâncat, spuse Norm Bruett. Maşina are număr de California. Probabil c-or fi mâncat în tot felul de locuri, la margine de drum, cum se întâmplă. Poate au dat peste un hamburger stricat. Se mai întâmplă.

Ambulanţa apăru în viteză, ocoli maşina accidentată şi se opri între aceasta şi uşa staţiei. Lumina roşie de deasupra se rotea nebuneşte. În jur domnea un întuneric deplin.

- Dă-mi mâna şi te trag şi pe tine aici, sus! ţipă pe neaşteptate bărbatul, apoi căzu iarăşi în muţenie.

- Intoxicaţie cu un aliment oarecare, spuse Vie. Mda, s-ar putea să fie aşa. Sper să fie asta, pentru că...

- Pentru că? spuse Hank.

- Pentru că, altfel, ar putea fi ceva contagios. Vic se uită la ceilalţi, tulburat. Am văzut nişte cazuri de holeră în 1958, eram lângă Nogales şi arătau cam tot aşa.

În încăpere intrară trei bărbaţi, împingând o targă.