Stuart Redman, poate cel mai tăcut om din Arnette, stătea pe unul dintre scaunele Woolco, din plastic crăpat, cu o cutie de bere Pabst în mână, privind pe fereastra mare a staţiei de benzină de-a lungul şoselei US 93. Stu ştia ce înseamnă să fii sărac. Crescuse chiar aici, în oraş, fiind fiul unui dentist care murise când Stu avea şapte ani, lăsându-şi în urmă soţia şi alţi doi copii, în afară de Stu.
Mama lui îşi găsise un serviciu la Red Ball Truck Stop, întreprindere de transporturi rutiere plasată chiar lângă Arnette - Stu ar fi putut să o vadă chiar din locul în care stătea acum, dacă n-ar fi ars în 1979. Câştiga suficient pentru ca ei patru să aibă ce mânea, nimic în plus. La vârsta de nouă ani, Stu se dusese la lucru, mai întâi la Rog Tucker, proprietarul lui Red Ball, unde ajuta la descărcatul camioanelor după programul de şcoală, pentru treizeci şi cinci de cenţi pe oră, apoi la oborul de vite din Braintree, oraşul învecinat, unde, declarându-se mai mare decât era în realitate, fusese angajat ca salahor câte douăzeci de ore pe săptămână, în schimbul salariului minim.
Stând şi ascultându-i pe Hap şi pe Vic Palfrey cum se ciondăneau în legătură cu banii şi felul lor misterios de a se evapora, îşi aduse aminte cum îi sângeraseră palmele, la început, din cauza şirurilor nesfârşite de cărucioare încărcate cu piei şi măruntaie cu care se lupta. Încercase să-şi ascundă mâinile de maică-sa, dar ea băgase de seamă, la mai puţin de o săptămână după ce începuse munca. Plânsese puţin din cauza asta, ea, care nu avea obiceiul să bocească prea uşor. Dar nu-i ceruse să renunţe la slujbă. Ea ştia care-i situaţia. Era o realistă.
Tăcerea lui se datora în parte faptului că nu avusese prieteni, şi nici timp de ei. Avea şcoala, apoi venea munca. Fratele lui cel mai mic, Dev, murise de pneumonie în anul în care intrase el la oborul de vite, iar Stu nu îşi revenise niciodată deplin după şocul suferit atunci. Din cauza sentimentului de vinovăţie, presupunea el. Pe Dev îl iubise cel mai tare... dar dispariţia lui însemnase şi o gură mai puţin de hrănit.
În liceu descoperise fotbalul, iar maică-sa îl îndemnase să se ţină de sport, chiar dacă din cauza asta trebuia să-şi reducă numărul orelor de muncă.
- Ţine-te de fotbal, îl îndemna ea. Numai sportul te poate scoate de aici, Stuart. Nu renunţa. Gândeşte-te la Eddie Warfield.
Eddie Warfield era un erou local. Provenea dintr-o familie chiar mai săracă decât a lui Stu, se acoperise de glorie în postul de quaterback al echipei liceului din regiune, mersese mai departe, la Universitatea Texas A&M, datorită unei burse sportive, apoi făcuse parte timp de zece ani din echipa Green Bay Packers, de cele mai multe ori fiind rezervă a conducătorului de joc, cu excepţia câtorva partide memorabile, când jucase de la începutul meciului. Eddie era acum proprietarul unui lanţ de restaurante fast-food din vestul şi sud-vestul Statelor Unite, iar în Arnette devenise un mit. Aici, când pronunţai cuvântul "succes", te gândeai automat la Eddie Warfield.
Stu nu era quarterback şi nici nu se putea compara cu Eddie Warfield. Totuşi, atunci când îşi începuse penultimul an de liceu se părea că ar fi existat şansa să capete, luptând, o mică bursă sportivă... apoi mai erau şi programele de muncă şi studiu, iar consilierul îndrumător al şcolii îi vorbise despre programul de împrumuturi în virtutea NDEA.
Apoi mama lui se îmbolnăvise şi nu mai fusese în stare să muncească. Era vorba de un cancer. Cu două luni înainte de a absolvi liceul, ea murise, lăsându-l pe Stu să se îngrijească de Bryce, fratele mai mic. Stu refuzase atunci bursa sportivă ce i se oferise şi se angajase la fabrica de calculatoare. În cele din urmă, Bryce, cu trei ani mai mic decât Stu, fusese cel care reuşise să dea lovitura. El se afla acum la Minnesota, analist de sistem la IBM. Nu-i scria prea des, iar ultima oară îl văzuse pe Bryce la înmormântare, după moartea soţiei lui Stu - răpusă de exact aceeaşi formă de cancer care pusese capăt şi vieţii mamei lui. Se gândi că poate şi Bryce ar fi trebuit să fie urmărit de un sentiment de vină... că şi lui ar putea să-i fie puţin ruşine din cauză că din fratele lui nu se alesese decât un banal băiat de gaşcă dintr-un oraş texan muribund, care-şi petrecea zilele în uzina de calculatoare şi serile fie la Hap, fie dincolo, la cârciuma Indian Head, unde se bea bere Lone Star.
Căsnicia fusese perioada cea mai bună, dar nu durase decât optsprezece luni. Tânăra lui soţie purtase în pântece un singur copil, întunecat la piele şi atins de aceeaşi maladie mortală. Asta se întâmplase cu patru ani în urmă. De atunci, se gândise mereu să plece din Arnette, să caute un tărâm mai bun, dar uriaşa inerţie, specifică oraşelor mici, îl ţintuise locului - cântecul moale, de sirenă, al locurilor familiare, al figurilor familiare. Era foarte iubit în Arnette, iar Vic Palfrey îi adusese odată un suprem compliment, afirmând că este un "Tip Nemaipomenit".
În timp ce Vic şi Hap suceau problema lor pe toate feţele, pe cer se mai distingea o urmă de amurg, dar pământul fusese cuprins de umbre. US 93 nu mai era străbătut decât de puţine maşini, acesta fiind unul dintre motivele pentru care Hap rămăsese cu atâtea note neplătite. Însă, constată Stu, chiar în acel moment venea o maşină.
Se afla încă departe, cam la o jumătate de kilometru, iar ultimele raze de lumină ale zilei făceau să lucească stins cele câteva piese cromate ce-i mai rămăseseră. Stu avea ochi ageri şi-şi dădu imediat seama că era vorba de un Chevrolet foarte vechi, poate din '75, cu luminile stinse, mergând cu cel mult douăzeci şi cinci de kilometri la oră, şerpuind pe drum în toate părţile. În afară de el, nu-l mai văzuse altcineva.
- Uite, să presupunem că tu ai de plată o ipotecă pentru staţia asta, spunea Vic, care se ridică, să zicem, la cincizeci de dolari pe lună.
- Păi să ştii că e mult mai mult de atât.
- Bine, bine, însă pentru demonstraţie, să zicem că e de cincizeci. Şi să mai presupunem că guvernul federal a făcut aşa cum pretinzi tu, a tipărit un camion de bani. Păi atunci, tipii de la bancă s-ar răzgândi şi ţi-ar cere o sută şi cincizeci. Iar ţie ţi-ar merge la fel de rău.
- Corect, adăugă şi Henry Carmichael.
Hap se uită la el enervat. Întâmplător ştia că Hank luase obiceiul să scoată sticle de Coca-Cola din aparat fără să pună banii jos, ba mai mult, Hank ştia că el ştie, prin urmare dacă Hank voia neapărat să ia partea cuiva, considera că s-ar fi cuvenit să ţină cu el.
- Nu e neapărat nevoie să se întâmple aşa cum zici tu, declară Hap cu toată greutatea şi profunzimea pe care i le dădeau cei nouă ani ai lui de şcoală şi începu să şi explice de ce.
Stu, care nu înţelegea decât că sunt la mare strâmtoare şi nu-şi bătea capul mai mult, ignoră cu totul cuvintele lui Hap şi urmări cum maşina îşi croia nesigur drum spre ei. După părerea lui Stu, n-avea cum să ajungă prea departe. Trecu dincolo de linia albă şi stârni colbul din marginea opusă a şoselei cu roţile din stânga. Acum se întorsese iarăşi, merse puţin pe partea cuvenită, apoi fu cât pe ce să se răstoarne în şanţ. Pe urmă, ca şi cum şoferul şi-ar fi ales drept reper marea firmă luminată Texaco, o coti spre aleea ce ducea spre aceasta, ca un proiectil ajuns spre capătul traiectoriei. Stu auzea de acum bine bătaia obosită a motorului, gâlgâitul sufocat al carburatorului pe moarte şi ţăcănitul supapelor care funcţionau aiurea. Nu nimeri prima intrare şi sări peste trotuar. Tuburile fluorescente de deasupra pompelor se reflectau în parbrizul murdar al maşinii şi era greu să vezi ce se petrece înăuntru; Stu distinse totuşi silueta vagă a şoferului clătinându-se moale o dată cu şocul. Maşina nu dădea nici un semn c-ar vrea să încetinească, înaintând constant cu cei douăzeci şi cinci de kilometri la oră.
- Deci, eu îţi zic că dac-ar fi mai mulţi bani în circulaţie, ai fi...
- Ai face bine să închizi pompele, Hap, îi spuse Stu cu blândeţe.
- Pompele? Cum?
Norm Bruett se întoarse şi privi pe fereastră.
- Isuse Cristoase! exclamă el.
Stu se ridică de pe scaun, se întinse peste Tommy Wannamaker şi Hank Carmichael şi stinse dintr-o singură mişcare toate cele opt comutatoare, câte patru cu fiecare mână. Din această cauză rămase singurul care nu văzu cum Chevroletul loveşte pompele de benzină de pe una din insule, retezându-le ca pe nişte popice.
Intră în ele cu o încetineală ce sugera caracterul implacabil şi oarecum măreţ al loviturii. A doua zi, Tommy Wannamaker jură la Indian Head că stopurile nu se aprinseseră nici măcar o clipă. Maşina îşi văzuse netulburată de drumul ei, cam cu douăzeci şi cinci de kilometri la oră, precum carele alegorice în timpul paradei Turneul Rozelor. Şasiul se frecă de insula de beton, scoţând un zgomot strident, iar când se izbiră şi roţile, toată lumea în afară de Stu văzu cum capul şoferului se bălăbăne fără vlagă şi loveşte parbrizul, pe care apăru imediat spărtura în formă de stea.
Maşina sări ca un câine bătrân care a luat un şut în coaste şi mătură pompa pentru benzină premium, care se desprinse din postament şi se rostogoli mai încolo, răspândind în jur câţiva stropi. Ajutajul se desprinse şi el din furtun şi căzu pe jos, sclipind în lumina tuburilor fluorescente.
Toată lumea văzu şi scânteile provocate de ţeava de eşapament a maşinii la contactul cu cimentul, iar Hap, care văzuse explozia unei benzinării din Mexic, îşi acoperi instinctiv ochii, ferindu-se de mingea de foc care se aştepta să apară. Însă spatele automobilului se răsuci şi căzu de pe insulă în partea dinspre clădirea benzinăriei. Botul se înfipse în pompa de benzină fără plumb, doborând-o cu un zdrăngănit de table goale.
Chevroletul îşi încheie tacticos rotaţia de 360 de grade, lovind iarăşi insula, de această dată cu latul. Partea din spate se căţără peste bordură şi puse la pământ pompa de benzină regular. Apoi îşi găsi în sfârşit liniştea, smucind în urma ei pentru ultima oară toba de eşapament ruginită. Distrusese cele trei pompe de benzină de pe insula cea mai apropiată de şosea. Motorul se mai învârti eu greu câteva secunde, apoi se stinse. Tăcerea ce se lăsase era atât de neaşteptată, încât îţi provoca un soi de nelinişte.
- Sfinte Sisoe, spuse Tommy Wannamaker, cu respiraţia tăiată. Sare în aer, Hap?
- Dacă era să sară, se întâmpla până acum, spuse Hap.
Se ridică apoi în picioare, lovind cu umărul raftul cu hărţi şi împrăştiindu-le. Texas, New Mexico şi Arizona, care încotro. Hap era fericit, în modul lui precaut. Pompele erau asigurate, iar ratele le plătise la zi. Mary insistase să facă asigurarea, înainte de orice.
- Tipul trebuie să fie foarte beat, zise Norm.
- Am urmărit tot timpul stopurile, comentă Tommy, cu vocea ascuţită de emoţie. Nu s-au aprins nici măcar o singură dată. Sfinte Cristoase! Dacă mergea cu nouăzeci la oră, am fi fost morţi cu toţii.
Se grăbiră să iasă din oficiu, cu Hap în frunte şi Stu în urma plutonului. Hap, Tommy şi Norm ajunseră lângă maşină în acelaşi timp. Se simţea mirosul de benzină şi se auzea ticăitul discret, ca de ceas, al motorului care se răcea. Hap deschise portiera şoferului, iar omul de la volan se întinse pe jos ca un sac de bulendre vechi.
- Fir-ar afurisit! strigă Norm Bruett.
Apucă să se întoarcă cu spatele, îşi strânse burta lui mare şi începu să verse. Nu din cauza omului care căzuse din maşină (de altfel, Hap îl prinsese înainte de a se prăbuşi pe pavaj), ci a putorii ce se răspândea din interior, un amestec de duhori grele de sânge, materii fecale, vomă şi putreziciune umană. Un miros înfiorător, de boală şi moarte.
Hap îl apucă imediat pe şofer de subsuori şi-l târî departe de maşină. Tommy se grăbi să-i ridice picioarele şi cei doi îl transportară până în clădire. În lumina lămpilor de deasupra, feţele lor arătau verzui şi indignate. Hap uitase cu totul de banii ce i se cuveneau de pe urma asigurării.
Ceilalţi se uitară în maşină, apoi Hank se răsuci pe călcâie, cu o mână la gură şi cu degetul mic în sus, de parc-ar fi ridicat paharul şi s-ar fi pregătit să rostească un toast. Fugi spre capătul dinspre nord al staţiei şi dădu şi el la boboci.
Vic şi Stu cercetară o vreme interiorul maşinii, se uitară unul la celălalt, apoi îşi îndreptară din nou privirile spre scena dinăuntru. Pe locul pasagerului stătea o tânără femeie cu rochia ridicată până la coapse. De ea se sprijinea un copil, băiat sau fată, cam de trei ani. Amândoi erau morţi. Gâturile li se umflaseră ca nişte imense tuburi, iar carnea din acele locuri căpătase o nuanţă neagră-purpurie, ca de vânătaie. Carnea le era tumefiată şi pe sub ochi. După cum povesti Vic mai târziu, arătau ca jucătorii de baseball care se mânjesc cu funingine pe obraji ca să nu le lucească. Ochii lor ieşiţi din orbite se holbau în gol. Femeia ţinea mâna copilului. Din nas li se scurseseră valuri de mucozităţi, care apoi se întăriseră. În jur bâzâiau muşte, se aşezau pe scursori, le intrau şi le ieşeau din gurile deschise. Stu făcuse războiul, însă nu văzuse niciodată vreo imagine mai mizerabilă decât asta. Nu-şi puteau dezlipi privirile de mâinile lor împreunate.
