- Hap, începu unul dintre ei. Ai mare baftă că n-ai pornit-o spre cer, cu fundul ăla al tău afurisit cu tot. Ăsta-i băiatul, da?

Le făcură loc să treacă - Billy Verecker, Monty Sullivan, Carlos Ortega, oameni pe care-i cunoşteau foarte bine.

- Mai sunt două persoane în maşină, zise Hap, trăgându-l pe Monty deoparte. O femeie şi-o fetiţă. Amândouă moarte.

- Dumnezeule mare! Eşti sigur?

- Mda. Dar el nu ştie. Îl duci la Braintree?

- Cred că da. Monty se uită la el, descumpănit. Şi cu cele două din maşină ce fac? Nu ştiu cum să procedez, Hap.

- Stu ar putea telefona la sediul poliţiei. V-ar deranja dacă vin şi eu cu voi?

- Pe naiba.

Aşezară omul pe targă şi, în timp ce-l scoteau afară, Hap se apropie de Stu.

- Îl însoţesc pe tip până la Braintree. N-ai vrea să suni la poliţie?

- Sigur că da.

- Şi la Mary. Telefonează-i şi spune-i ce s-a întâmplat.

- Okay.

Hap ieşi şi se urcă în ambulanţă. Billy Verecker închise uşile în urma lui şi apoi îi strigă pe ceilalţi doi. Aceştia se holbau în interiorul automobilului, cu un amestec de groază şi fascinaţie.

Peste doar câteva momente, salvarea plecă în trombă, cu sirena pusă în funcţiune, aruncând palide pulsaţii sângerii asupra aleii ce ducea spre staţie. Stu se duse la telefon şi introduse o fisă de douăzeci şi cinci de cenţi.

Bărbatul muri pe drum, când nu mai rămăseseră decât treizeci de kilometri până la spital. Mai gâfâi odată, gâlgâit şi sufocat, expiră, trase încă puţin aer, scurt, şi gata.

Hap scoase portofelul omului din buzunarul de la spate şi-l cercetă. Şaptesprezece dolari bani gheaţă. Un carnet de conducere emis în California pe numele Charles D. Campion. O legitimaţie de armată şi fotografii ale soţiei şi fiicei, într-o învelitoare din plastic. Hap evită să se uite la poze.

Puse portofelul la loc în buzunarul celui decedat şi-i spuse lui Carlos să oprească sirena. Ceasul arăta 9. 10.

CAPITOLUL 2

DIN ORAŞUL DE COASTĂ Ogunquit, statul Maine, pornea spre largul Atlanticului un dig lung, construit din piatră. Astăzi, digul îi sugera lui Frannie Goldsmith un deget cenuşiu şi acuzator; îşi puse maşina în parcarea publică şi-l văzu pe Jess stând chiar la capătul digului, o simplă siluetă în soarele după-amiezei. Pescăruşii se zbăteau şi ţipau deasupra lui, iar priveliştea îi amintea de un tablou în cel mai pur stil New England; se îndoia că vreun pescăruş va îndrăzni să strice impresia, lansând asupra imaculatei cămăşi albastre din poplin a lui Jess Rider un găinaţ alb. Păi, doar era poet în activitate.

Ştia că este Jess, pentru că bicicleta lui cu zece viteze era prinsă cu lacăt de grilajul metalic din spatele gheretei pentru paznicul parcării, Gus cel chel şi gras. Acesta îi ieşi în întâmpinare, ca de obicei. Taxa pentru cei veniţi din afară era un dolar de maşină, dar Gus ştia prea bine că ea stă în oraş, fără să mai fie nevoie să se uite la abţibildul lipit în colţul parbrizului, pe care scria REZIDENT. Fran venea adesea în locul acesta.

Păi să ştii că vin des, se gândi ca. De fapt, tot aici, pe plajă, am rămas şi însărcinată, taman cu vreo patru metri peste linia la care ajunge fluxul maxim. Dragă Boţule: tu ai fost conceput pe litoralul minunat din Maine, cu patru metri peste nivelul de flux maxim şi cu cincisprezece metri la est de dig. Locul este marcat cu un X.

Gus ridică mâna, făcându-i un semn de salut.

- Prietenul dumitale e chiar la capătul digului, domnişoară Goldsmith.

- Mulţumesc, Gus. Cum merg afacerile?

Îi răspunse cu un zâmbet şi un gest către parcare, în care erau cam douăzeci de maşini, majoritatea cu abţibilduri de culoare albastră şi albă, identice cu al ei.

- Nu prea mişcă, e prea devreme, îi răspunse el. Era 17 iunie. Ai să vezi, peste două săptămâni, oraşul o să înceapă să câştige bani de pe urma noastră.

- Sunt sigură. Asta dacă nu-i şterpeleşti chiar pe toţi.

Gus începu să râdă şi se întoarse la el în dugheană.

Frannie se sprijini cu o mână de tabla caldă a maşinii, îşi scoase pantofii de tenis şi-şi puse în picioare o pereche de papuci de plajă din cauciuc. Frannie era o fată înaltă, cu părul castaniu, căzând până la jumătatea bluzei ei de culoare galbenă. O tipă bine. Picioare lungi, care-i atrăgeau priviri pline de admiraţie. Material de lux, acesta era termenul pe care-l foloseau băieţii atunci când erau între ei, din câte ştia ea. Nu puţini fuseseră cei cărora le vrăjise inima. Miss 1990 a colegiului unde învăţa.

Apoi râse în sinea ei, cu amărăciune, de situaţia în care se găsea. Te porţi de parcă ar fi cine ştie ce veste nemaipomenită, îşi zise ea. Capitolul Şase: Hester Prynne îi mărturiseşte pastorului Dimmesdale vestea sosirii iminente pe lume a lui Pearl. Ce-i drept, el nu se compara cu pastorul Dimmesdale. El era Jess Rider, în vârstă de douăzeci de ani, adică mai mic cu un an decât eroina noastră, Micuţa Fran. Student la colegiu şi poet în plină activitate. Ceea ce se putea deduce din cămaşa lui albastră imaculată, de poplin.

Se opri la marginea nisipului, simţind cum căldura binefăcătoare i se răspândeşte în tălpi, chiar şi prin cauciucul papucilor. Silueta de la capătul digului făcea în continuare mişcări din care se ghicea că aruncă pietricele în apă. Ceea ce-i trecea ei acum prin minte era mai degrabă neliniştitor decât amuzant. Nu se îndoia că poziţia lui era studiată. Lord Byron, singur, dar netemător. Stând în singurătate şi izolare şi căutând spre oglinda învolburată a mării, ce se întindea până hăt, în Anglia. Dar eu, cel exilat, nu voi putea nicicând...

Draci bălţaţi!

Nu o tulbura atât gândul, cât diagnosticul pe care-l punea stării de spirit prin care trecea Tânărul domn pe care presupunea că-l iubeşte se afla acolo, iar ea îi râdea pe la spate, caricaturizându-l.

Porni de-a lungul digului, călcând grijuliu şi cu graţie peste stânci şi crevase. Acest dig vechi făcuse parte dintr-un sparge-val. Dar majoritatea navelor acostau acum la capătul sudic al localităţii, unde existau trei porturi pentru vase de agrement şi şapte moteluri, nişte spelunci cu un dever nebun toată vara.

Păşea încet, străduindu-se, pe cât era în stare, să se obişnuiască cu gândul că amorul ei trecuse, în aceste unsprezece zile de când se ştia "uşor borţoşică", după cum se exprimase Amy Lauder. Păi, doar el o adusese în halul ăsta, nu?

Însă în nici un caz nu se putea spune că este singurul vinovat. Pe deasupra, ea luase şi pilula. Asta fusese cea mai simplă figură din lume. Se dusese la cabinetul medical al căminului şi-i turnase doctorului gogoşi că avea dureri la menstruaţie şi tot felul de iritaţii penibile pe piele, iar el îi scrisese o reţetă. De fapt, îi dăduse gratis pilule pentru o lună.

Se opri din nou; acum se afla în mijlocul apelor, iar valurile se spărgeau de ambele părţi ale digului. Îi trecu prin minte că medicii din cabinetele de acest fel auzeau probabil poveşti despre menstruaţii dureroase şi prea multe coşuri cam tot atât de des pe cât aveau farmaciştii ocazia să afle că "trebuie să cumpăr neapărat prezervativele astea pentru frati-miu" - din ce în ce mai des în ultima vreme. Ar fi putut la fel de bine să se ducă la el şi să-i zică: "Vreau nişte pilule. Am de gând să mă fut." Îi venise vremea. De ce să fie timidă? Cercetă spatele lui Jesse şi oftă. Pentru că timiditatea riscă să devină un stil de viaţă. Porni iarăşi la drum.

În orice caz, pilula nu-şi făcuse efectul. Cineva din serviciul de control al calităţii de la fabrica aia străveche din Ovril adormise în faţa comenzilor. Fie asta, fie uitase ea să-şi ia o pilulă, iar apoi uitase că uitase.

Se apropie de el pe furiş şi-i puse brusc ambele mâini pe umeri.

Jess, care ţinea pietricelele cu mâna stângă şi le arunca în apele Atlanticului cu dreapta, scoase un ţipăt şi nu ştiu cum să se ridice mai repede în picioare. Pietrele se răspândiră peste tot şi era cât pe ce s-o arunce pe Frannie în apă. Şi el se salvă cu greu de la un plonjon cu capul înainte.

Ea nu se putu abţine, izbucni în râs şi se trase înapoi cu mâinile ridicate la gură, în timp ce el se răsuci furios pe călcâie; era un tânăr solid, cu părul negru, ochelari din sârmă aurie şi trăsături obişnuite care, spre veşnica nemulţumire a lui Jess, nu reuşeau să reflecte pe deplin sensibilitatea din sufletul lui.

- M-ai speriat îngrozitor! urlă el.

- Vai, Jess, chicoti ea, vai, Jess, îmi pare rău, dar a fost aşa de nostim, a fost nemaipomenit de nostim.

- Era să cădem în apă, spuse el nervos, făcând un pas spre ea.

În compensaţie, Fran se retrase tot cu un pas, se împiedică de o stâncă şi căzu cu toată greutatea. Fălcile i se ciocniră violent, prinzându-i limba între dinţi - infernală durere! - şi râsul i se curmă imediat, de parcă sunetul ar fi fost retezat de o lamă. Simplul fapt că tăcuse atât de brusc - poţi să mă închizi ca pe un radio - i se păru extraordinar de nostim şi se puse din nou pe chicotit, cu toate că limba îi sângera, iar din ochi îi curgeau lacrimi de durere.

- Frannie, te simţi bine?

Îngenunche lângă ea, îngrijorat.

Îl iubesc cu adevărat, se gândi ea, simţindu-se mai uşurată.

- Nu cumva te-ai rănit, Fran?