- De parcă n-aş şti şi eu.

Deodată, se auzi vocea lui Vic din spatele lor:

- Poate că nu este răceală.

Se întoarseră spre el. Vic părea speriat.

- Azi-dimineaţă, când m-am sculat, strănutam şi tuşeam de nu se poate, le spuse Vie. Mă durea şi capul. Am luat nişte aspirine şi m-a mai lăsat puţin, dar încă mă simt plin de muci. Nu-i exclus să ne doboare şi pe noi. Boala pe care o avea şi Campion. Din cauza căreia a murit.

Hap rămase cu ochii la el multă vreme, apoi, tocmai când se pregătea să-i expună toate motivele pentru care-şi închipuia el că nu-i posibil, strănută iarăşi.

Joc Bob îi măsură grav pe amândoi.

- Ştii, Hap, poate că n-ar fi rău să închizi staţia. Doar pentru astăzi.

Hap îi aruncă o privire speriată şi încercă să-şi aducă aminte motivele acelea pe care şi le adunase în minte. Nu-i veni nici măcar unul. Memoria nu-i spunea decât că şi el se trezise cu durere de cap şi nasul înfundat. Ei, nu scapă nimeni de câte-o răceală, din când în când. Dar înainte să apară Campion se simţise bine. Foarte bine.

Cei trei copii Hodges aveau şase şi patru ani, respectiv optsprezece luni. Cei doi mai mici dormeau, iar cel mare era în grădina din spate, săpând o groapă. Lila Bruett se afla în salon, urmărind "Tineri şi neliniştiţi" la televizor. Spera ca Sally să nu se întoarcă înainte de sfârşitul serialului. Ralph Hodges îşi cumpărase un televizor color din cele mari când vremurile fuseseră mai bune în Arnette, iar Lila se dădea în vânt după filmele astea de după-amiază, mai ales pe color. Era mare diferenţă, păreau cu mult mai frumoase.

Trase din ţigară, apoi suflă fumul în mai multe reprize, printre spasmele crizei atroce de tuse ce-o cuprinsese. Se duse la bucătărie şi scuipă expectoraţiile ce i se adunaseră în gură. Se sculase cu tusea asta şi toată ziua avusese senzaţia că o gâdilă cineva cu o pană în fundul gâtului.

Se întoarse în salon, nu înainte de a arunca o privire pe fereastră, ca să se asigure că Bert Hodges nu are nici o problemă. Pe ecran apăruse acum o reclamă, două sticle de detergent pentru curăţarea vaselor de toaletă, care dansau între ele. Lila îşi plimbă privirile prin cameră, cu părere de rău că propria ei casă nu arăta la fel de bine. Sally avea pasiunea să asambleze tablouri cu scene biblice din fragmente pictate separat - cu vopselele de ulei puse la dispoziţie de producătorii jocului - şi ordonate apoi conform unei numerotaţii, tablouri care se vedeau peste tot în încăpere. frumos înrămate. Cel mai mult îi plăcea o reprezentare de mari dimensiuni a Cinei cea de taină, atârnată în spatele televizorului; fusese realizată cu şaizeci de vopsele diferite, după o muncă de aproape trei luni de zile, aşa cum îi mărturisise Sally. O adevărată operă de artă.

Tocmai când filmul fusese reluat, Baby Cheryl începu să plângă, ţipătul ei ascuţit şi sfâşietor fiind întrerupt de serii de tuse.

Lila îşi stinse ţigara şi se duse în dormitor. Eva, fetiţa de patru ani, dormea încă profund, dar Cheryl zăcea pe spate la ea în pătuţ, iar obrajii ei căpătaseră o nuanţă purpurie, nesănătoasă. Se vedea bine că, printre ţipete, este pe cale să se sufoce.

Lila, care nu se speria de o laringită difterică, după ce ambii ei copii fuseseră bolnavi, unul după celălalt, o apucă de călcâie, o ridică şi o bătu zdravăn pe spate. Nu avea idee dacă doctorul Spock recomanda sau nu acest gen de tratament, pentru simplul motiv că nu se ostenise să-l citească. În orice caz, asupra lui Baby Cheryl avu un efect foarte bun. Scoase un orăcăit ca de broască şi scuipă deodată un ghem de flegmă galbenă drept pe podea.

- E mai bine? o întrebă Lila.

- Da, îi răspunse Baby Cheryl, pe cale să adoarmă la loc.

Lila şterse pe jos cu un şerveţel Kleenex. Nu-şi aducea aminte să fi văzut vreodată un bebeluş expectorând o asemenea cantitate dintr-o dată.

Se aşeză posomorâtă şi se uită mai departe la "Tineri şi neliniştiţi". Îşi aprinse încă o ţigară, strănutând chiar la primul fum, apoi o cuprinse şi pe ea din nou tusea.

CAPITOLUL 4

SE SCURSESE o oră de la căderea serii.

Starkey stătea singur la o masă lungă, examinând foile subţiri, de culoare galbenă. Conţinutul lor îl aducea la disperare. Îşi servea ţara de treizeci şi şase de ani, de când intrase, speriat ca orice "boboc", pe porţile Academiei West Point. Câştigase medalii. Stătuse de vorbă cu preşedinţi, le dăduse sfaturile lui, iar câteodată acestea fuseseră urmate. Mai trecuse şi până acum prin momente întunecate, nu puţine la număr, dar o situaţie ca asta...

Era înfricoşat, atât de înfricoşat, încât cu greu îndrăznea să recunoască acest lucru faţă de el însuşi. Era exact spaima aceea care te putea duce la nebunie.

Cedând unui impuls, se ridică în picioare şi se apropie de peretele în care era montat un şir de cinci monitoare de televiziune. Mişcându-se, lovi masa cu genunchiul, una dintre foiţele galbene se desprinse din teanc, descrise leneş o traiectorie sinuoasă în aerul purificat prin mijloace mecanice şi ateriză pe gresie, rămânând pe jumătate în umbra mesei. Cineva care ar fi privit de sus partea luminată ar fi putut citi următoarele:

NECONFIRMAT

PARE SUFICIENT DE

SOI CODIFICAT 848-AB

CAMPION, (W. )SALLY

SCHIMBARE ŞI MUTAŢIE A ANTIGENU

RISCURI DEOSEBITE/MORTALITATE FOARTE RI

PROBABILITATE DE MOLIPSIRE ESTIM

REPETĂM LA 99, 4%.

CENTRUL EPIDEMIOLOGIC ATLANTA

ÎNŢELEGERE. STRICT SECRET.

SE INCLUDE ÎN BLUE FILE.

SFÂRŞIT

P-T-222312A

Starkey apăsă un buton de sub ecranul din mijloc şi imaginea apăru cu bruscheţea aceea mereu surprinzătoare pentru el, posibilă datorită componentelor electronice moderne. Se vedea zona apuseană a deşertului Californiei, cu deschidere spre est. Un tablou dezolant şi în acelaşi timp sinistru, datorită marginilor roşii-purpurii ale formelor filmate în infraroşu.

E chiar acolo, drept înainte, gândi Starkey. Project Blue.

Spaima ameninţa să-l copleşească din nou. Îşi duse mâna în buzunar şi scoase o pilulă albastră. Fiică-sa ar fi numit-o probabil "downer". Denumirile contează prea puţin; efectele sunt importante. O înghiţi fără apă, iar figura lui dură şi fără riduri se crispă o secundă.

Project Blue.

Se uită către celelalte monitoare stinse, apoi le aprinse pe rând. Numerele 4 şi 5 prezentau imagini din laboratoare. Pe 4, era laboratorul de fizică, pe 5 cel de biologie virală. În acesta din urmă se vedeau o mulţime de cuşti, mai ales pentru cobai, maimuţe rhesus şi câţiva câini. Nici unul dintre animale nu părea să doarmă. În laboratorul de fizică, o mică centrifugă continua să funcţioneze. Starkey îşi exprimase nemulţumirea în legătură cu acest lucru. Nemulţumirea lui profundă. Zbârnâitul vesel al acelei centrifuge ce mergea necontenit contrasta în chip straniu cu trupul inert al doctorului Ezwick, zăcând pe podea, ca o sperietoare de ciori răsturnată de o pală violentă de vânt.

I se explicase că centrifuga era alimentată de acelaşi circuit de curent ca şi luminile, prin urmare, dacă opreau centrifuga, s-ar fi stins şi becurile. Iar camerele de acolo nu erau echipate pentru imagini în infraroşu. Starkey pricepu. Nu era exclus să mai apară şi alţi barosani de la Washington, care să vrea să-l vadă pe laureatul Premiului Nobel zăcând fără viaţă la o sută douăzeci de metri sub nivelul deşertului şi la un kilometru de acest punct de comandă. Dacă închidem centrifuga, nu-l mai putem vedea pe profesor. Un paradox elementar. Ceea ce fiica lui ar fi denumit "Catch-22".

Înghiţi încă un calmant şi-şi îndreptă atenţia asupra monitorului numărul 2. Care-i plăcea cel mai puţin dintre toate. Nu-i plăcea bărbatul care se prăbuşise cu faţa în supă. Ce-ai zice dacă ar veni cineva la tine şi ţi-ar spune: Îţi vei petrece eternitatea cu moaca într-un castron de supă. E exact ca poanta cu tortul de frişcă: încetează să mai fie amuzantă când ţi se întâmplă chiar ţie.

Monitorul 2 prezenta imaginea cafeteriei din incinta bazei Project Blue. Accidentul se petrecuse aproape simultan cu schimbul echipelor de lucru, când în cafeterie nu era decât puţină lume. Presupunea că pentru oamenii aceia nu avea nici o importanţă unde muriseră, în cafeterie, în propriul dormitor sau în laborator. Totuşi, omul acela cu figura în supă...

Un bărbat şi o femeie în salopete albastre rămăseseră chirciţi lângă automatul pentru dulciuri. Un bărbat în salopetă albă zăcea în apropierea tonomatului Seeburg. La mese se aflau nouă bărbaţi şi paisprezece femei, dintre care unii prăvăliţi, ţinând încă între degetele ţepene cutii de Coca-Cola şi Sprite. Iar la masa a doua, aproape de capătul ei, fusese identificat un anume Frank D. Bruce. Se prăbuşise cu faţa în ceea ce părea a fi o porţie de Campbell's Chunky Sirloin Soup.

Primul monitor nu arăta decât un ceas digital. Până pe 13 iunie, toate cifrele de pe acel ceas fuseseră verzi. Acum ele erau de un roşu aprins. Şi încremeniseră. Ceasul arăta 13:06:90: 02:37:16.

13 iunie 1990. Două, treizeci şi şapte de minute şi şaisprezece secunde, noaptea.

Din spatele lui se auzi un huruit scurt.

Starkey închise monitoarele unul câte unul şi apoi se întoarse. Zări foiţa căzută pe pardoseală şi o puse pe masă, la locul ei.