- Haide.

Era Creighton. Avea un aer grav şi faţa pământie. Îmi aduce alte ştiri proaste, gândi Starkey senin. Cine ştie cine executase un alt plonjon de la mare înălţime drept într-un bol de Chunky Sirloin Soup.

- Salut, Len, zise el calm.

Len Creighton făcu un semn din cap.

- Billy! Acum... Cristoase, nici nu ştiu cum să-ţi spun.

- Cuvânt cu cuvânt mi se pare că ar fi cea mai bună soluţie, oşteanule.

- Bărbaţii aceia, ştii, ăia care s-au ocupat de trupul lui Campion, ei bine, le-au făcut analizele la Atlanta, şi rezultatele sunt proaste.

- Ale tuturor?

- Cinci rezultate sunt sigure. Există şi un caz - numele lui este Stuart Redman - cu analiză negativă, până în momentul de faţă. Din câte ştim însă, şi Campion a rezistat mai mult de cincizeci de ore.

- Dacă n-ar fi fugit Campion..., spuse Starkey. Concluzia este că măsurile de securitate au fost neglijente, Len. Foarte neglijente.

Creighton acceptă critica printr-un gest.

- Mergi mai departe.

- La Arnette s-a declarat carantina. Până în momentul de faţă, am izolat în localitate cel puţin şaisprezece cazuri de gripă A-extra cu schimbare permanentă. Bineînţeles, este vorba numai de cazurile declarate.

- Mediile de informare?

- Deocamdată, nici o problemă, îşi închipuie că e vorba de antrax.

- Altceva?

- Există un caz deosebit de grav. Un poliţist texan dintr-o patrulă, Joseph Robert Brentwood. Vărul lui este proprietarul staţiei de benzină unde şi-a încheiat Campion fuga. Ieri dimineaţă a trecut pe-acolo, ca să-l anunţe pe Hapscomb de venirea autorităţilor medicale. L-am găsit în urmă cu trei ore, acum se află în drum spre Atlanta. Între timp însă, a apucat să patruleze prin jumătate din estul Texasului. Numai Dumnezeu ştie cu câte persoane a intrat în contact.

- Fir-ar al dracului! zise Starkey, îngrozindu-se şi el de slăbiciunea pronunţată ce i se ghicea în voce şi de furnicătura ce pornise din apropierea unui testicul şi urca spre stomac. 99,4 la sută probabilitate de molipsire, îi trecu prin minte. Cifrele începură să-i danseze nebuneşte prin cap. Ceea ce echivala cu 99,4 la sută mortalitate, deoarece organismul omenesc nu poate să producă anticorpi capabili să stopeze un virus antigen în continuă modificare. Îndată ce organismul reuşeşte să producă anticorpul potrivit, virusul se şi modifică, adoptând o formă puţin diferită. Un vaccin ar fi aproape imposibil de creat, din aceleaşi motive.

99,4 la sută.

- Isuse, spuse el. Asta-i tot?

- Păi...

- Mergi mai departe.

Creighton continuă cu voce moale:

- Hammer a murit, Billy. Sinucidere. S-a împuşcat în ochi, cu pistolul de serviciu. Rapoartele Project Blue se aflau la el pe birou. S-o fi gândit că dacă le lasă acolo nu mai e nevoie de nici un fel de scrisoare de adio.

Starkey închise ochii. Vic Hammer era... fusese... ginerele lui. Cum avea să-i vorbească Cynthiei despre cele întâmplate? Regret nespus, Cindy. Vic s-a aruncat într-un bol cu supă rece. Poftim, ia o pilulă din astea albastre. Ştii, o neghiobie! Cineva a făcut o greşeală cu o cutie. Altcineva a uitat să apese un buton care ar fi închis etanş întreaga bază. O întârziere de doar patruzeci şi ceva de secunde, dar a fost destul. Cutia despre care-ţi spuneam este cunoscută în domeniu sub denumirea de "sniffer".

Aparatele astea se execută la Portland, Oregon, pe baza Comenzii nr. 164480966 a Ministerului Apărării. De-a lungul a două linii separate, tehnicienele asamblează cutiile, dar procesul tehnologic e gândit astfel încât nici una din fete n-are habar cum arată produsul finit. Poate că una dintre ele tocmai se gândea ce să gătească la cină, iar persoana care trebuia să efectueze controlul de calitate, cum să facă să-şi vândă automobilul. Indiferent cum s-a întâmplat, trebuie să ştii, Cindy, ultima coincidenţă a fost aceea că bărbatul aflat în postul de securitate numărul patru, Campion îl chema, a văzut că cifrele s-au înroşit şi a mai avut timpul să iasă din cameră înainte ca uşile să se închidă şi să se blocheze definitiv. Apoi şi-a luat familia şi-a întins-o. A trecut prin poarta principală cu doar patru minute înainte să se declanşeze sirenele şi să închidem ermetic întreaga bază. Şi nimeni n-a început să-l caute decât aproape o oră mai târziu, deoarece în posturile de securitate nu există monitoare - la un moment dat trebuie să renunţi să-i mai păzeşti pe paznici, altfel toţi oamenii de pe pământ s-ar transforma în nişte afurisiţi de temniceri - şi toată lumea a presupus că el se află înăuntru, aşteptând ca "snifferele" să distingă zonele curate de cele infestate. A avut astfel la dispoziţie suficient timp de fugă, fiind destul de inteligent ca să folosească drumurile secundare, ale fermelor, şi suficient de norocos ca să nu fi ales unul pe care maşina lui să rămână în pană. Apoi, cineva ar fi trebuit să ia o decizie de comandă: să implice sau nu în această afacere poliţia statului, FBI-ul, sau pe amândouă simultan. Respectivul bizon a întors chestiunea pe toate feţele şi, până să se găsească cineva care să decidă că de porcăria asta se va ocupa Cooperativa, imbecilul ăla fericit - fericit şi bolnav - a ajuns până în Texas, iar la urmă, când l-au prins, în sfârşit, nici nu mai era de fapt în stare să fugă; el şi nevastă-sa şi copilul lor, o fetiţă, erau cu toţii puşi la rece într-un prăpădit de orăşel numit Braintree. Braintree, Texas. În orice caz, Cindy, ceea ce vreau să-ţi spun este că avem de-a face cu un lanţ de coincidenţe absolut incredibile. În toată combinaţia a intrat şi puţină incompetenţă, în chip de sămânţă de noroc - de ghinion, vreau să zic, te rog să mă ierţi - dar cea mai bună caracterizare este că aşa a fost să se întâmple. Soţul tău nu are nici o vină. Dar el era conducătorul proiectului, a constatat că situaţia a început să scape de sub control şi atunci...

- Îţi mulţumesc, Len, spuse el.

- Billy, nu cumva ai dori să...

- Am nevoie doar de zece minute.. Te rog să convoci o şedinţă a Statului-Major peste cincisprezece minute. Dacă s-au culcat, trezeşte-i.

- Am înţeles, domnule.

- Len...

- Da?

- Mă bucur că tu eşti cel de la care am aflat vestea.

- Da, domnule.

Creighton ieşi din cameră. Starkey se uită la ceas, apoi se apropie din nou de şirul de monitoare fixate în perete. Deschise numărul 2, îşi duse mâinile la spate şi cercetă gânditor priveliştea din cafeteria Project Blue.

CAPITOLUL 5

LARRY UNDERWOOD coti şi descoperi pentru maşina lui, un Datsun Z, un loc de parcare suficient de mare, între un hidrant pentru incendii şi tomberonul cine ştie cui, care se răsturnase în rigolă. În gunoiul din rigolă se întâmpla ceva neplăcut, iar Larry încercă să se convingă că de fapt nu văzuse pisica ţeapănă, şi nici şobolanul care-i rodea burta acoperită cu blană albă. Şobolanul dispăru atât de rapid din lumina farurilor, încât ai fi zis că nici n-a fost acolo. Pisica însă rămase în aceeaşi poziţie. Înseamnă că n-am avut năluciri, gândi el, oprind motorul maşinii. Nu se spunea oare că la Paris există cea mai mare populaţie de şobolani din lume? Din cauza sistemului vechi de canalizare. Dar nici New Yorkul nu stă prea prost în privinţa asta. Iar dacă îşi aducea aminte de tinereţea lui irosită, nu toţi şobolanii din New York mergeau în patru picioare. Dar în definitiv ce naiba stătea aici, parcat în faţa casei ăsteia dărăpănate şi gândindu-se la şobolani?

Cu cinci zile în urmă, la 14 iunie, se găsea în însorita Californie de Sud, raiul toxicomanilor, al religiilor dubioase, al cluburilor de noapte cu dansatoare angajate şi al Disneylandului. În această dimineaţă, la 3.45, ajunsese pe ţărmul celuilalt ocean, plătind taxa pentru traversarea Podului Triborough. Cădea o burniţă mohorâtă. Doar la New York o burniţă de început de vară poate părea atât de neruşinat de morocănoasă. Larry vedea cum stropii se adună pe parbrizul maşinii în lumina primilor zori ce-şi făcuseră apariţia în partea de răsărit a cerului.

Dragul meu New York, m-am întors acasă.

Poate că echipa Yankees juca pe teren propriu. Pe chestia asta, s-ar putea ca drumul să merite. Se ducea cu metroul la Stadium, bea o bere, mânca nişte hotdogs şi se distra urmărindu-i pe Yankees cum îi bat pe-ăia din Boston sau din Cleveland de le sună apa-n cap...

Gândurile lui o luară razna, iar când îşi recăpătară coerenţa, constată că lumina era mult mai puternică. Ceasul de bord arăta 6.05. Aţipise. Acum era clar că şobolanul fusese pe bune. Animalul se întorsese şi-şi săpase o adevărată gaură în măruntaiele pisicii moarte. În stomacul gol al lui Larry se produse o uşoară convulsie. Cochetă cu ideea de a apăsa claxonul, ca să-l sperie şi să-l alunge, dar şirul de case cenuşii şi adormite, cu tomberoanele goale, stând de santinelă, îi impuse un soi de respect.

Se lăsă mai jos în scaunul rotunjit, ca să nu mai fie silit să se uite la şobolanul care-şi lua micul dejun. Nu iau decât o îmbucătură, om bun, apoi mă întorc în reţeaua de metrou. Te duci diseară la Yankee Stadium? Poate ne vom întâlni acolo, prietene. Deşi mă cam îndoiesc c-ai să mă vezi şi tu pe mine.

Faţada clădirii fusese desfigurată cu mesaje criptice şi sinistre, pictate cu sprayul: CHICO 116, ZORRO 93, LITTLE ABIE #1! Pe când era copil, înainte de moartea tatălui lui, aici fusese un cartier liniştit. Doi câini din piatră străjuiseră scările ce urcau spre uşile duble. Cu un an înainte de a porni el spre ţărmul celuilalt ocean, nişte vandali îl distruseseră pe cel din dreapta, de la labele din faţă în sus. Acum dispăruseră amândoi, cu excepţia unei bucăţi a piciorului din spate a câinelui din stânga. Trupul pe care ar fi trebuit să-l sprijine dispăruse cu desăvârşire, fiind probabil folosit drept element decorativ al cuibului cine ştie cărui toxicoman portorican. Poate chiar ZORRO 93 sau LITTLE ABIE #1! îl săltase. Poate că şobolanii îl căraseră în cine ştie ce tunel părăsit al metroului, într-o noapte întunecată. Din informaţiile pe care le deţinea el acum, nu era exclus s-o fi dus undeva şi pe maică-sa. Se gândi c-ar fi fost nimerit să urce treptele şi să se asigure că numele ei se mai afla sub cutia poştală a apartamentului 15, dar era mult prea obosit.

Nu, mai bine stătea aici şi moţăia, cu siguranţa că ultimele resurse de energie ale sistemului lui aveau să rămână în stare de veghe, trezindu-l pe la ora 7. Atunci se va duce să vadă dacă mama lui mai locuia acolo. Poate că ar fi fost mai bine să se fi mutat. În acest caz, poate nu s-ar mai fi încurcat cu meciul. S-ar fi înfundat în Hotelul Biltmore, ar fi dormit trei zile, iar apoi ar fi pornit din nou spre Coasta de Vest. În lumina aceasta, cu burniţa ce nu contenea să cadă, cu picioarele şi capul tremurându-i încă după efortul călătoriei, New Yorkul avea pentru el tot atâta şarm cât o curvă moartă.

Mintea porni din nou să-i hoinărească în voie, trecând de această dată în revistă ultimele nouă săptămâni, încercând să găsească o cheie care să limpezească şi să lămurească următorul mister: cum era posibil să te dai cu capul de pereţi timp de şase ani de zile, să cânţi prin cluburi, să înregistrezi benzi, să participi la tot soiul de concerte, să nu te dai în lături de la nimic, după care să-ţi iasă figura în numai nouă săptămâni. Încercarea de a asimila mintal aşa o chestie i se părea la fel de dificilă ca şi tentativa de a înghiţi clanţa de la uşă. Un răspuns trebuia să existe, gândea el, o explicaţie care să-i permită să alunge ideea nesuferită că toată chestia fusese un moft, un simplu joc al sorţii, asta ca să-l citeze pe Dylan.

Alunecă şi mai adânc în somn, cu braţele încrucişate la piept, în mintea lui răsucindu-se mereu şi mereu aceleaşi lucruri, iar peste toate se aşternea lucrul acela nou, un soi de contrapunct sinistru, ca o notă la graniţa audibilităţii emisă de un sintetizator, percepută într-un mod apăsător, ca o premoniţie: şobolanul care-şi croia drum în cadavrul pisicii, cranţ, cranţ, căutând o bucăţică mai gustoasă. Asta-i legea junglei, băiete, dacă eşti în haită, trebuie să urli ca lupii...

De fapt, totul începuse cu optsprezece luni în urmă. Cânta cu grupul Tattered Remnants într-un club din Berkeley, iar într-o bună zi îl sunase un tip de la Casa Columbia. Nu unul dintre rechini, ci doar un simplu pălmaş din domeniul discului. Pe Neil Diamond îl bătea gândul să înregistreze una dintre compoziţiile lui Larry, intitulată "Baby, Can You Dig Your Man?". Diamond îşi pregătea un album cu melodii proprii, incluzând însă şi un vechi succes de-al lui Buddy Holly, "Peggy Sue Got Married" şi, eventual, compoziţia lui Larry Underwood. Problema era dacă el, Larry, ar accepta să vină şi să cânte demonstrativ melodia, pentru ca apoi să participe şi la înregistrări? Diamond dorea şi o a doua chitară acustică, iar melodia îi plăcea foarte mult.

Larry a acceptat.

Sesiunea de înregistrări a durat trei zile. Lucrurile au mers foarte bine. Larry a făcut cunoştinţă cu Neil Diamond, cu Robbie Robertson şi cu Richard Perry. Numele lui a fost menţionat pe coperta interioară a discului şi a fost plătit în conformitate cu normele stabilite de sindicat. Dar "Baby, Can You Dig Your Man?" nu a reuşit să ajungă pe disc. În cea de a doua seară a înregistrărilor, Diamond apăruse cu o compoziţie proprie nouă, care fusese preferată până la urmă.

Apoi, omul acela de la Columbia îi zisese că-i pare rău. Se mai întâmplă. Uite, ştii ceva - ce-ar fi să înregistrezi totuşi demonstraţia, chiar şi-n situaţia asta? Voi vedea dacă se poate face ceva. Prin urmare, Larry a înregistrat melodia, apoi s-a trezit iarăşi pe stradă. La L.A., vremurile erau grele. Mai apăreau mici ocazii de a cânta, însă nu prea des.