În cele din urmă şi-a găsit o slujbă într-un club în care se servea şi masa: acompaniindu-se la chitară, interpreta nişte lălăieli leşinate din categoria "Softly as I Leave You" şi "Moon River", în timp ce amatorii de muzică - oameni în vârstă - discutau despre afaceri şi băgau în ei mâncare italienească. Îşi scria versurile pe bucăţele de hârtie, fiindcă i se întâmpla să le încurce sau pur şi simplu să le uite şi atunci trebuia să le înlocuiască printr-un "hmmmm-hmmmm, ta-da-hmmmm," susţinut de chitară, străduindu-se să arate la fel de suav ca Tony Bennett, când improviza. Dar se simţea ca o gaură. Prin lifturi şi super-magazine devenise penibil de conştient de muzica ce se auzea perpetuu, în surdină.

În sfârşit, cu nouă săptămâni în urmă, absolut din senin, îl sunase tipul de la Columbia. Doreau să-i lanseze înregistrarea pe un disc single. N-ar putea să vină şi să dubleze partea vocală? Desigur, i-a răspuns Larry. Era dispus să facă lucrul acesta. Prin urmare, se dusese în studiourile Columbiei din L.A. Într-o duminică după-amiază, îşi dublase propria-i voce din "Baby, Can You Dig Your Man?" în circa o oră, apoi înregistrase un al doilea cântec, scris pentru Tattered Remnants, intitulat "Pocket Saviour".

Tipul de la Columbia îl cadorisise cu un cec de cinci sute de dolari şi cu un contract infect, care prevedea mult mai multe obligaţii pentru Larry decât pentru casa de discuri. Îi scuturase mâna lui Larry, îi spusese că se bucură că a intrat în rândurile colaboratorilor firmei, îi răspunsese cu un zâmbet discret, compătimitor, atunci când Larry îl întrebase cum i se va face reclamă discului, după care îşi luase rămas-bun. Era prea târziu ca să mai încaseze cecul, prin urmare Larry se prezentase la Gino's cu el în buzunar. Către sfârşitul primului grup de cântece, interpretase o versiune "domesticită" a lui "Baby, Can You Dig Your Man?". Singura persoană care băgase de scamă fusese proprietarul lui Gino's, care îl sfătuise să rezerve muzica lui de negri pentru echipa care face curăţenie în local.

Acum şapte săptămâni, tipul de la Columbia sunase iarăşi şi îl îndemnase să se ducă să-şi cumpere un exemplar din Billboard. Larry o luase imediat din loc. "Baby, Can You Dig Your Man?" era una dintre cele trei propuneri ale săptămânii în curs. Larry îl sunase şi el pe tipul de la Columbia, iar acesta îl întrebase dacă ar fi dispus să ia masa cu nişte barosani din companie. Pentru a discuta despre un album. Toţi erau încântaţi de single, care începuse să fie difuzat la posturile de radio din Detroit, Philadelphia şi din Portland, statul Maine. Se vedea limpede, melodia avea mari şanse să prindă. Reuşise să câştige un concurs, organizat seara târziu de unul din posturile de muzică soul din Detroit, timp de patru nopţi la rând. Nimeni nu părea să ştie că Larry Underwood este alb.

Se îmbătase în timpul prânzului la care fusese invitat şi de-abia dacă mai simţise gustul somonului. Nimeni nu păruse deranjat de faptul că se afumase. Unul dintre barosani făcuse observaţia că nu l-ar surprinde dacă "Baby, Can You Dig Your Man?" ar primi un Grammy anul viitor. Toate acestea făceau să răsune în urechile lui Larry un adevărat marş glorios. Avea sentimentul că trăieşte un vis şi, în timp ce se întorcea către apartamentul lui, avea convingerea stranie că va fi lovit de un camion, iar visul lui va lua astfel sfârşit. Barosanii de la Columbia îi înmânaseră un alt cec, de această dată în valoare de 2500 de dolari. Ajuns la el acasă, Larry pusese mâna pe telefon şi începuse să sune. Mai întâi îl căutase pe Mort "Gino" Green. Îl informase că trebuia să-şi găsească pe altcineva care să interpreteze "Yellow Bird" în timp ce clienţii înfulecau afurisitele alea de paste făinoase nefierte. Apoi îi sunase pe toţi cei de care reuşise să-şi aducă aminte, inclusiv pe Barry Grieg de la Remnants, după care ieşise din nou în oraş şi se îmbătase criţă.

Acum cinci săptămâni, discul single reuşise să intre în Hot One Hundred, primele o sută de locuri ale topului revistei Billboard. Pe locul al optzeci şi nouălea. Dar lucrurile nu aveau să se oprească aici. Tocmai atunci venise şi primăvara cu adevărat la Los Angeles, iar într-o după-amiază luminoasă şi strălucitoare de mai, când clădirile erau atât de albe şi oceanul atât de albastru, încât aveai senzaţia că ochii ţi-ar putea ieşi din orbite şi s-ar rostogoli ca nişte bile pe obraji, auzi pentru prima oară discul lui la un post de radio. Se afla împreună cu trei sau patru prieteni, prietena lui din acel moment era şi ea de faţă şi se ameţiseră puţin, cu nişte cocaină. Larry tocmai ieşea din chicinetă şi intra în salon cu un pachet de biscuiţi Toll House când răsună sloganul familiar al postului KLMT - Nyoooooo... meee-USIC!

Apoi rămăsese ţintuit locului de sunetul propriei sale voci, revărsându-se din boxele Technics:

Ştiu că nu ţi-am zis că vin pe-aici,

Ştiu că tu n-ai ştiut că sunt în oraş

Dar draa-aa-aa-gă spune-mi dacă poate cineva

Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

El e un om drept.

Spune-mi, dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

- Doamne, ăsta sunt chiar eu, zisese, scăpând biscuiţii pe podea, apoi căscase gura şi rămăsese ca trăsnit, în timp ce prietenii lui începuseră să-l aplaude.

Acum patru săptămâni, cântecul lui sărise pe locul al şaptezeci şi treilea în topul Billboard. Avea senzaţia din ce în ce mai acută că a fost împins brutal într-unul din filmele alea mute, vechi, unde toate se mişcau prea repede. Telefonul zbârnâia tot timpul. Columbia ţipa după album, dorind să profite de succesul de care se bucura discul single. Un nebun de la A&R îl sunase de trei ori într-o singură zi, insistând că discul lui următor trebuia realizat cu muzică de ieri, propunându-i să înregistreze o nouă versiune a succesului "Hang On, Sloopy" al lui McCoys. Monstruos! îi ţipa mereu în ureche imbecilul. E singura cale pe care o poţi urma, Lar! (Nici nu se întâlnise cu gagiul ăsta, iar el nu-i zicea nici măcar Larry, ci Lar.) Va fi un succes monstruos! Monstruos!

În cele din urmă Larry îşi ieşise din fire şi-i spuse "monstrului" că, dac-ar fi pus să aleagă între a înregistra "Hang On, Sloopy" şi a fi legat fedeleş ca să suporte o clismă cu Coca-Cola, ar alege clisma. Apoi îi închisese telefonul.

O dată pus în mişcare însă, trenul nu mai putea fi oprit. I se spunea mereu că discul are şansa să fie cel mai tare din ultimii cinci ani, ceea ce avea darul să-l uluiască. Zeci de agenţi cu voci flămânde îl căutau la telefon. Începuse să ia "uppers" şi i se părea că-şi aude cântecul peste tot. Într-o sâmbătă de dimineaţă îl ascultă la programul Soul Train şi-şi petrecu tot restul zilei încercând să se convingă că da, lucrul acesta se petrecuse cu adevărat.

Se dovedise deodată ca îi este foarte greu să se despartă de Julie, fata cu care se întâlnea de pe vremea reprezentaţiilor de la Gino's. Ea îi făcuse cunoştinţă cu o grămadă de oameni, dintre care pe foarte puţini îşi dorea cu adevărat să-i întâlnească. Vocea ei începuse să-i amintească de cele ale indivizilor care se ofereau la telefon să-i devină agenţi. Se certase definitiv cu ea după o discuţie lungă, aprigă şi zgomotoasă. Ea-i strigase că în curând o să-i crească un cap atât de mare, încât n-o să mai încapă prin uşa unui studio de înregistrare, că îi datora cinci sute de dolari pentru droguri şi că avea să ajungă curând o căzătură. Îl ameninţase şi cu sinuciderea. Larry se simţise ca după o bătălie îndelungată cu perne, în care acestea ar fi fost umplute cu un gaz otrăvitor şi puturos.

Se apucaseră de album cu trei săptămâni în urmă, iar Larry rezistase cu brio la cea mai mare parte a sugestiilor din categoria "spre binele tău". Se folosise de întreaga libertate de acţiune pe care i-o lăsa contractul. Îi adunase pe trei dintre membrii din Tattered Remnants - Barry Grieg, Al Spellman şi Johnny McCall - şi pe alţi doi muzicieni cu care lucrase în trecut, Neil Goodman şi Wayne Stukey. Albumul fusese gata în nouă zile, timpul maxim de studio pe care reuşiseră să-l obţină. Columbia se aştepta la un album capabil să reziste în clasamente cam douăzeci de săptămâni, începând cu "Baby, Can You Dig Your Man?" şi încheindu-se cu "Hang On, Sloopy." Ambiţiile lui Larry erau însă mai mari.

Pe coperta discului era o fotografie a lui Larry într-o cadă de baie din acelea demodate, cu labe de leu, plină de spumă. Pe plăcile de faianţă de deasupra fuseseră scrise, cu rujul unei secretare de la Columbia, următoarele cuvinte: POCKET SAVIOUR şi LARRY UNDERWOOD. Columbia ar fi dorit ca LP-ul să se intituleze Baby, Can You Dig Your Man?, dar Larry se împotrivise cu înverşunare şi, în cele din urmă, se mulţumiseră cu menţiunea CONŢINE HITUL APĂRUT PE SINGLE, făcută pe un colţ al învelişului din ţiplă.

Cu două săptămâni în urmă, discul single urcase pe locul patruzeci şi şapte; tot atunci începuse şi petrecerea. Închiriase o casă pe plaja din Malibu pentru o lună, după care lucrurile intraseră oarecum în ceaţă. Oamenii veneau şi plecau, în număr tot mai mare. Pe câţiva îi ştia, dar marea majoritate erau străini. Îşi aducea aminte că fusese agăţat chiar şi de nişte agenţi, care ţineau morţiş "să-l conducă spre noi culmi ale carierei". Îşi mai amintea de o tipă pe care o apucase strechea de la droguri şi o pornise goală-puşcă, chirăind, pe plaja albă ca oasele. Îşi amintea cum trăgea cocaină pe nas, alungând-o apoi cu tequila. Îşi amintea că-l scuturaseră zdravăn într-o sâmbătă de dimineaţă, cam acum o săptămână, ca să-l audă pe Kasey Kasem prezentându-i cântecul de debut în "American Top Forty", ajuns pe locul al treizeci şi şaselea. Îşi mai amintea că luase o mulţime de pastile de barbiturice şi apoi, foarte vag, că se tocmise pentru Datsun cu cecul de patru mii de dolari reprezentând drepturile de autor, care-i venise prin poştă.

Pe urmă se făcuse 13 iunie, acum şase zile, ziua în care Wayne Stukey îi propusese lui Larry să facă împreună o plimbare pe plajă. Nu trecuse de ora 9 dimineaţa, dar sistemul stereo şi cele două televizoare funcţionau în draci; din camera pentru jocuri de la subsol veneau ecourile unei adevărate orgii. Larry stătea pe unul dintre scaunele de curând tapisate din salon, doar în chiloţi şi străduindu-se, cu ochii holbaţi, să înţeleagă nişte benzi desenate din seria Superboy. Deşi avea sentimentul că este foarte vioi, cuvintele din text nu păreau să aibă vreo legătură între ele. Refuzau să transmită un mesaj oarecare. O lucrare de Wagner tuna din cele patru difuzoare, iar Wayne strigase de trei sau de patru ori ca să se facă înţeles. Apoi Larry îi răspunsese printr-o mişcare afirmativă din cap. Da, era capabil să parcurgă kilometri întregi.

Dar când razele de soare se înfipseră ca nişte ace în cristalinele lui, Larry se răzgândi pe loc. N-are chef să se plimbe. Nu, nu. Ochii lui se transformaseră în lupe, iar lumina solară ce bătea prin ele avea să fie curând suficientă ca să-i aprindă creierii, pe care şi-i simţea uscaţi ca iasca.

Însă Wayne îl prinse hotărât de braţ şi insistă. Coborâră pe plajă şi traversară zona cu nisip cald către porţiunea mai închisă la culoare, de-abia părăsită de ape, iar Larry ajunse la concluzia că fusese totuşi o idee foarte bună. Zgomotul valurilor ce se spărgeau de ţărm avea un efect calmant. Un pescăruş, luptându-se să se înalţe mai sus, rămăsese agăţat pe cerul albastru, ca o stilizare de culoare albă a literei M.

- Haide, îl îndemnă Wayne, trăgându-l de mână.

Larry parcurse toţi acei kilometri pe care se crezuse capabil să-i străbată de la bun început. Cu diferenţa că acum nu se mai simţea câtuşi de puţin în formă. Capul îl durea rău, iar spinarea parcă îi era din sticlă. Globii ochilor îl ardeau, iar rinichii îl dureau surd. Starea de mahmureală pe care ţi-o dau amfetaminele este mai puţin dureroasă decât aceea provocată de alcool, dar nici prea plăcută nu este, la o adică fiind preferabilă o noapte de amor cu Raquel Welch, să zicem. Dar dacă mai lua vreo câteva amfetamine, ieşea din starea asta proastă, care ameninţa să-l pună la pământ. Îşi duse mâna spre buzunar, căutând pastilele, şi îşi dădu seama, abia acum, că nu avea pe el decât nişte izmene care fuseseră curate cu vreo trei zile în urmă.

- Wayne, vreau să mă întorc.

- Hai să mai mergem puţin.

Îşi zise că Wayne îl priveşte cam ciudat, cu un fel de exasperare şi milă.

- Nu, omule, nu vezi că sunt aproape dezbrăcat? Au să mă agaţe pentru expunere indecentă.

- În zona asta de plajă ai putea să-ţi înfăşori sula într-o batistă şi să-ţi laşi ouăle la vedere şi tot nu s-ar lua nimeni de tine pentru indecenţă. Hai să mergem, Larry.

- Sunt obosit, îi răspunse Larry arţăgos.

Începuse să-l cam enerveze Wayne. Considera că nu urmărea acum decât să se răzbune, pentru că Larry reuşise să lanseze un hit, iar el, Wayne, trebuia să se mulţumească doar cu acompanierea la clape a melodiilor de pe noul album. Nu era mare diferenţă între el şi Julie. Toată lumea începuse să-l urască. Îşi scoseseră cuţitele şi se pregăteau să-l facă bucăţi. Ochii i se împăienjeniră de lacrimi amare.

- Haide, haide, bărbate, repetă Wayne, pornind din nou de-a lungul plajei.

Mai străbătuseră poate încă un kilometru, când cârcei dubli i se puseră lui Larry în ambele pulpe. Ţipă şi se prăbuşi pe nisip.

Era ca şi cum două stilete identice i s-ar fi împlântat simultan în carne.

- Cârcei! ţipă el. O, Doamne, ce cârcei!

Wayne se lăsă pe vine lângă el şi-i îndreptă picioarele. Valul de durere sfâşietoare se declanşă din nou şi atunci Wayne se puse la lucru, lovind şi frământând muşchii contorsionaţi. Ţesuturile avide de oxigen începură în sfârşit să se detensioneze.

Larry, care-şi ţinuse până atunci respiraţia, începu să gâfâie.

- Vai, Doamne. Mulţumesc. A fost... foarte rău.

- Sigur că da, spuse Wayne, fără prea multă simpatie. Sunt sigur că te-a durut, Larry. Cum te simţi acum?

- Bine. Dar hai să stăm puţin, ce zici? Apoi ne întoarcem.

- Vreau să discut cu tine. Pe chestia asta a trebuit să te aduc până aici, pentru că doream să fii suficient de treaz ca să înţelegi ce vreau să-ţi zic.

- Despre ce este vorba, Wayne?

A sosit clipa, îi trecu prin minte. Momentul atacului. Dar ceea ce-i zicea Wayne părea atât de străin de un atac, încât pentru un moment i se păru că se străduieşte iarăşi să priceapă ceva din Superboy; de această dată, îşi spărgea capul cu o propoziţie formată din şase cuvinte.

- Petrecerea trebuie să se sfârşească, Larry.

- Cum?

- Petrecerea. Când te întorci. Dai semnalul de stingere, le împarţi tuturor cheile de la maşini, le mulţumeşti pentru minunatele clipe şi-i dai afară pe uşa din faţă. Trebuie să scapi de ei.

- Nu pot face una ca asta! exclamă Larry şocat.

- Ai face bine să poţi.