- Mda, au să te facă în fel şi chip. Au să te acuze că ţi s-a urcat la cap şi că te porţi ca la Hollywood. Or să-ţi împuie capul. Că-i uiţi pe vechii prieteni. Numai că nici unul dintre ei nu-ţi este prieten, Larry. Prietenii tăi s-au prins ce se întâmplă încă de acum trei zile şi s-au cărat. Nu e nici o distracţie să vezi cum un amic de-al tău, să zicem, s-a pişat pe el şi nici măcar nu-şi dă seama.

- Atunci de ce-mi mai spui? exclamă Larry, înfuriat deodată.

Supărarea i se trăgea din faptul că înţelesese adevărul şocant că toţi prietenii lui adevăraţi îşi luaseră zborul, iar toate scuzele lor păreau subţiri acum, când privea retrospectiv. Barry Grieg îl luase deoparte şi încercase să discute cu el, dar Larry se afla într-o cu totul altă lume şi nu-i răspunsese decât prin gesturi vagi şi zâmbind blând. Se întreba dacă şi Barry ar fi avut intenţia să-l scuture în acelaşi fel. Gândul acesta îi dădea un sentiment de jenă şi-l enerva.

- De ce-mi mai spui? repetă el. Mi se pare că de fapt nu prea-ţi place de mine.

- Nu... dar nici nu-mi displaci, poţi să mă crezi. Mai mult de atât nu ţi-aş zice. Aş fi putut să te las s-o iei peste bot pentru chestia asta. O dată ţi-ar fi fost suficient.

- Ce vrei să spui?

- Ai să-i dai afară din casă. Pentru că în tine există o vână puternică. Ceva care-i face pe ceilalţi să se simtă ca şi cum ar fi muşcat dintr-o foiţă de staniol. Ai în tine tot ceea ce este necesar pentru succes. Ai să faci o carieră frumuşică. Muzică pop nici prea-prea nici foarte-foarte, de care nimeni nu-şi va mai aduce aminte peste cinci ani. Liceenii care se dau în vânt după muzică din asta au să colecţioneze discurile tale. Ai să te umpli de bani.

Larry îşi strânse pumnii. Ar fi avut o plăcere nebună să-i tragă una în moaca lui calmă. Wayne îi arunca nişte lucruri care-l făceau să se simtă ca un căcat de câine lângă un semafor.

- Du-te la ei şi fă-le vânt, îl sfătui Wayne cu blândeţe. După care suie-te în maşină şi pleacă. Unde vezi cu ochii, băiete. Şi nu te arăta până ce nu ştii că trebuie să-ţi vină următorul cec cu drepturi de autor.

- Dar Dewey...

- Găsesc eu pe cineva care să discute cu Dewey. E plăcerea mea să te-ajut. Individul îi va spune lui Dewey să aştepte cuminţel până ce-şi primeşte bănuţii, iar Dewey va fi încântat să poată face un serviciu de genul ăsta.

Făcu o pauză, urmărind cu privirea doi copii, în costume de baie viu colorate, fugind de-a lungul plajei. Un câine alerga alături de ei, lătrând tare şi vesel către cerul albastru.

Larry se forţă să se ridice în picioare şi să-i mulţumească. Briza oceanului îl făcea conştient de ţinuta lui neadecvată. Cuvântul îi ieşi din gură ca o cărămidă.

- Trebuie să te retragi într-un loc oarecare şi să te aduni, îi spuse Wayne, ridicându-se la rândul lui în picioare şi privind tot în direcţia copiilor. Ai o groază de lucruri la care trebuie să te gândeşti neapărat. La impresar, la turneu, la contractul pe care-l închei după ce dai lovitura cu Pocket Saviour. Consider că va fi un succes, ţinând cont de ritmul ăla bine pus la punct. Dacă îţi îngădui un răgaz suficient, ai să ţi le pui pe toate în ordine. Băieţii ca tine se descurcă întotdeauna.

Băieţii ca tine se descurcă întotdeauna.

Băieţii ca mine se descurcă întotdeauna.

Băieţii ca...

Cineva îi bătea cu degetul în geam.

Larry tresări, apoi se îndreptă. Un junghi dureros îl săgetă prin gât şi se înfioră din cauza senzaţiei că în locul acela carnea fusese strivită şi murise. Nu aţipise, adormise în toată regula. Retrăind cele petrecute în California. Dar aici şi acum era învăluit în lumina cenuşie a New Yorkului, iar bătaia se auzi iarăşi.

Îşi întoarse capul cu precauţie, înfruntând durerea, şi-o văzu pe mama lui - purtând o eşarfă în chip de legătură pentru păr - cercetând interiorul maşinii.

Pentru o clipă, rămaseră cu privirile aţintite unul asupra celuilalt prin geamul maşinii, iar Larry avu senzaţia curioasă că e în pielea goală, un animal la care te uiţi într-o grădină zoologică. În cele din urmă reuşi să zâmbească şi coborî geamul.

- Mamă!

- Am ştiut că eşti tu, îi vorbi ea pe un ton ciudat de egal. Ia dă-te jos din maşină, ca să văd cum arăţi stând în picioare.

De la brâu în jos era total amorţit; deschise uşa şi coborî cu greu, chinuit de mii de ace şi cuie în călcâie. Nu se aşteptase s-o întâlnească într-un asemenea moment, fiind total nepregătit şi vulnerabil. Se simţea ca o santinelă prinsă dormind în post. Nu ştia de ce, însă se aşteptase ca maică-sa să fie mai mică, mai puţin sigură pe sine, dar, ca prin minune, anii ce trecuseră şi care pe el îl maturizaseră nu lăsaseră urme şi asupra ei.

Şi felul în care dăduse peste el era straniu. Când avea zece ani, îl trezea în dimineţile de sâmbătă bătând cu un deget la uşa închisă a dormitorului, atunci când considera că a dormit destul. Iar acum, după paisprezece ani, îl trezise în acelaşi fel, după ce-l găsise dormind în maşina lui cea nouă ca un puşti obosit, care şi-a pus în gând să stea treaz toată noaptea şi-a fost surprins de Moş Ene în această poziţie nedemnă.

Iar acum stătea înaintea ei, cu părul nepieptănat şi cu un zâmbet vag, prostesc, pe figură. Acele şi cuiele încă îşi făceau de cap, săgetându-l şi făcându-l să-şi treacă greutatea de pe un picior pe celălalt. Îşi aminti că ea îl întreba întotdeauna dacă simte nevoia să meargă la toaletă, atunci când se bălăbănea aşa; se fixă pe picioare şi lăsă acele să-şi facă mendrele cum doreau.

- Bună, mamă, spuse el.

Ea îl privea fără să zică nimic şi, pe neaşteptate, în inima lui îşi făcu loc o spaimă, ca o pasăre rău-prevestitoare întorcându-se la cuibul de mult părăsit. Era teama ca nu cumva să se întoarcă de la el, să-l respingă, să-i arate spatele hainei ei ieftine, să-l părăsească şi să dispară pur şi simplu după colţ, în direcţia metroului.

Dar o auzi oftând, în felul în care oftează un bărbat înainte de a ridica o povară. Iar atunci când îi vorbi, vocea ei era atât de plăcută, în modul cel mai natural, blând - şi corect -, încât prima impresie se şterse cu totul.

- Bună, Larry, spuse ea. Haide sus. Am ştiut că eşti tu de cum m-am uitat pe fereastră. Am şi sunat la serviciu şi-am anunţat că nu mă simt bine. Am să-mi iau un mic concediu de boală.

Femeia o luă înainte, spre scările străjuite odinioară de cei doi câini din piatră. El o ajunse din urmă, strâmbându-se din cauza junghiurilor pe care le simţea la fiecare pas.

- Mamă?

Ea se întoarse şi atunci el o îmbrăţişă. Peste obrazul ei trecu o umbră de teamă, ca şi cum s-ar fi aşteptat nu s-o îmbrăţişeze, ci să-i dea în cap. Apoi umbra aceea se şterse, ea îi primi îmbrăţişarea, strângându-l la rându-i în braţe. Parfumul hainelor ei îl pătrunse, stârnindu-i o nostalgie neaşteptată, pătimaşă, dulce şi amară. O clipă, crezu că va izbucni în lacrimi, ferm convins că şi ei i se va întâmpla acelaşi lucru; era un Moment Emoţionant. Pe deasupra umărului ei gârbovit vedea pisica moartă, ieşind pe jumătate din pubelă. Când se desprinseră din îmbrăţişare, constată că ochii ei rămăseseră uscaţi.

- Haide, am să-ţi pregătesc ceva de mâncare. Ai condus toată noaptea?

- Da, răspunse el cu vocea uşor răguşită de emoţie.

- Bine, să mergem. Liftul e stricat, dar n-avem de urcat decât două etaje. E mai rău pentru sărmana doamnă Halsey, cu artrita ei. Ea stă la cinci. Nu uita să te ştergi pe picioare. Dacă bagi mizerie în casă, domnul Freedman mă ia imediat în primire. Aş putea să jur că Goshen e-n stare să miroasă murdăria. Murdăria este duşmanul lui, asta e. Eşti în stare să mănânci trei ouă? Îţi fac şi pâine prăjită, dacă nu te deranjează pâinea neagră.

O urmă, privind puţin prosteşte spre locul unde stătuseră câinii din piatră, încercând să se convingă că dispăruseră cu adevărat, că nu-şi pierduse deodată vreo cincizeci de centimetri din înălţime, că anii optzeci nu dispăruseră undeva, în neant. Femeia deschise uşile şi intrară. Până şi cotloanele întunecate şi mirosul de mâncare erau aceleaşi.

Alice Underwood îi pregăti trei ouă, şuncă, pâine prăjită, suc de portocale şi cafea. Când ajunse la cafea, îşi aprinse o ţigară şi-şi trase scaunul ceva mai departe de masă. Maică-sa aruncă ţigării o privire dezaprobatoare, dar nu spuse nimic. Chestia asta îi restabili - e drept, doar în mică parte - încrederea. Ea se pricepuse întotdeauna să aştepte momentul cel mai potrivit.

Femeia puse tigăiţa prevăzută cu picioare, ca un păianjen, în apa cenuşie, iar fierul fierbinte stârni un sâsâit în apa murdară, de la vase. Nu se schimbase prea mult, se gândi Larry. Mai îmbătrânise puţin - trebuia să aibă cam cincizeci şi unu de ani - şi era ceva mai încărunţită, dar în părul strâns cu îndemânare sub eşarfă rămăseseră suficiente fire negre. Purta o rochie simplă, de culoare cenuşie, probabil haina ei de lucru. Pieptul mare îi tălăzuia din corsajul rochiei - poate ceva mai opulent acum decât îşi aducea el aminte. Mamă, spune-mi adevărul, nu cumva ţi-a mai crescut pieptul? Asta să fie schimbarea fundamentală?

Scutură scrumul în farfurioara ceştii de cafea; ea i-o smulse imediat şi-i aduse o scrumieră pe care-o păstra întotdeauna în dulap. Farfurioara se mânjise cu cafea şi i se păruse cel mai normal lucru să arunce scrumul în ea. Scrumiera, în schimb, era curată, impecabilă, încât simţi o uşoară mustrare că trebuie s-o folosească. Maică-sa era în stare să pândească momentul potrivit şi să-ţi întindă atunci tot felul de curse mici pînă ce, învăluit, începeai să spui prostii.

- Deci te-ai întors, zise Alice, luând un burete Brillo de pe ceea ce fusese suportul unei plăcinte Table Talk şi începând să frece tigaia. Ce vânt te aduce?

Păi, cum să-ţi zic, mămico, îi răspunse el în gând, un prieten de-al meu mi-a ţinut o lecţie despre viaţă - găozarii bântuie în haite, şi de data asta au pus ochii pe mine. Nu ştiu dacă prieten este cel mai potrivit cuvânt în cazul lui. Din punct de vedere muzical, mă respectă cam tot atât cât îi apreciez eu pe-ăia cu guma de mestecat, The 1910 Fruitgum Company. Dar el este cel care m-a convins să-mi văd de drum... şi nu cumva Robert Frost era cel care spunea că acasă este locul unde trebuie să fii primit, atunci când baţi la uşă?

- Cred că mi s-a făcut dor de tine, mamă, declară el cu voce tare.

- De-aia îmi scrii aşa de des? pufni ea.

- Scrisorile nu sunt punctul meu forte.

Îşi ridica încet ţigara, trăgea din ea şi o lăsa din nou în jos. Inelele de fum se desprindeau alene din vârf, apoi se risipeau.

- Mai spune o data.

- Scrisorile nu sunt punctul meu forte, se conformă el, zâmbind.

- În schimb ştii să fii obraznic cu maică-ta. Nu te-ai schimbat deloc.

- Scuză-mă. Tu ce-ai mai făcut, mamă?