- Păi...
- Mergi mai departe.
Creighton continuă cu voce moale:
- Hammer a murit, Billy. Sinucidere. S-a împuşcat în ochi, cu pistolul de serviciu. Rapoartele Project Blue se aflau la el pe birou. S-o fi gândit că dacă le lasă acolo nu mai e nevoie de nici un fel de scrisoare de adio.
Starkey închise ochii. Vic Hammer era... fusese... ginerele lui. Cum avea să-i vorbească Cynthiei despre cele întâmplate? Regret nespus, Cindy. Vic s-a aruncat într-un bol cu supă rece. Poftim, ia o pilulă din astea albastre. Ştii, o neghiobie! Cineva a făcut o greşeală cu o cutie. Altcineva a uitat să apese un buton care ar fi închis etanş întreaga bază. O întârziere de doar patruzeci şi ceva de secunde, dar a fost destul. Cutia despre care-ţi spuneam este cunoscută în domeniu sub denumirea de "sniffer".
Aparatele astea se execută la Portland, Oregon, pe baza Comenzii nr. 164480966 a Ministerului Apărării. De-a lungul a două linii separate, tehnicienele asamblează cutiile, dar procesul tehnologic e gândit astfel încât nici una din fete n-are habar cum arată produsul finit. Poate că una dintre ele tocmai se gândea ce să gătească la cină, iar persoana care trebuia să efectueze controlul de calitate, cum să facă să-şi vândă automobilul. Indiferent cum s-a întâmplat, trebuie să ştii, Cindy, ultima coincidenţă a fost aceea că bărbatul aflat în postul de securitate numărul patru, Campion îl chema, a văzut că cifrele s-au înroşit şi a mai avut timpul să iasă din cameră înainte ca uşile să se închidă şi să se blocheze definitiv. Apoi şi-a luat familia şi-a întins-o. A trecut prin poarta principală cu doar patru minute înainte să se declanşeze sirenele şi să închidem ermetic întreaga bază. Şi nimeni n-a început să-l caute decât aproape o oră mai târziu, deoarece în posturile de securitate nu există monitoare - la un moment dat trebuie să renunţi să-i mai păzeşti pe paznici, altfel toţi oamenii de pe pământ s-ar transforma în nişte afurisiţi de temniceri - şi toată lumea a presupus că el se află înăuntru, aşteptând ca "snifferele" să distingă zonele curate de cele infestate. A avut astfel la dispoziţie suficient timp de fugă, fiind destul de inteligent ca să folosească drumurile secundare, ale fermelor, şi suficient de norocos ca să nu fi ales unul pe care maşina lui să rămână în pană. Apoi, cineva ar fi trebuit să ia o decizie de comandă: să implice sau nu în această afacere poliţia statului, FBI-ul, sau pe amândouă simultan. Respectivul bizon a întors chestiunea pe toate feţele şi, până să se găsească cineva care să decidă că de porcăria asta se va ocupa Cooperativa, imbecilul ăla fericit - fericit şi bolnav - a ajuns până în Texas, iar la urmă, când l-au prins, în sfârşit, nici nu mai era de fapt în stare să fugă; el şi nevastă-sa şi copilul lor, o fetiţă, erau cu toţii puşi la rece într-un prăpădit de orăşel numit Braintree. Braintree, Texas. În orice caz, Cindy, ceea ce vreau să-ţi spun este că avem de-a face cu un lanţ de coincidenţe absolut incredibile. În toată combinaţia a intrat şi puţină incompetenţă, în chip de sămânţă de noroc - de ghinion, vreau să zic, te rog să mă ierţi - dar cea mai bună caracterizare este că aşa a fost să se întâmple. Soţul tău nu are nici o vină. Dar el era conducătorul proiectului, a constatat că situaţia a început să scape de sub control şi atunci...
- Îţi mulţumesc, Len, spuse el.
- Billy, nu cumva ai dori să...
- Am nevoie doar de zece minute.. Te rog să convoci o şedinţă a Statului-Major peste cincisprezece minute. Dacă s-au culcat, trezeşte-i.
- Am înţeles, domnule.
- Len...
- Da?
- Mă bucur că tu eşti cel de la care am aflat vestea.
- Da, domnule.
Creighton ieşi din cameră. Starkey se uită la ceas, apoi se apropie din nou de şirul de monitoare fixate în perete. Deschise numărul 2, îşi duse mâinile la spate şi cercetă gânditor priveliştea din cafeteria Project Blue.
CAPITOLUL 5
LARRY UNDERWOOD coti şi descoperi pentru maşina lui, un Datsun Z, un loc de parcare suficient de mare, între un hidrant pentru incendii şi tomberonul cine ştie cui, care se răsturnase în rigolă. În gunoiul din rigolă se întâmpla ceva neplăcut, iar Larry încercă să se convingă că de fapt nu văzuse pisica ţeapănă, şi nici şobolanul care-i rodea burta acoperită cu blană albă. Şobolanul dispăru atât de rapid din lumina farurilor, încât ai fi zis că nici n-a fost acolo. Pisica însă rămase în aceeaşi poziţie. Înseamnă că n-am avut năluciri, gândi el, oprind motorul maşinii. Nu se spunea oare că la Paris există cea mai mare populaţie de şobolani din lume? Din cauza sistemului vechi de canalizare. Dar nici New Yorkul nu stă prea prost în privinţa asta. Iar dacă îşi aducea aminte de tinereţea lui irosită, nu toţi şobolanii din New York mergeau în patru picioare. Dar în definitiv ce naiba stătea aici, parcat în faţa casei ăsteia dărăpănate şi gândindu-se la şobolani?
Cu cinci zile în urmă, la 14 iunie, se găsea în însorita Californie de Sud, raiul toxicomanilor, al religiilor dubioase, al cluburilor de noapte cu dansatoare angajate şi al Disneylandului. În această dimineaţă, la 3.45, ajunsese pe ţărmul celuilalt ocean, plătind taxa pentru traversarea Podului Triborough. Cădea o burniţă mohorâtă. Doar la New York o burniţă de început de vară poate părea atât de neruşinat de morocănoasă. Larry vedea cum stropii se adună pe parbrizul maşinii în lumina primilor zori ce-şi făcuseră apariţia în partea de răsărit a cerului.
Dragul meu New York, m-am întors acasă.
Poate că echipa Yankees juca pe teren propriu. Pe chestia asta, s-ar putea ca drumul să merite. Se ducea cu metroul la Stadium, bea o bere, mânca nişte hotdogs şi se distra urmărindu-i pe Yankees cum îi bat pe-ăia din Boston sau din Cleveland de le sună apa-n cap...
Gândurile lui o luară razna, iar când îşi recăpătară coerenţa, constată că lumina era mult mai puternică. Ceasul de bord arăta 6.05. Aţipise. Acum era clar că şobolanul fusese pe bune. Animalul se întorsese şi-şi săpase o adevărată gaură în măruntaiele pisicii moarte. În stomacul gol al lui Larry se produse o uşoară convulsie. Cochetă cu ideea de a apăsa claxonul, ca să-l sperie şi să-l alunge, dar şirul de case cenuşii şi adormite, cu tomberoanele goale, stând de santinelă, îi impuse un soi de respect.
Se lăsă mai jos în scaunul rotunjit, ca să nu mai fie silit să se uite la şobolanul care-şi lua micul dejun. Nu iau decât o îmbucătură, om bun, apoi mă întorc în reţeaua de metrou. Te duci diseară la Yankee Stadium? Poate ne vom întâlni acolo, prietene. Deşi mă cam îndoiesc c-ai să mă vezi şi tu pe mine.
Faţada clădirii fusese desfigurată cu mesaje criptice şi sinistre, pictate cu sprayul: CHICO 116, ZORRO 93, LITTLE ABIE #1! Pe când era copil, înainte de moartea tatălui lui, aici fusese un cartier liniştit. Doi câini din piatră străjuiseră scările ce urcau spre uşile duble. Cu un an înainte de a porni el spre ţărmul celuilalt ocean, nişte vandali îl distruseseră pe cel din dreapta, de la labele din faţă în sus. Acum dispăruseră amândoi, cu excepţia unei bucăţi a piciorului din spate a câinelui din stânga. Trupul pe care ar fi trebuit să-l sprijine dispăruse cu desăvârşire, fiind probabil folosit drept element decorativ al cuibului cine ştie cărui toxicoman portorican. Poate chiar ZORRO 93 sau LITTLE ABIE #1! îl săltase. Poate că şobolanii îl căraseră în cine ştie ce tunel părăsit al metroului, într-o noapte întunecată. Din informaţiile pe care le deţinea el acum, nu era exclus s-o fi dus undeva şi pe maică-sa. Se gândi c-ar fi fost nimerit să urce treptele şi să se asigure că numele ei se mai afla sub cutia poştală a apartamentului 15, dar era mult prea obosit.
Nu, mai bine stătea aici şi moţăia, cu siguranţa că ultimele resurse de energie ale sistemului lui aveau să rămână în stare de veghe, trezindu-l pe la ora 7. Atunci se va duce să vadă dacă mama lui mai locuia acolo. Poate că ar fi fost mai bine să se fi mutat. În acest caz, poate nu s-ar mai fi încurcat cu meciul. S-ar fi înfundat în Hotelul Biltmore, ar fi dormit trei zile, iar apoi ar fi pornit din nou spre Coasta de Vest. În lumina aceasta, cu burniţa ce nu contenea să cadă, cu picioarele şi capul tremurându-i încă după efortul călătoriei, New Yorkul avea pentru el tot atâta şarm cât o curvă moartă.
Mintea porni din nou să-i hoinărească în voie, trecând de această dată în revistă ultimele nouă săptămâni, încercând să găsească o cheie care să limpezească şi să lămurească următorul mister: cum era posibil să te dai cu capul de pereţi timp de şase ani de zile, să cânţi prin cluburi, să înregistrezi benzi, să participi la tot soiul de concerte, să nu te dai în lături de la nimic, după care să-ţi iasă figura în numai nouă săptămâni. Încercarea de a asimila mintal aşa o chestie i se părea la fel de dificilă ca şi tentativa de a înghiţi clanţa de la uşă. Un răspuns trebuia să existe, gândea el, o explicaţie care să-i permită să alunge ideea nesuferită că toată chestia fusese un moft, un simplu joc al sorţii, asta ca să-l citeze pe Dylan.
Alunecă şi mai adânc în somn, cu braţele încrucişate la piept, în mintea lui răsucindu-se mereu şi mereu aceleaşi lucruri, iar peste toate se aşternea lucrul acela nou, un soi de contrapunct sinistru, ca o notă la graniţa audibilităţii emisă de un sintetizator, percepută într-un mod apăsător, ca o premoniţie: şobolanul care-şi croia drum în cadavrul pisicii, cranţ, cranţ, căutând o bucăţică mai gustoasă. Asta-i legea junglei, băiete, dacă eşti în haită, trebuie să urli ca lupii...
De fapt, totul începuse cu optsprezece luni în urmă. Cânta cu grupul Tattered Remnants într-un club din Berkeley, iar într-o bună zi îl sunase un tip de la Casa Columbia. Nu unul dintre rechini, ci doar un simplu pălmaş din domeniul discului. Pe Neil Diamond îl bătea gândul să înregistreze una dintre compoziţiile lui Larry, intitulată "Baby, Can You Dig Your Man?". Diamond îşi pregătea un album cu melodii proprii, incluzând însă şi un vechi succes de-al lui Buddy Holly, "Peggy Sue Got Married" şi, eventual, compoziţia lui Larry Underwood. Problema era dacă el, Larry, ar accepta să vină şi să cânte demonstrativ melodia, pentru ca apoi să participe şi la înregistrări? Diamond dorea şi o a doua chitară acustică, iar melodia îi plăcea foarte mult.
Larry a acceptat.
Sesiunea de înregistrări a durat trei zile. Lucrurile au mers foarte bine. Larry a făcut cunoştinţă cu Neil Diamond, cu Robbie Robertson şi cu Richard Perry. Numele lui a fost menţionat pe coperta interioară a discului şi a fost plătit în conformitate cu normele stabilite de sindicat. Dar "Baby, Can You Dig Your Man?" nu a reuşit să ajungă pe disc. În cea de a doua seară a înregistrărilor, Diamond apăruse cu o compoziţie proprie nouă, care fusese preferată până la urmă.
Apoi, omul acela de la Columbia îi zisese că-i pare rău. Se mai întâmplă. Uite, ştii ceva - ce-ar fi să înregistrezi totuşi demonstraţia, chiar şi-n situaţia asta? Voi vedea dacă se poate face ceva. Prin urmare, Larry a înregistrat melodia, apoi s-a trezit iarăşi pe stradă. La L.A., vremurile erau grele. Mai apăreau mici ocazii de a cânta, însă nu prea des.
În cele din urmă şi-a găsit o slujbă într-un club în care se servea şi masa: acompaniindu-se la chitară, interpreta nişte lălăieli leşinate din categoria "Softly as I Leave You" şi "Moon River", în timp ce amatorii de muzică - oameni în vârstă - discutau despre afaceri şi băgau în ei mâncare italienească. Îşi scria versurile pe bucăţele de hârtie, fiindcă i se întâmpla să le încurce sau pur şi simplu să le uite şi atunci trebuia să le înlocuiască printr-un "hmmmm-hmmmm, ta-da-hmmmm," susţinut de chitară, străduindu-se să arate la fel de suav ca Tony Bennett, când improviza. Dar se simţea ca o gaură. Prin lifturi şi super-magazine devenise penibil de conştient de muzica ce se auzea perpetuu, în surdină.
În sfârşit, cu nouă săptămâni în urmă, absolut din senin, îl sunase tipul de la Columbia. Doreau să-i lanseze înregistrarea pe un disc single. N-ar putea să vină şi să dubleze partea vocală? Desigur, i-a răspuns Larry. Era dispus să facă lucrul acesta. Prin urmare, se dusese în studiourile Columbiei din L.A. Într-o duminică după-amiază, îşi dublase propria-i voce din "Baby, Can You Dig Your Man?" în circa o oră, apoi înregistrase un al doilea cântec, scris pentru Tattered Remnants, intitulat "Pocket Saviour".
Tipul de la Columbia îl cadorisise cu un cec de cinci sute de dolari şi cu un contract infect, care prevedea mult mai multe obligaţii pentru Larry decât pentru casa de discuri. Îi scuturase mâna lui Larry, îi spusese că se bucură că a intrat în rândurile colaboratorilor firmei, îi răspunsese cu un zâmbet discret, compătimitor, atunci când Larry îl întrebase cum i se va face reclamă discului, după care îşi luase rămas-bun. Era prea târziu ca să mai încaseze cecul, prin urmare Larry se prezentase la Gino's cu el în buzunar. Către sfârşitul primului grup de cântece, interpretase o versiune "domesticită" a lui "Baby, Can You Dig Your Man?". Singura persoană care băgase de scamă fusese proprietarul lui Gino's, care îl sfătuise să rezerve muzica lui de negri pentru echipa care face curăţenie în local.
Acum şapte săptămâni, tipul de la Columbia sunase iarăşi şi îl îndemnase să se ducă să-şi cumpere un exemplar din Billboard. Larry o luase imediat din loc. "Baby, Can You Dig Your Man?" era una dintre cele trei propuneri ale săptămânii în curs. Larry îl sunase şi el pe tipul de la Columbia, iar acesta îl întrebase dacă ar fi dispus să ia masa cu nişte barosani din companie. Pentru a discuta despre un album. Toţi erau încântaţi de single, care începuse să fie difuzat la posturile de radio din Detroit, Philadelphia şi din Portland, statul Maine. Se vedea limpede, melodia avea mari şanse să prindă. Reuşise să câştige un concurs, organizat seara târziu de unul din posturile de muzică soul din Detroit, timp de patru nopţi la rând. Nimeni nu părea să ştie că Larry Underwood este alb.
Se îmbătase în timpul prânzului la care fusese invitat şi de-abia dacă mai simţise gustul somonului. Nimeni nu păruse deranjat de faptul că se afumase. Unul dintre barosani făcuse observaţia că nu l-ar surprinde dacă "Baby, Can You Dig Your Man?" ar primi un Grammy anul viitor. Toate acestea făceau să răsune în urechile lui Larry un adevărat marş glorios. Avea sentimentul că trăieşte un vis şi, în timp ce se întorcea către apartamentul lui, avea convingerea stranie că va fi lovit de un camion, iar visul lui va lua astfel sfârşit. Barosanii de la Columbia îi înmânaseră un alt cec, de această dată în valoare de 2500 de dolari. Ajuns la el acasă, Larry pusese mâna pe telefon şi începuse să sune. Mai întâi îl căutase pe Mort "Gino" Green. Îl informase că trebuia să-şi găsească pe altcineva care să interpreteze "Yellow Bird" în timp ce clienţii înfulecau afurisitele alea de paste făinoase nefierte. Apoi îi sunase pe toţi cei de care reuşise să-şi aducă aminte, inclusiv pe Barry Grieg de la Remnants, după care ieşise din nou în oraş şi se îmbătase criţă.
Acum cinci săptămâni, discul single reuşise să intre în Hot One Hundred, primele o sută de locuri ale topului revistei Billboard. Pe locul al optzeci şi nouălea. Dar lucrurile nu aveau să se oprească aici. Tocmai atunci venise şi primăvara cu adevărat la Los Angeles, iar într-o după-amiază luminoasă şi strălucitoare de mai, când clădirile erau atât de albe şi oceanul atât de albastru, încât aveai senzaţia că ochii ţi-ar putea ieşi din orbite şi s-ar rostogoli ca nişte bile pe obraji, auzi pentru prima oară discul lui la un post de radio. Se afla împreună cu trei sau patru prieteni, prietena lui din acel moment era şi ea de faţă şi se ameţiseră puţin, cu nişte cocaină. Larry tocmai ieşea din chicinetă şi intra în salon cu un pachet de biscuiţi Toll House când răsună sloganul familiar al postului KLMT - Nyoooooo... meee-USIC!
Apoi rămăsese ţintuit locului de sunetul propriei sale voci, revărsându-se din boxele Technics:
Ştiu că nu ţi-am zis că vin pe-aici,
Ştiu că tu n-ai ştiut că sunt în oraş
Dar draa-aa-aa-gă spune-mi dacă poate cineva
