Îi veni în minte cadavrul pisicii, ieşit pe jumătate din tomberon, şi apoi se gândi la Dewey Doză, cum umplea zâmbind ceştile cu prafurile puse la dispoziţia oaspeţilor săi; pe neaşteptate, izbucni în plâns. Îşi vedea mâinile dublu, din cauza peliculei de lacrimi, şi se gândi că această parte a scenei ar fi trebuit să fie interpretată de ea, nu de el - nimic nu ieşise cum s-ar fi aşteptat, absolut nimic. În ultimă instanţă, se vedea silit să constate că ea se schimbase. Şi el se schimbase, însă nu în sensul pe care şi-l imaginase. Se petrecuse o inversare absolut nenaturală: ea crescuse şi mai mult, iar el se micşorase. Nu se întorsese acasă, la ea, pentru că trebuia neapărat să se ducă undeva. Se întorsese acasă pentru că se temea şi pentru că avea nevoie de maică-sa.

Alice stătea în picioare lângă fereastra deschisă şi-l cerceta atent. Perdelele albe fluturau în briza umedă, umbrindu-i faţa; nu o ascundeau de tot, ci-i dădeau doar un aspect fantomatic. Prin fereastră pătrundea zgomotul traficului. Scoase o batistă din corsajul rochiei, se apropie de masă şi o depuse într-una dintre mâinile lui fremătătoare. Ghicea duritatea din sufletul lui Larry. Ar fi putut să-l taxeze folosindu-se de acest pretext, însă la ce bun? Tatăl lui fusese un om moale, iar în străfundul inimii ei, Alice ştia că tocmai din cauza asta ajunsese în mormânt înainte de vreme; Max Underwood se lăsase doborât de datoriile morale pe care considera că trebuie să le plătească celor din jur, şi nu de cele băneşti. Iar cu unda aceea de duritate ce era de făcut? Cui ar fi trebuit Larry să-i mulţumească? Sau pe cine putea acuza?

Lacrimile nu puteau modifica duritatea din caracterul lui nici atât cât este în stare o furtună de vară să schimbe forma unei stânci. Asprimea nu putea decât să-i folosească - Alice ştia prea bine acest lucru, ca orice femeie nevoită să-şi crească singură copilul într-un oraş căruia îi păsa prea puţin de mame şi cu atât mai puţin de copiii lor -, dar deocamdată Larry nu descoperise cum. Era cu adevărat ceea ce afirmase ca de la bun început: acelaşi Larry, neschimbat, de când îl ştia. Care mergea înainte orbeşte, fără să se gândească, vârându-i pe cei din jur - ca şi pe el însuşi - în bucluc, iar când treaba se îngroşa prea rău, recurgea la duritate ca să scape cu faţa curată. Şi ceilalţi? Îi lăsa să se descurce sau să se înece singuri, după cum se pricepeau. Stânca era dură, iar firea lui suficient de aspră, dar se folosea încă de această calitate în scopuri distructive. Citea acest lucru cât se poate de limpede în privirile lui, în fiecare atitudine pe care o adopta... până şi-n felul în care îşi ţinea cuiul acela de sicriu şi urmărea inelele de fum. Însă niciodată nu se apucase să şlefuiască roca dură ca s-o transforme într-o lamă cu care să-i sfârtece pe cei din jur, ceea ce era o notă bună, dar atunci când se afla la ananghie recurgea la ea exact ca un copil - o rotea în jur ca pe o bâtă, croindu-şi cale de scăpare din curse pe care şi le întinsese singur. Odată, îşi spusese în sinea ei că Larry se va schimba. Iar dacă-şi pusese asta în minte, nu se îndoia că se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu.

Dar înaintea ei nu se mai afla un băieţel, ci un bărbat matur, şi Alice se temea că zilele prielnice schimbării - acea schimbare profundă şi esenţială, pe care pastorul o denumea a sufletului şi nu a inimii - trecuseră deja. Exista în Larry ceva anume care aducea aminte de scârţâitul neplăcut al cretei pe suprafaţa tablei. În străfundul său nu exista însă decât Larry. Era singurul care avea voie să pătrundă în sanctuarul propriei sale inimi. Îl iubea.

Alice se mai gândea că în Larry există şi bunătate, o mare bunătate. Comoara exista înlăuntrul lui, dar ca să iasă la iveală era nevoie de cel puţin o catastrofă. Iar acum nu se întâmpla nici o catastrofă; fiul ei vărsa câteva lacrimi, atât.

- Eşti obosit, îl consolă ea. Spală-te. Am să mut eu cutiile, apoi te poţi culca. Cred c-am să mă duc totuşi la lucru.

Femeia se duse în micul hol de acces spre camera din spate, fostul lui dormitor; Larry o auzi icnind şi mutând cutiile din loc. Se şterse încet la ochi. Pe fereastră pătrundea zgomotul traficului. Încercă să-şi aducă aminte de când nu mai plânsese de faţă cu maică-sa. Îi veni din nou în minte pisica moartă. Maică-sa avea dreptate. Era obosit. Nu mai fusese niciodată aşa de obosit. Se culcă şi dormi aproape optsprezece ore.

CAPITOLUL 6

APROAPE DE APUSUL SOARELUI, Frannie ieşi în grădina din spatele casei, unde tatăl ei plivea cu migală mazărea şi fasolea. Ea era un copil făcut târziu. Acum tatăl ei avea peste şaizeci de ani, iar părul alb îi ieşea de sub şapca de baseball de care nu se despărţea niciodată. Maică-sa se dusese la Portland să-şi cumpere nişte mănuşi albe. Cea mai bună prietenă a lui Fran din copilărie, Amy Lauder, avea nuntă la începutul lunii viitoare.

Rămase câteva clipe tăcută în spatele părintelui ei, cu sufletul plin de iubire faţă de el. În acest moment al zilei, lumina avea o anume culoare care îi plăcea extraordinar de mult şi care o ducea cu gândul la eternitate, deşi era legată de unul dintre cele mai efemere fenomene din statul Maine, anume începutul verii. Era suficient să se gândească la această lumină în mijlocul lui ianuarie pentru ca inima să-i fie cuprinsă de alean. Lumina după-amiezelor de început de vară, chiar înainte de a aluneca spre întuneric, învăluia atâtea lucruri minunate: baseball în parcul de la Little League, cu Fred aşteptându-şi rândul la bătaie, căci era întotdeauna al treilea; pepene verde; porumb fiert; ceai rece în pahare ţinute la gheaţă; copilărie.

Frannie îşi drese puţin glasul.

- Ai nevoie de o mână de ajutor?

El se întoarse zâmbind.

- Bună, Fran. M-ai prins muncind, este?

- Păi să ştii!

- Maică-ta s-a întors? Se încruntă o clipă, apoi figura i se însenină iarăşi. Stai puţin, de-abia a plecat, nu? Sigur că da, dă-mi şi tu o mână de ajutor, dacă vrei. Numai să nu uiţi să te speli bine după aceea.

- Mâinile unei doamne îi trădează deprinderile, spuse Fran vag ironic, pufnind apoi în râs, şi Peter se strădui s-o măsoare dezaprobator, dar fără prea mult succes.

Îşi alese un strat de alături, se lăsă jos şi începu să plivească. Vrăbiile ciripeau, iar dinspre US1, care trecea nu departe de casa lor, venea vuietul neîntrerupt al maşinilor. Traficul nu atinsese încă ritmul din iulie, când pe distanţa de aici şi până la Kittery se petrecea câte un accident mortal aproape în fiecare zi.

Peter îi povesti ce făcuse în ziua respectivă, în timp ce ea îi punea, conştiincios, întrebările cuvenite, făcând uneori şi semne din cap. Concentrat asupra muncii, nu avea cum să vadă semnele ei, în schimb putea să-i urmărească umbra, cu coada ochiului. Era mecanic într-o mare fabrică de piese de schimb pentru automobile din Sanford, cea mai mare firmă auto la nord de Boston. Avea şaizeci şi patru de ani şi-şi începea în curând ultimul an de muncă dinaintea pensiei. Un an scurt, pe deasupra, pentru că adunase patru săptămâni de concediu pe care plănuia să şi le ia în septembrie, după ce trecea sezonul. Pensionarea îl preocupa foarte mult. Încerca să nu se gândească la viitor ca la o vacanţă fără de sfârşit, îi spuse el; avea destui prieteni care ieşiseră la pensie şi de la care aflase că nu e nici pe departe aşa. În ce-l priveşte, nici nu se va plictisi, ca Harlan Enders, şi nici nu va ajunge atât de scandalos de sărac, ca bietul Paul Caron, care n-a lipsit toată viaţa lui nici măcar o singură zi de la magazin, şi cu toate astea el şi cu nevastă-sa au fost siliţi să-şi vândă casa şi să se mute la fiica lor.

Peter Goldsmith nu era încântat de modul de funcţionare a protecţiei sociale; nu avusese niciodată încredere, nici măcar în zilele când sistemul încă nu începuse să se prăbuşească sub povara recesiunii, a inflaţiei şi a numărului tot mai mare de oameni care beneficiau de pe urma lui. Nu existau prea mulţi democraţi în Maine prin anii treizeci şi patruzeci, îi povesti fiică-sii, care-l urmărea atent, dar bunicul ei fusese unul dintre aceştia, iar taică-său moştenise şi el aceeaşi opţiune politică. În perioada cea mai prosperă din Ogunquit, cei din familia Goldsmith ajunseseră un soi de paria. Dar părintele ei avea o vorbă ce se dovedea mai înţeleaptă decât toată filozofia republicanilor din Maine: nu te încrede în domnii acestei lumi, deoarece ei, precum şi guvernele lor, or să ţi-o tragă, acum şi pururi şi-n vecii vecilor.

Frannie izbucni în râs. O amuza nespus să-l audă pe tatăl ei vorbind astfel. I se întâmpla foarte rar, deoarece soţia lui nu-l lăsa niciodată să spună ce are pe suflet, retezându-i întotdeauna vorbele cu limba ei înveninată.

- Trebuie să ai încredere numai în tine, continuă el, cât despre domnii acestei lumi, pe ei trebuie să-i laşi să se descurce cum or şti mai bine cu cei care i-au ales. De cele mai multe ori, lucrurile nu ies prea grozav, dar asta nu prea are importanţă; pentru că se merită unii pe alţii. Soluţia sunt banii, o dăscăli el pe Frannie. Will Rogers era de părere că pământul ar fi cel mai bun, pentru că e singurul pe care nu-l mai fabrică nimeni, dar chestia asta este valabilă şi pentru aur şi argint. Cel care iubeşte banii este un ticălos şi ar trebui să-l urâm. Cel ce nu poate să aibă grijă de ei este un prost. Nu-l urăşti, dar trebuie să-ţi fie milă de el.

Fran se întrebă dacă se referea la bietul Paul Caron, prietenul lui de pe vremea când Fran nu se născuse încă, dar hotărî că era mai bine să nu întrebe.

În orice caz, ea ştia şi nu mai dorea să audă încă o dată de la tatăl ei că pusese suficient la ciorap în anii cei buni ca să se poată descurca acum. Îi spuse, în schimb, că ea nu însemnase niciodată o povară pentru ei, indiferent dacă timpurile fuseseră bune sau rele, iar el se mândrea că le putea zice prietenilor că o ţinuse în şcoală. Acolo unde nu mai ajutaseră banii lui sau mintea ei, le zicea el, Fran procedase după vechea reţetă: se vârâse în jug şi trăsese din răsputeri. Ca să poţi răzbate prin toată porcăria din ţara asta trebuie să munceşti, să munceşti din greu. Maică-sa nu înţelegea întotdeauna cum devine chestia asta. Viaţa femeilor s-a schimbat, indiferent dacă le convine sau nu, iar Carla nu voia să priceapă de ce Fran nu aleargă să se mărite.

- Iată că Amy Lauder se căsătoreşte, spuse Peter, şi maică-ta îşi face socoteala: "Asta ar trebui să facă şi Fran a mea. Amy este drăguţă, dar dacă le pui alături, Amy Lauder arată ca un blid vechi şi crăpat." Aşa a fost obişnuită să gândească, după criteriile astea, de când e ea, iar acum nu se mai poate schimba. Prin urmare, dacă voi două vă mai loviţi una de alta şi scoateţi scântei, ca atunci când se loveşte oţelul de cremene, de-asta se întâmplă. Nu e nimeni de vină. Trebuie să ţii cont, Fran, că e prea bătrână să se mai schimbe, dar şi tu eşti de-acum suficient de mare să pricepi.

Din acest punct divagă iarăşi, îi vorbi despre serviciul lui, povestindu-i cum unul dintre colegi fusese la un pas să-şi piardă degetul mare într-o presă, pentru că mintea-i era la biliard, uitând că-şi ţinea palma chiar sub berbec. Din fericire, Lester Crawley îl trăsese la timp. Dar, adăugă el, într-o bună zi Lester Crawley nu se va mai afla acolo. Oftă, ca şi cum şi-ar fi adus aminte că nici el nu se va mai afla acolo multă vreme, apoi se lumină la faţă şi se porni să-i spună ce-i trecuse lui prin cap, şi anume să ascundă antena maşinii în ornamentul capotei.

Trecea cu uşurinţă de la un subiect la altul, cu vocea lui caldă şi mângâietoare. Umbrele li se lungiră, întinzându-se peste tot mai multe straturi. Se lăsase fermecată, aşa cum i se întâmpla întotdeauna şi, deşi venise pentru a-i spune ceva, se trezise ascultându-l. N-o plictisea niciodată. Din câte ştia ea, nu plictisea pe nimeni, cu excepţia Carlei, poate. Avea un talent înnăscut de povestitor.

Deodată, îşi dădu seama că se oprise din vorbit. Se aşezase pe-o piatră, la capătul stratului, îndesându-şi tutun în pipă şi uitându-se la ea.

- Ce-ai pe suflet, Frannie?

Îi aruncă o privire posacă, neştiind cum să procedeze. Ieşise afară anume ca să-i mărturisească totul, dar acum nu mai era atât de sigură că va fi în stare. Tăcerea dintre ei devenea tot mai mare şi mai adâncă, se transforma încet într-o prăpastie în care n-avea de gând să cadă. Se hotărî brusc.

- Sunt însărcinată, spuse ea simplu.

Se opri din treaba lui şi o cercetă.

- Însărcinată, repetă el, de parcă nu ar mai fi auzit cuvântul în viaţa lui, apoi continuă. Vai, Frannie... e cumva o glumă? Sau vreun joc?

- Nu, tată.

- Ai face bine să vii aici şi să te aşezi lângă mine.

Ascultătoare, ea se apropie şi se lăsă pe piatră. Alături era un zid din bolovani care despărţea lotul lor de terenul municipal, cu care se învecinau. Dincolo de zid exista un gard viu, încurcat şi sălbăticit, care răspândea un parfum dulce. Simţea cum îi zvâcneşte sângele în tâmple şi avea o senzaţie de vomă.

- Eşti sigură?

- Foarte sigură.

Apoi, fără absolut nici o urmă de artificiu, pur şi simplu nereuşind să se abţină, izbucni într-un plâns nestăvilit, hohotind şi suspinând. El o îmbrăţişă şi rămaseră aşa foarte multă vreme, după aprecierea ei. Când lacrimile se potoliră, fata se sili să-i pună întrebarea care o preocupa cel mai mult.

- Tată, mai ţii la mine?

- Cum? Se uită la ea, mirat. Da, ţin la tine, Frannie.

Asta o făcu din nou să plângă, dar de această dată el o lăsă să se descurce singură, în timp ce-şi aprindea pipa. Tutunul parfumat se înălţa încet, mânat de adierea uşoară.

- Te-am dezamăgit?

- Nu ştiu. E pentru prima oară când fiica mea este însărcinată şi încă nu ştiu foarte bine cum să reacţionez la chestia asta. E vorba de băiatul acela, Jess?

Ea îi făcu semn că da.

- L-ai anunţat?

Ea repetă semnul.

- Şi ce-a zis?

- A zis că vrea să se căsătorească. Sau să dea banii pentru avort.

- Căsătorie sau avort, zise Peter Goldsmith, trăgând din pipă. Hotărât băiat, ce să zic.