- Oricum, mai ai multe de învăţat, continuă Alice. Se zice că burlacii se distrează nemaipomenit. Nici vorbă. Pur şi simplu îmbătrâneşti şi te acreşti şi te înrăieşti, ca domnul Freeman. Stă în apartamentul de la parter şi pândeşte toată ziua de la fereastră, doar-doar o sufla o pală de vânt mai puternic.
Larry mormăi ceva nedesluşit.
- Am auzit cântecul tău la radio. Le zic oamenilor, ăsta-i fiul meu. Este Larry. Cei mai mulţi nu vor să mă creadă.
- M-ai ascultat?
Se întrebă de ce nu-i spusese lucrul acesta de la bun început, în loc să flecărească despre tot soiul de prostii.
- Sigur că da, dau tot timpul melodia pe postul acela de muzică rock and roll pe care-l ascultă tinerele fete, WROK.
- Şi-ţi place?
- Atât cât îmi poate plăcea genul ăsta de muzică. Îl aţinti cu o privire fermă şi fixă. Cred că anumite fragmente sună foarte sugestiv. A dezmăţ.
Se surprinse târşindu-şi picioarele şi-şi impuse să înceteze.
- De fapt, intenţia ar fi să sune... pasional, mamă. Asta-i tot.
Obrajii i se aprinseseră. Nu-i trecuse prin minte că va avea vreodată ocazia să discute despre amor şi pasiune cu maică-sa, la ea în bucătărie.
- Pasiunea îşi are locul în dormitor, îi răspunse ea scurt, închizând astfel posibilitatea oricărei discuţii estetice despre discul lui de succes. Pe urmă, ai făcut ceva cu vocea. Sună de parc-ai fi negru.
- Acum? se interesă el amuzat.
- Nu, la radio.
- Păi moare lumea după muzica dă negri, pronunţă Larry cu voce profundă, ca a lui Bill Withers.
- Chiar aşa, confirmă ea. Când eram mică, consideram că Frank Sinatra e îndrăzneţ. Dar acum există rap. Ei îi zic rap. Dar eu numesc asta urlat. Îl măsură mustrător. Cel puţin, pe discul tău nu se aud urlete.
- Obţin nişte drepturi de autor, începu el. Un anume procent din fiecare disc vândut. Cu alte cuvinte, dacă...
- Ei, ia lasă, îl întrerupse ea, făcând un semn a lehamite. N-am reuşit să trec nici un examen de matematică. Ţi-au plătit deja banii, sau ţi-ai luat maşinuţa aia pe datorie?
- Nu mi-au dat prea mulţi bani, zise el, ajungând până la limita minciunii, fără să facă însă şi pasul decisiv. Pentru maşină am plătit un avans. Restul voi plăti în rate.
- Împrumut în condiţii avantajoase, spuse ea cu durere în glas. Aşa a ajuns şi bietul taică-tău la faliment. Medicul a zis că a murit de atac de cord, dar nu asta a fost cauza. Inima lui s-a frânt. Tatăl tău s-a dus în mormânt din cauza împrumutului în condiţii avantajoase.
Ăsta era un rap vechi, iar Larry nu-i acordă nici o atenţie, având însă grijă să dea din cap la momentele potrivite. Tatăl lui fusese proprietarul unei galanterii bărbăteşti. Un magazin al reţelei Robert Hall se deschisese în apropiere, iar un an mai târziu afacerea lui ajunsese pe drojdie. Spre consolare, se refugiase în mâncare, îngrăşându-se cu vreo cincizeci de kilograme în trei ani. Căzuse fulgerat în micul restaurant din colţ, când Larry avea nouă ani, cu un sandviş cu chiftele pe jumătate mâncat pe farfuria de dinaintea lui. La priveghi, când sora ei încercase să aducă alinare unei fiinţe care, se vedea prea bine, nu avea nevoie de aşa ceva, Alice Underwood spusese că s-ar fi putut şi mai rău de-atât. Ar fi putut să fie băutura, adăugase ea, privind ţintă peste umărul soră-sii, către cumnatul ei.
Alice continuase să-l crească pe Larry fără ajutorul nimănui, amărându-i viaţa cu proverbe şi prejudecăţi până când el plecase de acasă. Ultima replică pe care i-o aruncase, înainte de a pleca împreună cu Rudy Schwartz în vechiul Ford al acestuia, fusese că au aziluri pentru săraci şi-n California. Da, domnule, asta-i maică-mea.
- Vrei să rămâi aici, Larry? se interesă ea cu blândeţe.
- Ai avea ceva împotrivă? replică el, surprins.
- Spaţiu există. Patul pliant se mai află încă în camera din spate. Am pus la păstrare nişte lucruri acolo, dar ai putea să muţi nişte cutii, ca să-ţi faci loc.
- Foarte bine, spuse el încet. Dacă eşti sigură că n-ai nimic împotrivă. Nu rămân decât câteva săptămâni. Aş vrea să mă-ntâlnesc cu vechii mei prieteni. Mark... Galen... David... Chris... băieţii aceia.
Alice se ridică în picioare, se duse la fereastră şi-o trase cu greu în sus.
- Eşti bine venit să stai cât timp doreşti, Larry. Chiar dacă, poate, nu mă pricep prea bine să aleg cuvintele cele mai potrivite, mă bucur să te văd. Nu ne-am luat rămas-bun cum se cuvine. Au existat şi cuvinte mai grele. Se întoarse spre el, iar în trăsăturile ei se putea citi severitatea, dar şi o dragoste neliniştită şi teribilă. În ceea ce mă priveşte, le regret. Nu le-am zis decât pentru că te iubesc. N-am ştiut niciodată cum să-mi exprim sentimentele, aşa că mi le-am mărturisit în alte feluri.
- Foarte bine, spuse el căutând în jos, spre masă. Roşeaţa i se întorsese în obraji. O simţea prea bine. Uite ce e, am să contribui şi eu la cheltuieli.
- Poţi să contribui, dacă vrei. Dar dacă nu vrei, nu este nevoie. Eu muncesc. Foarte mulţi nu fac asta. Iar tu tot fiul meu rămâi.
Îi veni în minte cadavrul pisicii, ieşit pe jumătate din tomberon, şi apoi se gândi la Dewey Doză, cum umplea zâmbind ceştile cu prafurile puse la dispoziţia oaspeţilor săi; pe neaşteptate, izbucni în plâns. Îşi vedea mâinile dublu, din cauza peliculei de lacrimi, şi se gândi că această parte a scenei ar fi trebuit să fie interpretată de ea, nu de el - nimic nu ieşise cum s-ar fi aşteptat, absolut nimic. În ultimă instanţă, se vedea silit să constate că ea se schimbase. Şi el se schimbase, însă nu în sensul pe care şi-l imaginase. Se petrecuse o inversare absolut nenaturală: ea crescuse şi mai mult, iar el se micşorase. Nu se întorsese acasă, la ea, pentru că trebuia neapărat să se ducă undeva. Se întorsese acasă pentru că se temea şi pentru că avea nevoie de maică-sa.
Alice stătea în picioare lângă fereastra deschisă şi-l cerceta atent. Perdelele albe fluturau în briza umedă, umbrindu-i faţa; nu o ascundeau de tot, ci-i dădeau doar un aspect fantomatic. Prin fereastră pătrundea zgomotul traficului. Scoase o batistă din corsajul rochiei, se apropie de masă şi o depuse într-una dintre mâinile lui fremătătoare. Ghicea duritatea din sufletul lui Larry. Ar fi putut să-l taxeze folosindu-se de acest pretext, însă la ce bun? Tatăl lui fusese un om moale, iar în străfundul inimii ei, Alice ştia că tocmai din cauza asta ajunsese în mormânt înainte de vreme; Max Underwood se lăsase doborât de datoriile morale pe care considera că trebuie să le plătească celor din jur, şi nu de cele băneşti. Iar cu unda aceea de duritate ce era de făcut? Cui ar fi trebuit Larry să-i mulţumească? Sau pe cine putea acuza?
Lacrimile nu puteau modifica duritatea din caracterul lui nici atât cât este în stare o furtună de vară să schimbe forma unei stânci. Asprimea nu putea decât să-i folosească - Alice ştia prea bine acest lucru, ca orice femeie nevoită să-şi crească singură copilul într-un oraş căruia îi păsa prea puţin de mame şi cu atât mai puţin de copiii lor -, dar deocamdată Larry nu descoperise cum. Era cu adevărat ceea ce afirmase ca de la bun început: acelaşi Larry, neschimbat, de când îl ştia. Care mergea înainte orbeşte, fără să se gândească, vârându-i pe cei din jur - ca şi pe el însuşi - în bucluc, iar când treaba se îngroşa prea rău, recurgea la duritate ca să scape cu faţa curată. Şi ceilalţi? Îi lăsa să se descurce sau să se înece singuri, după cum se pricepeau. Stânca era dură, iar firea lui suficient de aspră, dar se folosea încă de această calitate în scopuri distructive. Citea acest lucru cât se poate de limpede în privirile lui, în fiecare atitudine pe care o adopta... până şi-n felul în care îşi ţinea cuiul acela de sicriu şi urmărea inelele de fum. Însă niciodată nu se apucase să şlefuiască roca dură ca s-o transforme într-o lamă cu care să-i sfârtece pe cei din jur, ceea ce era o notă bună, dar atunci când se afla la ananghie recurgea la ea exact ca un copil - o rotea în jur ca pe o bâtă, croindu-şi cale de scăpare din curse pe care şi le întinsese singur. Odată, îşi spusese în sinea ei că Larry se va schimba. Iar dacă-şi pusese asta în minte, nu se îndoia că se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu.
Dar înaintea ei nu se mai afla un băieţel, ci un bărbat matur, şi Alice se temea că zilele prielnice schimbării - acea schimbare profundă şi esenţială, pe care pastorul o denumea a sufletului şi nu a inimii - trecuseră deja. Exista în Larry ceva anume care aducea aminte de scârţâitul neplăcut al cretei pe suprafaţa tablei. În străfundul său nu exista însă decât Larry. Era singurul care avea voie să pătrundă în sanctuarul propriei sale inimi. Îl iubea.
Alice se mai gândea că în Larry există şi bunătate, o mare bunătate. Comoara exista înlăuntrul lui, dar ca să iasă la iveală era nevoie de cel puţin o catastrofă. Iar acum nu se întâmpla nici o catastrofă; fiul ei vărsa câteva lacrimi, atât.
- Eşti obosit, îl consolă ea. Spală-te. Am să mut eu cutiile, apoi te poţi culca. Cred c-am să mă duc totuşi la lucru.
Femeia se duse în micul hol de acces spre camera din spate, fostul lui dormitor; Larry o auzi icnind şi mutând cutiile din loc. Se şterse încet la ochi. Pe fereastră pătrundea zgomotul traficului. Încercă să-şi aducă aminte de când nu mai plânsese de faţă cu maică-sa. Îi veni din nou în minte pisica moartă. Maică-sa avea dreptate. Era obosit. Nu mai fusese niciodată aşa de obosit. Se culcă şi dormi aproape optsprezece ore.
CAPITOLUL 6
APROAPE DE APUSUL SOARELUI, Frannie ieşi în grădina din spatele casei, unde tatăl ei plivea cu migală mazărea şi fasolea. Ea era un copil făcut târziu. Acum tatăl ei avea peste şaizeci de ani, iar părul alb îi ieşea de sub şapca de baseball de care nu se despărţea niciodată. Maică-sa se dusese la Portland să-şi cumpere nişte mănuşi albe. Cea mai bună prietenă a lui Fran din copilărie, Amy Lauder, avea nuntă la începutul lunii viitoare.
Rămase câteva clipe tăcută în spatele părintelui ei, cu sufletul plin de iubire faţă de el. În acest moment al zilei, lumina avea o anume culoare care îi plăcea extraordinar de mult şi care o ducea cu gândul la eternitate, deşi era legată de unul dintre cele mai efemere fenomene din statul Maine, anume începutul verii. Era suficient să se gândească la această lumină în mijlocul lui ianuarie pentru ca inima să-i fie cuprinsă de alean. Lumina după-amiezelor de început de vară, chiar înainte de a aluneca spre întuneric, învăluia atâtea lucruri minunate: baseball în parcul de la Little League, cu Fred aşteptându-şi rândul la bătaie, căci era întotdeauna al treilea; pepene verde; porumb fiert; ceai rece în pahare ţinute la gheaţă; copilărie.
