Stu era de părere că băieţii aceia cam trecuţi, care nu aveau verighete - şi nici rude apropiate, probabil -, se aflau şi ei pe-aproape, în aceeaşi clădire.

Deasupra uşii lui se aprinse lumina roşie. După ce se opri compresorul, pompa sau ce naiba era aparatul ăla, înăuntru păşi un bărbat îmbrăcat într-unul din costumele acelea albe, spaţiale. Doctorul Denninger. Era tânăr. Păr negru, piele măslinie, trăsături ascuţite şi vorba mieroasă.

- Patty Grier zice că i-ai dat de furcă, se auzi din difuzorul montat pe pieptul lui Denninger, în timp ce acesta se apropia tropăind. E destul de supărată.

- N-are de ce să se supere, îi răspunse Stu calm. Nu-i venea uşor să-şi ia un aer detaşat, dar simţea că este important să-şi ascundă teama de omul acesta. Denninger arăta şi se purta ca un om care-şi umileşte inferiorii şi face din ei cârpe de şters pe jos, în schimb nu ştie cum să-şi mai lingă în fund superiorii. De pe urma celor de teapa lui te puteai alege cu ceva, dacă reuşeai să le impui respectul. Dar dacă te simt fricos, n-ai parte decât de vechea poveste ştiută: un strat subţire de "îmi pare rău, dar nu pot să-ţi spun mai mult de-atât" pe deasupra, sub care se ghiceşte un imens dispreţ la adresa tâmpiţilor de civili care vor să ştie mai mult decât le-ar fi de folos.

- Vreau nişte răspunsuri, îl preveni Stu.

- Îmi pare rău, dar...

- Dacă vrei să nu vă fac greutăţi, trebuie să-mi dai nişte răspunsuri.

- La timpul potrivit vei afla...

- Vă pot crea mari probleme.

- Ştim asta, îi răspunse Denninger arţăgos. Pur şi simplu n-am autoritatea să-ţi spun nimic, domnule Redman. Nici nu ştiu decât foarte puţine lucruri.

- Presupun că mi-aţi făcut analize ale sângelui. De-aia m-aţi înţepat cu toate acele alea.

- Ai dreptate, îi răspunse Denninger prudent.

- Cu ce scop?

- Încă o dată îţi zic, domnule Redman, nu pot să-ţi spun ceea ce nu ştiu nici eu.

Tonul enervat se auzea iarăşi, iar Stu se simţi înclinat să-i dea crezare. Nu era altceva decât o rotiţă îndeplinindu-şi slujba conştiincios, dar fără plăcere.

- Oraşul nostru a fost pus în carantină.

- Nici despre asta nu ştiu nimic.

De această dată însă, Denninger îşi îndreptă privirile într-altă parte, iar Stu se gândi că probabil minţea.

- Cum se face că n-am văzut nimic despre chestia asta? zise el arătând spre televizorul fixat în perete.

- Ce vrei să spui?

- Atunci când se blochează căile de acces spre un oraş şi se pune sârmă ghimpată în jurul lui, nu se poate ca o asemenea ştire să fie trecută cu vederea.

- Domnule Redman, dac-ai fi atât de bun să-i permiţi lui Patty să-ţi ia tensiunea...

- Nu. Dacă mai vreţi ceva de la mine, aţi face bine să trimiteţi doi bărbaţi zdraveni. Şi, indiferent câţi haidamaci o să trimiteţi, eu tot o să încerc să fac nişte găuri în costumele astea etanşe. Ştii, nici nu pare aşa de greu!

În joacă, se prefăcu că vrea să înhaţe costumul lui Denninger, iar acesta se lăsă cuprins de panică, fiind la un pas să cadă pe spate. Difuzorul sistemului lui de comunicare emise un ţipăt ascuţit, iar în spatele peretelui dublu din sticlă se iscă oarecare agitaţie.

- Presupun că v-ar fi uşor să-mi puneţi ceva în mâncare ca să mă scoateţi din funcţiune, dar atunci nici analizele voastre n-ar mai ieşi corect, este?

- Domnule Redman, nu eşti deloc rezonabil! Denninger păstra acum o distanţă prudentă. Faptul că refuzi să colaborezi ar putea să provoace un grav deserviciu patriei tale. Mă înţelegi?

- Nici vorbă. În momentul de faţă, mi se pare că patria este cea care îmi face mie un grav deserviciu. Până una-alta, iată-mă închis într-o cameră de spital din Georgia, cu un doctor bun de nimic, care nu ştie nici măcar să facă diferenţa între căcat şi caramea. Ieşi naibii de aici şi trimite pe careva în stare să stea de vorbă cu mine, dacă nu, trimite câţiva băieţi zdraveni care să ia cu forţa ce vă trebuie vouă de la mine. Însă am să mă bat cu ei, poţi să contezi pe chestia asta.

Rămase perfect nemişcat pe scaun după plecarea lui Denninger. Asistenta nu se mai întoarse. Dar nici vreo echipă de paznici solizi care să-i ia tensiunea cu forţa. Gândindu-se mai bine, îi veni în minte că tensiunea n-ar fi avut nici o valoare pentru nimeni atât timp cât era obţinută prin constrângere. Pentru moment, îl lăsau să fiarbă în suc propriu.

Se ridică în picioare şi aprinse televizorul, la care privi fără să înţeleagă nimic. Teama din el era imensă, ca un elefant care a scăpat din lanţ. De două zile încoace aştepta să înceapă să strănute, să tuşească, să dea din el flegmă neagră şi s-o scuipe în oliţă. Se întreba ce fac ceilalţi, oameni pe care-i cunoştea de când lumea. Se întreba dacă vreunul dintre ei o păţise la fel de rău ca omul acela, Campion. Îşi aminti de femeia moartă şi de copilul ei din rabla aia de Chevy... Ca într-un coşmar, pe chipul femeii moarte se suprapunea cel al Lilei Bruett, iar faţa micuţei Cheryl Hodges se confunda cu aceea a bebeluşului.

Televizorul începu să chiţăie şi să hârâie. Inima îi zvâcnea în piept, bătând rar. Auzea zgomotul îndepărtat al unui filtru care purifica aerul din încăpere. Cu toate că-şi menţinea o imobilitate a feţei demnă de un jucător de pocher, simţea cum frica se zbate şi se răsuceşte în el. Câteodată lua dimensiuni uriaşe, călcând totul în picioare: elefantul. Alteori era mică, îl rodea şi-l sfâşia cu dinţii ei ascuţiţi: şobolanul. Dar de părăsit nu-l părăsea niciodată.

Aveau să mai treacă patruzeci de ore până să-i trimită pe cineva dispus să stea de vorbă cu el.

CAPITOLUL 8

ÎN 18 IUNIE, la cinci ore după ce stătuse de vorbă cu vărul lui, Bill Hapscomb, Joe Bob Brentwood îl oprise pe dreapta pe un vitezoman. Asta se petrecea pe Texas Highway 40, cam la treizeci de kilometri est de Arnette. Vitezomanul era Harry Trent din Braintree, agent de asigurări. Mergea cu o sută într-o zonă cu limitare la optzeci de kilometri pe oră. Joe Bob îi dădu o amendă pentru depăşirea vitezei. Trent o acceptă resemnat şi apoi, spre amuzamentul lui Joe Bob, încercă să-i vândă asigurări pentru casă sau pe viaţă. Joe Bob se simţea minunat; moartea era ultimul lucru la care s-ar fi gândit. Şi totuşi, el era deja un om bolnav. În afară de benzină, se alesese şi cu altceva de la staţia Texaco a lui Bill Hapscomb.

Harry, un tip care-şi iubea munca şi avea de-a face cu o mulţime de oameni, transmisese boala la peste patruzeci de persoane în ziua respectivă şi-n următoarea. La câţi alţii au dat aceştia boala este imposibil de zis - ai putea la fel de bine să te întrebi câţi îngeri pot dansa pe vârful unui ac. Dacă ar fi să apreciem în medie cinci de persoană, totalul s-ar ridica la două sute. Utilizând acelaşi calcul minim, se poate spune că aceşti două sute au molipsit o mie, cei o mie, cinci mii, cei cinci mii, douăzeci şi cinci de mii.

În plin deşert californian, subvenţionat din banii contribuabililor, cineva reuşise în sfârşit să inventeze un circuit de scrisori de întrajutorare care funcţiona cu adevărat. Un sistem de întrajutorare de-a dreptul mortal.

În 19 iunie, ziua în care Larry Underwood se întorsese acasă, la New York, ziua în care Frannie Goldsmith îi vorbise tatălui ei despre sosirea iminentă a Micului Străin, Harry Trent se opri la cafeneaua Babe's Kwik-Eat, din Texasul de Est, ca să ia prânzul. Îşi alese un cheeseburger, iar ca desert o porţie din delicioasa prăjitură cu căpşuni a lui Babe. Îl încerca o mică răceală, o răceală alergică, poate, strănuta tot timpul şi-i venea să scuipe. În timpul mesei îi infectă pe Babe, pe băiatul care spăla vase, pe doi camionagii care stăteau în separeul din colţ, pe bărbatul care livra pâine şi pe tipul care venise să schimbe discurile din tonomat. Iar bomboanei care servea la masa lui îi lăsă bacşiş o bancnotă de un dolar, care colcăia de viruşi mortali.

Când ieşea el pe uşă, un automobil station tocmai trăgea în faţa cafenelei. Pe maşină, cu numere de înmatriculare de New York, exista şi un portbagaj, iar interiorul era plin până la refuz de copii şi bagaje. Şoferul maşinii îşi coborî geamul şi-l întrebă pe Harry, cu accent tipic newyorkez, cum să ajungă pe US 21, pe direcţia nord. Harry îi oferi tipului din New York indicaţii foarte clare cum să nimerească pe Highway 21. Le mai puse la dispoziţie, lui şi întregii familii, certificate de deces, fără să aibă măcar habar ce face.

Newyorkezul era Edward M. Norris, locotenent de poliţie la brigada de detectivi, în cadrul Circumscripţiei 87 din Marele Măr.

Nu mai avusese o vacanţă adevărată de cinci ani. El şi familia se distraseră de minune. Copiii fuseseră în al nouălea cer când vizitaseră Disney World din Orlando şi, neştiind că întreaga familie va muri înainte de 2 iulie, Norris plănuia să-i spună ticălosului ăla acru de Steve Carella că de fapt era posibil să-ţi iei maşina şi să pleci undeva, cu nevasta şi cu copiii, şi să te simţi bine. Iar Steve avea să-i spună că degeaba oi fi tu un detectiv bun, dar un bărbat care nu poate să facă puţină poliţie în propria lui familie nu valorează nici cât o gaură făcută în zăpadă cu pişu'.

Familia Norris înfulecă ceva în Kwik-Eat-ul lui Babe, apoi urmă întocmai minunatele indicaţii primite de la Trent ca să ajungă pe Highway 21. Ed şi soţia lui, Trish, se minunau de ospitalitatea întâlnită în sud, timp în care cei trei copii stăteau cuminţi şi colorau pe bancheta din spate. Numai bunul Dumnezeu ştie, se gândea Ed, ce ar fi făcut în locul lor perechea de monştri ai lui Carella.

Înnoptară într-un motel din Eustace, Oklahoma. Ed şi Trish o molipsiră pe recepţioneră. Copiii, Marsha, Stanley şi Hector, îi molipsiră pe ţâncii cu care s-au întâlnit pe terenul de joacă - care de aici plecau spre vestul Texasului, Alabama, Arkansas şi Tennessee. Trish le molipsi pe cele două doamne care spălau rufe la Laundromatul din apropiere. Mergând pe coridorul motelului, în căutare de gheaţă, Ed îl molipsi pe un tip pe lângă care trecu. Toată lumea intra în scenariu.

Trish îl trezi pe Ed dis-de-dimineaţă ca să-i spună că Heck, bebeluşul, era bolnav. Tuşea urât, răguşit şi făcuse şi febră. După părerea ei, era laringită difterică. Ed Norris mormăi ceva, cum că să-i dea copilului nişte aspirină. Dacă laringita ar mai fi aşteptat doar patru sau cinci zile, boala şi-ar fi făcut mendrele acasă, iar Ed ar fi putut păstra amintirea unei vacanţe perfecte (ca să nu mai vorbim că-i strica şi perspectiva bucuriei maliţioase cu care avea de gând să povestească totul). Prin uşa ce făcea legătura între camere îl auzea pe bietul bebeluş icnind scurt şi sacadat, ca un copoi.

Trish se aşteptase ca Hector să se simtă mai bine de dimineaţă - laringita difterică fiind una dintre bolile care se tratează stând la pat -, dar, în data de 20, către prânz, trebui să recunoască în sinea ei că revirimentul nu se producea. Aspirina nu reuşea să potolească febra; bietul Heck avea o temperatură atât de ridicată, încât privirile îi erau ca de sticlă. Tusea era acum însoţită şi de un soi de hârâială care nu-i plăcea deloc, iar respiraţia părea îngreunată de secreţii. Colac peste pupăză, se părea că boala asta ciudată a prins-o şi pe Marsha, iar Trish începuse şi ea să tuşească uşor, din pricina unei iritaţii care-i apăruse în gât; deocamdată nu era nimic grav, putea să-şi înăbuşe micile accese cu o batistă.

- Trebuie să-l ducem pe Heck la un doctor, spuse ea în cele din urmă.

Ed trase într-o staţie service şi verifică poziţia lor pe harta prinsă de parasolarul maşinii. Se aflau în Hammer Crossing, intersecţia Hammer din Kansas.

- Nu ştiu, spuse el. Poate găsim un medic care să ne dea un sfat, cel puţin. Oftă şi-şi trecu mâna prin păr, cu un aer exasperat. Hammer Crossing, Kansas! Doamne Sfinte! Cum se face că are nevoie de-un doctor taman în locul ăsta uitat de lume?

Marsha, care se uita la hartă peste umărul tatălui ei, spuse:

- Scrie că e exact locul unde-a jefuit Jesse James banca, tăticule. De două ori.

- Îl bag în mă-sa pe Jesse James, se răsti Ed.

- Ed! interveni Trish.