Îşi duse palma mâinii drepte la frunte şi şi-o retrase imediat, înfiorat, aşa cum faci atunci când atingi, din nebăgare de seamă, o sobă fierbinte. Ardea cumplit şi era plin de tuburi. Două subţiri, din plastic transparent, îi ieşeau din nas. Un furtun ieşea încolăcindu-se de sub cearşaful de spital şi cobora spre un vas aşezat pe podea; era mai mult ca sigur de locul unde conectaseră celălalt capăt. Două sticluţe stăteau suspendate de un stativ, lângă pat; din fiecare pornea câte un tub, se uneau apoi într-un Y, oprindu-se în braţul lui, chiar sub cot. Îl hrăneau pe cale intravenoasă.
În mod normal, ar fi suficient, cugetă el. Dar constată că mai existau şi nişte sârme. Prinse de scalp. Şi de piept. Şi de braţul stâng. Fir-ar al naibii, una dintre ele părea să-i fie prinsă cu un plasture chiar în buric. Şi, ca o încununare, era destul de sigur că-i băgaseră ceva şi-n cur. Ce naiba o mai fi şi aia? Vreun radar pentru căcat?
- Hei!
Intenţia lui fusese să strige cu forţă şi indignare. Rezultatul fu şoapta de-abia auzită a unui om foarte bolnav. Sunetul ieşi o dată cu un val de flegmă, gata să-l sufoce.
Mamă, a dus George calul în grajd?
Aşa vorbeşte un om în delir. Un gând iraţional, traversând cu îndrăzneală spaţiul gândirii raţionale, ca un meteor. Cu toate acestea, pentru o clipă aproape se lăsă înşelat. Nu avea să-i fie îngăduit să rămână treaz prea multă vreme. Intră în panică. Privindu-şi braţele descărnate, numai piele şi os, îşi făcu socoteala că slăbise cam cincisprezece kilograme, iar gras nu fusese nici înainte. Chestia asta... cum-naiba-i-o-zice... avea să-l omoare. Ideea că va muri îndrugând aiureli şi inepţii, ca un bătrân senil, îl înspăimânta.
Georgie s-a dus să-i facă curte Normei Willis. Aşa că ocupă-te tu de cal, Vic, fii băiat bun şi dă-i şi traista cu ovăz.
Nu-i treaba mea.
Victor, tu o iubeşti pe mama ta.
Sigur că da. Dar nu este...
Trebuie să fii bun cu mama. Mama are gripă.
Nu, n-ai gripă, mamă. Ai TBC. Tuberculoza care te va ucide. În 1947. Iar George va muri la doar şase zile după ce ajunge în Coreea, având timp doar cât să expedieze o scrisoare, după care, bang, bang, bang. George a...
Vic, te rog să fii bun şi să duci calul în grajd, îţi spun pentru ultima oară.
- Eu sunt cel bolnav de gripă, nu ea, şopti el, ieşind din nou la suprafaţă. Eu sunt.
Se uită spre uşă, gândindu-se că arăta nemaipomenit de caraghios, chiar şi pentru un spital. Era rotunjită pe la colţuri şi bătută în nituri, iar partea de jos lăsa câţiva centimetri până la pardoseala acoperită cu dale.
Până şi un tâmplar amator, ca Vic Palfrey, putea
(Dă-mi revista cu benzi desenate, Vic, ai ţinut-o destul. )
(Mama, mi-a luat revista! Dă-mi-o înapoi! Dă-mi-o înapooi!)
să facă un lucru mai bun. Era...
(oţel)
Un fragment de gând îi înfipse un cui în creier; Vic se strădui să se ridice ca să poată vedea mai bine uşa. Da, aşa era. Nu încăpea nici o îndoială. O uşă din oţel. De ce se afla el într-un spital, închis în spatele unei uşi din oţel? Ce se întâmplase? Era adevărat că moare? Sosise momentul să se pregătească pentru întâlnirea cu Dumnezeu? Oare ce se întâmplase? Încercă, disperat, să străpungă ceaţa cenuşie ce-l învăluia şi prin care nu pătrundeau decât voci din depărtare, voci pe care nu reuşea să le lege de nici un nume.
Uite care-i părerea mea... ar trebui să zică... să bage-n mă-sa toată porcăria asta cu inflaţia...
Ai face bine să întrerupi pompele, Hap.
(Hap? Bill Hapscomb? Cine era el? Cunosc de undeva numele ăsta. )
Sfinte Dumnezeule...
Sunt morţi, ce să mai...
Dă-mi mâna şi te scot eu de-acolo...
Dă-mi revista, Vic...
În acel moment, soarele coborî destul de mult sub orizont pentru a declanşa un circuit activat de lumină (de fapt, în cazul de faţă, de absenţa luminii). Becurile se aprinseră în încăperea lui Vic. În spaţiul scăldat în lumină, văzu un şir de feţe urmărindu-l solemn de dincolo de un strat dublu de sticlă şi atunci ţipă, crezând la început că acestea erau persoanele care purtaseră conversaţii la el în minte. Una dintre figuri, un bărbat îmbrăcat în haine albe, de medic, făcea gesturi grăbite spre cineva din afara câmpului vizual al lui Vic, dar lui Vic îi trecuse deja spaima. Era mult prea slăbit pentru a-şi permite luxul de a rămâne multă vreme speriat. Dar accesul de teamă ce venise o dată cu izbucnirea luminii şi cu imaginea feţelor ce se holbau la el (aidoma unui juriu format din fantome în cearşafuri albe) ştersese o parte a blocajului de care suferise până atunci şi-şi aduse aminte unde se găsea. Atlanta. Atlanta, statul Georgia. Veniseră şi-l ridicaseră - pe el şi pe Hap, pe Norm şi pe soţia lui Norm şi pe copiii lor. Îl luaseră şi pe Hank Carmichael. Pe Stu Redman. Dumnezeu ştie pe câţi alţii. Vic fusese înspăimântat şi indignat. Sigur că da, fornăia pe nas şi strănuta, dar în orice caz nu făcuse holeră, sau ce naiba boală o fi avut sărmanul Campion cu toţi ai lui. Îl apucase şi febra, dar nu prea mare, şi-şi aduse aminte că Norm Bruett se împiedicase şi a trebuit să fie sprijinit ca să poată sui scările avionului. Şi nevastă-sa era speriată, plângea, iar micuţul Bobby Bruett bocea şi el - bocea şi tuşea. O tuse răguşită, ca de laringită difterică. Avionul venise pe mica pistă de aterizare de lângă Braintree, dar pentru a trece dincolo de marginile oraşului Arnette fusese nevoie să treacă printr-un baraj de pe US 93, iar nişte bărbaţi întindeau nişte sârmă ghimpată... Întindeau sârmă ghimpată chiar în mijlocul deşertului...
O lumină roşie se aprinse deasupra uşii aceleia ciudate. Se auzi un şuierat, apoi nişte zgomote ritmice, ca şi cum ar fi funcţionat o pompă. În momentul când bătaia încetă se deschise şi uşa. Bărbatul care-şi făcu apariţia era înveşmântat într-un uriaş costum alb, ca de cosmonaut, cu un vizor transparent în dreptul feţei. În spatele vizorului, se ghicea cum capul bărbatului dansează în toate direcţiile, ca un balon scăpat de sub control într-o capsulă. Căra în spate nişte rezervoare sub presiune, iar când vorbea, glasul lui răsuna metalic şi stâlcit, aproape neomenesc. Ar fi putut la fel de bine să fie una dintre vocile acelea care se aud din jocurile video, pronunţând "Mai încearcă o dată, Cadet Spaţial" atunci când ţi-ai ratat şi ultima viaţă pusă la dispoziţie de computer.
- Cum vă simţiţi, domnule Palfrey? hârâi glasul.
Dar Vic nu mai putea răspunde. Vic se întorsese iarăşi în adâncurile verzui. În spatele vizorului siluetei înveşmântate în alb o vedea pe maică-sa. Mama era îmbrăcată în alb atunci când tata îi dusese pe el şi pe George să o vadă la sanatoriu pentru ultima oară. Fusese musai s-o ducă la sanatoriu, pentru ca ei, restul familiei, să nu ia boala pe care o avea ea. Tuberculoza este contagioasă. Poţi să şi mori.
Discută cu maică-sa... Îi spuse că va fi băiat cuminte şi va duce calul în grajd... că George i-a luat revista cu benzi desenate... o întrebă dacă se simte mai bine... dacă se va întoarce curând acasă... iar bărbatul în costum alb îi făcu o injecţie şi atunci se scufundă şi mai adânc, iar cuvintele lui deveniră incoerente. Bărbatul în costum alb de cosmonaut se uită peste umăr, către feţele din spatele peretelui din sticlă şi clătină din cap.
Acţionă cu bărbia butonul sistemului interfon din interiorul căştii sale şi spuse:
- Dacă nici asta nu-şi face efectul, până la miezul nopţii se duce.
Pentru Vic Palfrey, ora magică trecuse.
- Te rog să-ţi sufleci mâneca, domnule Redman, zise asistenta cea drăguţă, cu păr negru. Nu durează decât o clipită.
Ţinea manşonul aparatului pentru tensiune în ambele mâini înmănuşate. În spatele măştii din plastic se vedea că zâmbeşte, ca şi cum ar fi făcut aluzie la un secret amuzant, numai de ei doi ştiut.
- Nu, îi răspunse Stu.
Zâmbetul se mai veşteji puţin.
