Pentru prima oară în ziua respectivă se simţea bine, cu adevărat bine. O voce subţire îi şoptea că o ia de la capăt, că rămăsese acelaşi Larry căruia-i place să călătorească pe gratis, dar refuză să-şi plece urechea la vocea aceea. În cazul de faţă, era vorba de maică-sa, ea îl rugase. E adevărat că-i zisese nişte lucruri destul de grele înainte de a-l ruga, dar o rugăminte rămâne o rugăminte, poţi să negi?

- Uite care-i treaba. Cumpăr eu biletele pentru jocul de pe 4 iulie. Oricum, o să te curăţ diseară, aşa că-mi scot paguba.

- Tu nu eşti în stare să cureţi nici o roşie, îi replică ea prietenos, apoi se întoarse la rafturi. Există o toaletă pe culoar. De ce nu te duci să-ţi speli sângele de pe frunte? Apoi ia zece dolari de la mine din geantă şi du-te la un film. Încă mai există câteva cinematografe bune pe Third Avenue. Dar să nu te apropii de mizeriile alea din jurul lui Forty-ninth şi Broadway.

- În curând am să-ţi dau o grămadă de bani, o asigură Larry. Discul meu a ajuns pe locul al optsprezecelea în clasamentul din Billboard pe săptămâna asta. M-am oprit la Sam Goody's şi am văzut, venind încoace.

- Minunat. Dacă eşti aşa de bogat, de ce nu ţi-ai cumpărat revista, în loc să stai s-o citeşti acolo?

Pe neaşteptate, Larry simţi cum i se pune un nod în gât. Încercă să scape de el, dar sforţările lui se dovediră zadarnice.

- Ei, nu contează, îl linişti ea. Am o limbă afurisită, ca un armăsar care o ia razna. Iar o dată ce s-a pornit, nu se mai opreşte până nu oboseşte. Doar mă cunoşti. Ia-ţi cincisprezece, Larry. Să zicem că ţi-i împrumut. Bănuiesc că-i voi primi înapoi, într-un fel sau altul.

- Am să ţi-i înapoiez.

Se apropie de ea şi trase de poala rochiei, ca un copil. Ea se uită în jos. Larry se ridică pe vârfuri şi o sărută pe obraz.

- Te iubesc, mamă.

Ea-l privi surprinsă, nu de sărut, ci de ceea ce-i spusese şi mai ales de tonul lui.

- Ştiu asta, Larry, îl asigură ea.

- În legătură cu ceea ce ziceai mai devreme. C-aş fi în încurcătură. De fapt, am o mică problemă, dar nu e...

- Nu vreau să aud nimic despre asta.

Vocea ei devenise deodată rece şi serioasă. Atât de rece, încât îl sperie puţin.

- Foarte bine. Ascultă-mă, mamă... care-i cel mai bun cinematograf din zonă?

- Lux Twin, dar nu ştiu ce rulează acum.

- Nu contează. Ştii care-i părerea mea? Există trei lucruri pe care le poţi întâlni peste tot în America, dar dacă vrei să fie de calitate, nu le găseşti decât în New York City.

- Chiar aşa, domnule critic de la New York Times! Şi care sunt ele?

- Filme, baseball şi hotdogs de la Nedick's.

- Nu eşti prost, Larry.., şi nici n-ai fost vreodată, spuse ea râzând.

Larry se duse la toaletă şi-şi spălă sângele de pe frunte. Se întoarse şi o sărută din nou pe maică-sa şi se alese cu cincisprezece dolari din poşeta ei neagră şi uzată. Se duse apoi şi văzu la Lux un film, în care un individ nebun şi rău, revenit de dincolo de mormânt, purtând numele de Freddy Krueger, provoacă scufundarea mai multor adolescenţi în nisipurile mişcătoare ale propriilor lor vise, unde, cu o singură excepţie - eroina filmului - se sting cu toţii. Freddy Krueger păruse şi el să moară în final, dar faptul nu era prea sigur şi, de vreme ce filmul avea o cifră romană după titlu şi păruse să stârnească interesul unui număr destul de mare de spectatori, Larry se gândi că bărbatul cu lame de ras în vârful degetelor se va întoarce - neavând de unde şti că zgomotul persistent din rândul din spatele lui era un semn al sfârşitului tuturor acestor lucruri: noi părţi ale acestui film nu aveau să mai apară pe ecrane, iar în scurt timp reprezentaţiile cinematografice urmau să dispară cu totul.

Pe rândul din spatele lui Larry, un bărbat tuşea.

CAPITOLUL 12

ÎN COLŢUL cel mai îndepărtat al salonului se afla o pendulă din cele mari. Tic-tac-ul ei regulat o urmărea pe Frannie Goldsmith de când se ştia. Îl considera o chintesenţă a acelei încăperi odioase, iar în zile ca acestea din urmă ceasul însuşi îi devenise odios.

Încăperea ei favorită din gospodărie era atelierul de lucru al tatălui ei, care se afla în magazia dintre casă şi garaj. Pătrundeai înăuntru printr-o uşă mititică, înaltă doar de vreun metru cincizeci şi aproape ascunsă îndărătul străvechii sobe din bucătărie. Uşa era un foarte bun punct de pornire: mică şi aproape ascunsă, amintea în chipul cel mai fermecător de uşile pe care le întâlneşti în basme şi-n poveşti. Când crescuse în vârstă şi în înălţime, trebuia să se aplece ca să poată intra, exact ca tatăl ei - maică-sa nu intra în atelier decât dacă era absolută nevoie. Era o uşă exact ca în Alice în ţara Minunilor şi, timp de mai mulţi ani, mintea ei plăsmuise un joc pe care nu-l mărturisise nici măcar tatălui său: se făcea că într-o bună zi, când deschidea uşa, nu mai descoperea dincolo de ea atelierul lui Peter Goldsmith. Se trezea în schimb într-un pasaj subteran, ieşind undeva pe drumul dintre Ţara Minunilor şi Hobbiton, un tunel cu tavan destul de coborât, dar plăcut, cu laturile din pământ bătătorit şi tavanul tot din lut străpuns de rădăcini zdravene, care-ţi făceau cucuie în frunte dacă nu erai atent şi te izbeai de vreuna. Un tunel în care nu se simţea iz de umezeală, gândaci şi viermi, ci mirosea a scorţişoară şi a ştrudel cu mere care tocmai e scos din cuptor, un tunel care ieşea undeva, pe un tărâm de vis, în toiul unei petreceri nesfârşite...

Ei bine, tunelul năzdrăvan nu i se arătase niciodată, dar lui Frannie Goldsmith, crescută în această casă, îi fusese suficient şi atelierul (denumit uneori de taică-său "sculărie", iar de maică-sa "locul acela murdar unde tăticul tău se duce ca să bea bere"). Scule ciudate şi mecanisme nemaipomenite. Un dulap uriaş cu o sută de sertare, fiecare plin până la refuz. Cuie, şuruburi, burghie, glaspapir (de trei feluri: aspru, şi mai aspru, cel mai aspru), rindele, nivela cu bulă de aer şi multe altele, al căror nume nu-l ştia nici atunci şi nici acum. Întunericul atelierului nu era tulburat decât de becul de patruzeci de waţi, acoperit de pânze de păianjen, atârnat de firul electric, şi de cercul de lumină puternică ce venea de la o lampă cu picior extensibil şi cădea întotdeauna asupra locului unde tatăl ei avea ceva de lucru. În aer se amestecau mirosurile de praf, de ulei şi de tutun de pipă, iar acum îşi zicea, nu pentru prima dată, că ar trebui să existe o regulă: toţi taţii să fumeze. Pipă, havană, ţigară, marijuana, haşiş, frunze de lăptucă, ceva. Pentru că mirosul de tutun i se părea că face parte, organic, din propria ei copilărie.

Dă-mi cheia aia, Frannie. Nu... cea mică. Ce ai făcut astăzi la şcoală?... Aşa s-a purtat?... Păi, ce i-o fi venit lui Ruthie Sears să te împingă?... Da, arată rău. E o zgârietură foarte urâtă. Dar se asortează foarte bine la culoarea rochiei tale, nu eşti de părere? Poate n-ar fi rău s-o cauţi pe Ruthie Sears şi s-o convingi să te împingă iarăşi, ca să te loveşti şi la celălalt picior. Atunci totul ar fi simetric. Vrei să-mi dai şurubelniţa aia mare, te rog?... Nu, aceea cu mâner galben.

Frannie Goldsmith! Să ieşi imediat afară din locul acela mizerabil şi să-ţi schimbi hainele de şcoală! ÎN MOMENTUL... ĂSTA! Sunt sigură că te-ai murdărit!

Chiar şi acum, la douăzeci şi unu de ani, se mai strecura pe uşă şi se aşeza între masa lui de lucru şi vechea sobă model Ben Franklin, care iarna dădea o căldură uimitoare, încercând să recupereze astfel măcar o fărâmă din spiritul vremurilor când nu era decât copilul Frannie Goldsmith. Un sentiment iluzoriu, aproape întotdeauna împletit cu tristeţea pentru fratele ei, Fred, despre care nu avea decât amintiri vagi şi a cărui viaţă se curmase crunt, înainte ca el să fi apucat să crească. Reuşea să-l suporte, ba chiar îi făcea plăcere mirosul de ulei care pătrunsese în toate, după cum şi mucegaiul şi izul îndepărtat de pipă. Nu reuşea să-şi amintească decât arareori cum era pe când fusese foarte mică, incredibil de mică, dar aici, în atelier, reuşea câteodată, ceea ce-i dădea un sentiment de bucurie.

Dar acum se afla în salon.

Salonul.

Dacă atelierul însemna pentru ea farmecul copilăriei, simbolizat de parfumul răspândit de pipa tatălui ei (uneori, el îi sufla încetişor fum în ureche, atunci când o durea, însă numai după ce primea din partea ei promisiunea că nu-i va spune Carlei, care ar fi suferit un adevărat şoc), atunci de salon se legau toate acele amintiri din copilăria ei pe care ar fi vrut să le uite. Vorbeşte atunci când eşti întrebată! E uşor de spart, mai greu de reparat! Du-te la tine în cameră chiar în secunda asta şi schimbă-ţi hainele, nu vezi că nu se potrivesc? Tu nu gândeşti niciodată? Frannie, nu te mai trage de haine, oamenii au să creadă că ai purici. Ce crezi că au să-şi închipuie unchiul Andrew şi mătuşa Carlene? M-ai făcut de ruşine! Salonul era locul unde trebuia să-ţi ţii gura, salonul era locul unde te apuca mâncărimea şi n-aveai voie să te scarpini, salonul era locul unde auzeai comenzi dictatoriale, conversaţii plicticoase, locul unde rudele te ciupeau de obraji, unde nu aveai voie să strănuţi sub nici un motiv, unde trebuia să-ţi înăbuşi tusea şi, mai presus de orice, căscatul.

În inima acestei încăperi, unde sălăşluia spiritul mamei ei, se afla pendula. Fusese construită în 1889 de bunicul Carlei, Tobias Downes, şi intrase aproape imediat în fondul de proprietate mobilă a familiei, schimbându-şi sediul de-a lungul anilor, grijuliu împachetată şi asigurată împotriva eventualelor accidente din cursul mutărilor dintr-o parte a ţării în alta (iniţial, pendula fusese concepută în atelierul din Buffalo, New York, al lui Tobias, un loc la fel de afumat şi mizerabil ca şi atelierul lui Peter, fără îndoială, chiar dacă un comentariu de acest fel i s-ar fi părut Carlei absolut irelevant), trecând de la o parte a familiei la alta atunci când cancerul, infarctul sau accidentul stingeau câte o ramură a arborelui ei genealogic. Pendula se aflase în salon de la mutarea soţilor Goldsmith în această casă, acum vreo treizeci şi şase de ani. Fusese plasată aici de la bun început şi tot aici rămăsese, mergând fără oprire, marcând cu tic-tac-ul ei segmente de timp în nişte vremuri sterpe. Într-o bună zi, pendula avea să fie a ei, dacă îşi dorea, se gândea Frannie în timp ce privea faţa albă, şocată, a mamei ei. Dar eu n-o vreau! Nu am nevoie de ea şi nici n-o voi ţine!

În încăperea aceasta erau flori uscate sub clopote de sticlă. Tot aici era un covor de culoare cenuşie, precum penele porumbelului, cu trandafiri roz întunecat. Graţioasa fereastră cu arcadă se deschidea spre vale, către US 1, cu un gard viu masiv, din lemn-câinesc, între şosea şi terenul lor. Carla îşi bătuse soţul la cap cu patimă şi înverşunare până când plantase gardul viu, imediat după construirea benzinăriei Exxon în dreptul lor. O dată plantat, îl bătuse la cap pe soţul ei să-l facă să crească mai repede.

Ar fi acceptat până şi îngrăşăminte radioactive, se gândea Frannie, dacă ar fi servit scopului ei. Stridenţa protestelor ei se potolea pe măsură ce gardul creştea şi-şi închipuia că discuţiile vor înceta definitiv peste un an sau doi, când avea să fie suficient de înalt ca să acopere complet benzinăria, iar salonul se va transforma din nou într-un sanctuar inviolabil.

Sau cel puţin în ceea ce priveşte acest subiect.

Tapet, cu frunze mari, verzi, şi flori roz, având aproape aceeaşi nuanţă ca trandafirii de pe covor. Mobilă americană veche şi un set de uşi duble din mahon închis la culoare. Un cămin fals cu un trunchi de mesteacăn aşezat de o veşnicie pe o plită din cărămidă roşie, perfect curată de când se ştia, pe care nu căzuse niciodată nici măcar un fir de funingine. După părerea lui Frannie, buşteanul era atât de uscat, încât ar fi ars ca un ziar, o dată aprins. Deasupra buşteanului era atârnată o oală din cele foarte mari, cât să poţi spăla un copil în ea. Aceasta provenea de la străbunica lui Frannie şi era suspendată de-o veşnicie deasupra buşteanului veşnic. Deasupra consolei căminului, desăvârşind acest colţ al întregului, era fixată Eterna Carabină cu Cremene.

Segmente de timp în nişte vremuri sterpe.

Una dintre cele mai vechi amintiri era aceea când făcuse pipi pe covorul de culoare cenuşie ca penele porumbelului, cu trandafiri roz întunecat. Avea cam trei ani, nu se obişnuise cu oliţa de prea multă vreme şi probabil nu i se permitea să intre în salon decât cu prilejul unor ocazii speciale, de teama accidentelor posibile. Nu se ştie cum, ea se strecurase înăuntru şi, când o văzuse pe maică-sa, nu alergând, ci sprintând să pună mâna pe ea înainte ca ireparabilul să se întâmple, ireparabilul se şi petrecuse cu adevărat. Băşica i se golise pe negândite, iar pata din ce în ce mai mare de la picioarele ei - nuanţa de cenuşiu ca penele porumbelului transformându-se într-un cenuşiu mai închis, ca ardezia - o făcuse literalmente pe maică-sa să scoată un ţipăt. În cele din urmă pata ieşise, dar oare după câte spălări repetate, cu cei mai diverşi detergenţi? Poate Dumnezeu ştia; Frannie Goldsmith n-avea habar.

Tot în salon stătuse maică-sa de vorbă cu ea - cu severitate, deschis şi îndelung - după ce-i prinsese pe Frannie şi pe Norman Burstein cercetându-se unul pe celălalt în şură, cu hainele amândurora puse grămadă pe balotul de fân de lângă ei. Cum i-ar plăcea ei, lui Frannie, o întrebase Carla în timp ce pendula bătea solemn, măsurând segmente de timp în nişte vremuri sterpe, dacă ar scoate-o la o plimbare pe marginea şoselei US 1 iară nici o haină pe ea? Ce părere ar avea de chestia asta? Frannie, care pe atunci avea şase ani, plânsese, dar reuşise să evite, nu se ştie cum, isteria care ar fi trebuit s-o cuprindă în mod normal din cauza unei asemenea perspective.

Când avea zece ani, intrase cu bicicleta în stâlpul cutiei poştale, din cauză că privea peste umăr şi-i striga ceva Georgettei McGuire. Îşi spărsese capul, se umpluse de sânge la nas, îşi rănise ambii genunchi şi chiar i se lăsase o perdea neagră înaintea ochilor pentru câteva secunde, din cauza şocului. Când îşi mai revenise puţin, se apropiase şchiopătând de casă, plângând, îngrozită din cauza sângelui ce i se scurgea din atâtea răni. În mod normal s-ar fi dus la taică-său, însă el fiind la lucru, îşi făcuse apariţia, împleticindu-se, în salon, unde maică-sa le servea ceaiul doamnelor Venner şi Prynne. Ieşi afară! ţipase maică-sa, dar în secunda următoare alergă spre Frannie, o luă în braţe, spunându-i Oh, Frannie, vai de mine, ce s-a întâmplat, vai, te-ai lovit la nas! Însă între timp o conducea pe Frannie spre bucătărie, unde putea să picure în voie sânge pe podea, şi asta chiar în vreme ce o mângâia; Frannie nu uitase niciodată că primele două cuvinte pe care i le adresase nu fuseseră Oh, Frannie! ci Ieşi afară! Grija ei cea mare fusese salonul, unde vremurile acelea sterpe păreau să fi încremenit, iar sângelui nu-i era permis să pătrundă acolo. Este posibil ca nici doamna Prynne să nu fi uitat, pentru că, printre lacrimi, Frannie văzuse cum figura ei căpătase o expresie şocată şi revoltată. Din ziua respectivă, doamna Prynne nu mai călcase pe la ei decât rareori.

În primul ei an de liceu, luase o notă proastă în carnet şi, bineînţeles, fusese invitată în salon, ca să discute despre asta cu maică-sa. În cel din urmă an de liceu se alesese în trei rânduri cu eliminări pentru că transmisese fiţuici, şi aceste eliminări fuseseră şi ele dezbătute cu maică-sa în salon. Acolo erau discutate ambiţiile lui Frannie, care până la urmă păreau întotdeauna oarecum superficiale; acolo discutau speranţele lui Frannie, care până la urmă păreau întotdeauna oarecum nedemne; acolo discutau nemulţumirile lui Frannie, care până la urmă păreau întotdeauna cu totul nejustificate, ca să nu mai vorbim că era acuzată că se plânge fără motiv şi că este nerecunoscătoare.

Sicriul fratelui ei fusese adus tot în salon şi aşezat pe un postament acoperit cu trandafiri, crizanteme şi lăcrămioare, umplând încăperea cu parfumul lor uscat, în timp ce pendula pândea din colţ cu cadranul inexpresiv, măsurând cu tic-tac-ul ei segmente de timp în nişte vremuri sterpe.

- Eşti însărcinată, repetă Carla Goldsmith pentru a doua oară.

- Da, mamă.

Îşi simţea vocea teribil de uscată, dar nu-şi permise nici măcar să-şi umezească buzele. Şi le strânse, în schimb, cât putea mai tare. Se gândea: În atelierul tatălui meu există o fetiţă îmbrăcată într-o rochie roşie, care se va afla mereu acolo, râzând şi ascunzându-se sub masa cu menghina prinsă de o margine, sau făcută ghem, cu genunchii acoperiţi de cicatrice strânşi la piept, ascunsă în spatele dulapului cel mare de scule, cu cele o mie de sertare. Fetiţa aceea este foarte fericită. Dar în salonul mamei mele este o fetiţă mult mai mică, care nu se poate ţine să nu facă pipi pe covor, ca o potaie needucată. Ca o căţeluşă mică şi rea. Şi ea se va afla mereu acolo, indiferent cât de mult mi-aş dori eu să dispară.

- Vai, Frannie, zise maică-sa, cuvintele ieşindu-i din gură într-un ritm extrem de rapid. Îşi puse mâna pe obrazul fetei, ca o mătuşă rămasă fată bătrână, care se simte ofensată. Cum s-a-ntâmplat?

Era întrebarea pusă de Jesse. De fapt, asta a enervat-o, era exact aceeaşi întrebare pe care o pusese şi el.

- Având în vedere că ai avut şi tu doi copii, mamă, cred că ştii cum s-a întâmplat.